“Aaaand you make me happy…

…when you walk that door”…se aude in boxele mici ale radioului din birou…Eu fac o pauza de la tabelele la care lucrez si citesc un articol despre Mont Blanc  …care ma binedispune imediat! Vad pozele incarcate de zapada, varfurile albe ce depasesc norii, citesc fraze ca “deasupra Europei”  si ma visez si eu “ deasupra lumii intregi” pentru o clipa…e foarte frumos. Gandurile despre posibile vacante, despre locuri noi de vizitat, ma scoate din amorteala si imi face sangele sa respire din nou aer curat, desi in birou infruntam in fiecare seara o caldura lipicioasa, de calculator incins…. Entuziasta, imi fac deja promisiuni in gand, de viitoare antrenamente, de regim sanatos, de pregatire serioasa si de cumparat echipament profesionist pana la anul. Impartasesc bucuria celui care mi-a asezat-o in suflet prima data, acum cativa ani, si ne re-descoperim aceleasi ganduri. Facem planuri pentru anul viitor. J

Elegie la sfarsit de toamna

Ce scria el pe nisip a doua zi: “De ceva vreme imi port singuratatea cu tine alaturi. Imi urmaresc obsesiv gandurile dar cu coada ochiului te zaresc permanent undeva, aproape. Chiar daca ma roade vreo angoasa, sau ma pierd in lume si griji, atunci cand imi intorc fata spre tine, toate se aseaza la locul lor. De ce gandurile au momente cand se intorc impotriva noastra ca si cum ar scrie o elegie pe suprafata subtila a creierului? De ce ma departeaza asa usor de tine? Imaginea ta dispare si ochiul meu ramane gol. Iar singuratatea striga mai tare ca oricand si apa linistita din mine se tulbura. Ma salvez pentru o clipa cand ma intorc in viitor, un viitor al nostru, in care te tin de mana si te privesc simplu: “Salut”. Ma adancesc in mine si ne vad. De fapt vad mana mea intinsa spre a ta, in intuneric. O voi gasi?” Ce a scris ea candva nu mai are importanta.

“Ma mai iubesti?” si whisky

Cand a fost ziua lui n-a stiut ce cadou sa ii cumpere, pentru ca simtea ca trebuie sa fie ceva care sa ii spulbere mintea, ceva senzational care sa il lase ‘masca’, ceva care sa il surprinda cu totul… Pana la urma i-a luat niste flori galbene, si-a aranjat putin parul si si-a facut curaj sa intre in casa. “La multi aaaaaaani!!!” El a prins-o usor de mana, i-a luat florile si a sarutat-o pana sa mai apuce ea sa zica ceva. “Cel mai frumos cadou!” In boxele de la calculator canta Barry White, ca in vremurile bune… si pentru o clipa inima se stranse intr-un mic regret. Isi turna insa repede un pahar de whisky si se aseza dezinvolt pe fotoliu. De parca ieri se vazusera ultima data si acum isi continuau discutia de unde au lasat-o, el incepu sa-i povesteasca o istorie cu un coleg de la munca si cum s-au dus impreuna intr-un bar, iar acolo toti il strigau “Viking-ul”…  Ochii lui sclipeau veseli si in timp ce povestea, nu se uita deloc la ea. Avea trac. Un alt mic regret ii stranse inima: “Cand o sa ma intrebe?”, se gandi ea. Dar el isi continua povestea. Cand la un moment facu o pauza pentru a sorbi din pahar, ii intalni ca din greseala privirea si nu mai reusi sa o mute de-acolo. Gura se intepenise si ea intr-un rictus neutru, iar ea plangea mut de cateva minute. “Nu te-ai schimbat deloc, sa stii! Ar trebui sa te bucuri….”, zise el dupa ce se dezmetici cat de cat. Rase scurt si se auzi si singuratatea din jurul lui. “Maria mi-a mai povestit…si m-am bucurat de fiecare data…” , ii trecu mana usor prin par…parul de-acum prea gri ca sa il mai lase nevopsit. “Eu…. eu m-am intors…”, fu ea in stare doar sa mai sopteasca… Numai asa stia sa se poarte… Ea il intreba “Ma mai iubesti?” dupa cateva pahare de whisky si bea doar atunci cand nu era sigura ca o mai iubeste… Iar el, el doar o lua in brate…

Castel Film

De cand am intrat in randul “proletarilor”, am avut parte de companii care au evoluat conform modelului american, ajungand intr-un final apoteotic la “minunate” birouri tip cube, la team-building-uri din ce in ce mai restranse ca timp si la singura petrecere mai serioasa de peste an – “clasica” de Craciun, de la inceputul lunii decembrie (sic!)… Si de cand tot particip la team-building-uri, am reusit sa imi formez o parere… Initial, se facea de capul angatilor… in fiecare seara, prin Regie, la bere, pizza si clatite uriase (mmm…. bune mai erau!)… Apoi la petrecerile organizate, cu tema (remember “pink-party”), aceeasi angajati se dezmatau cum stiau si puteau mai bine indemnati subtil de alcool… si astfel, se formau traditii, vedete, perechi non-conformiste…. Mai tarziu, in alta firma, cu alte “traditii”… am vazut ca poti sa angajezi o alta firma (cum s-ar zice: terta) care sa se ocupe de socializarea angajatilor, sa le ofere distractii, jocuri, pe scurt – sa ii puna la treaba pe comunicare. Faza asta iti restrange libertatea, dar te si obliga sa faci fata la situatii noi (remember: tiroliana) si cine-stie… poate iti descoperi noi veleitati!… Asa s-a intamplat acum cu unii dintre colegii mei, la ultimul “team-building”. De obicei, “traditia” (sau altceva?!? 😛 ) obliga sa se tina sub secret locatia si tema pana in ultimul moment. Si ce sa vezi? Am ajuns pe – cum se zice: “platourile de filmare” de la Castel Film – stiti masinile alea mari pe care le mai vedeti din cand in cand prin Bucuresti cu sigla cu turnuletele crenelate! – si am avut o hala intreaga numai pentru noi (“Stage 4” din cate am retinut, sau aia era scena cea mai mare – a 2a dupa “the best from” Hollywood 😀 )… In astfel de hale se filmeaza de obicei, scenele de interior (am aflat ca astea le include si pe cele de amor – hmmm!) si sunt antifonate bine, calduroase, foarte inalte si mari. Am avut o camera de filmat si un casting-operator (a.k.a Horatiu – hihi!). Actori, regizori, figuranti, scenografi, costumieri, machiori si cei care “au frecat menta” ne-am ales intre noi… o selectie cumva naturala si toata lumea a fost multumita… 🙂 Orgoliile de regizor, fitzele de star, grija excesiva a machiorilor, costumierilor – desi la prima filmare! – au existat, repetitiile la fel – obositoare chiar si pentru figuranti, iar timpul s-a dilatat – am fi avut nevoie de 2-3 zile pentru o filmare “ca la carte”, pentru ca erau multe detalii de pus la punct chiar si numai pentru 5 secunde de film. Dupa ce am obtinut – finally! – un “I love rock’n’roll” mai bun ca originalul, am dat o tura si prin jur, prin “castel”… Am vazut decoruri de western, pe cele din “Cold mountain” – inca nu le dadusera jos! -, orasul englezesc al lui Sherlock Holmes si caluti, caluti frumosi de tot – actori in cele mai multe filme… 🙂 Apoi am mai cantat de vreo cateva ori “I love rock’n’roll” si la petrecerea de dupa… Stiti ca si cei de la Hollywood, ne-au copiat cu petrecerea aia “de dupa” … Oscar-uri… 😀

Zile de nastere

O alta luna plina de sarbatoriti. O ocazie sa ne reunim mai des, sa ne distram intr-un club pana mai spre dimineata fara sa tinem cont ca a doua zi trebuie sa fim la serviciu sau sa stam in ‘Que passa’ pana tarziu fara sa tinem cont ca suntem la al catelea (?!?) Salitos… Daca excesul de colesterol iti alimenteaza – asa se pare! – celulele nervoase, alcoolul cica le-ar distruge… Nu stiu cate am reusit sa imi distrug week-end-ul trecut, dar stiu ca le-am distrus si pe-ale altora… Am sustinut conversatii cu ochii arzand si obrajii ca doua becuri rosii, am trecut prin toate starile posibile spre incantarea prietenilor (riiight!), am poreclit oameni pe care de-abia ii stiam numai pentru ca mi se parea mai firesc sa-i cheme asa, am ras de mine si de toti…si cam atat (din care imi aduc eu aminte!)… Nenorocirea cu barurile astea sunt scaunele sau fotoliile… daca s-ar putea dansa ca in cluburi, atunci aburii s-ar evapora mai repede si nici nu ti-ai da seama ca esti “luat” (vorba lui Pittis)… Pe de alta parte, daca dansezi toata noaptea nu apuci sa vorbesti cu prietenii, ci doar te hlizesti tamp la ei… (stii si tu ca e inutil sa incerci sa auzi ceva langa boxe!…). Iar in bar, atunci cand apuci sa si vorbesti cu ei, de fapt te trezesti ca vorbesti mai multe decat ai vrea sau ti-ai imaginat vreodata… si poate nu esti neaparat tipul vorbaret… Se stie: tu ai doar blogoree… 😛 Astept sfaturi despre cum se iese din impas!

Ochi de ciocolata

Mi s-a spus sa scriu despre asta… Eu n-as fi vrut pentru ca ar insemna sa imi recunosc public neputinta de a rezista in fata patratelelor sau oricaror alte forme dulci de ciocolata indiferent de situatie… Si cand am auzit ca radio Total da ciocolata doar pe ochi frumosi, m-am si repezit sa timit o poza… poate-poate ma suna sa castig magicele dulciuri. Si iata ca intr-o dimineata – cand ca de obicei, alergam putin pana la metrou caci eram in intarziere (sic!) – suna si telefonul: “In 2 minute intrati in direct la radio Total! Ati castigat la concursul ‘ochi de ciocolata’!”… Inima imi era deja pana in gat de la mersul pe jos rapid, iar cand am intrat in direct… era undeva prin nori, plutea… 😛 Au fost fasaituri, intreruperi, zgomote cu multi decibeli pe strada… iar micul ‘samsung’ nu mi-a tinut partea… cu stoicism am scos cateva cuvinte, printre care obsesiv: “Da, vreau ciocolata!” si s-a incheiat… in sfarsit (hiuh!)… cu o melodie pentru “ochii de ciocolata ai Alexandrei”… (mi se pare ca a fost ‘Directia 5’ – bleah!) … si inima a mai plutit putin apoi a revenit la locul ei… 😛 Dar dupa toata ‘nebunia’ mi-am dat seama ca nu mi-a zis esentialul… cum intru in posesia “raurilor de ciocolata” promise?!?!? Mai tarziu, au mai sunat o data… de data asta ca sa imi transmita adresa si restul. Toata ziua a fost luminoasa… desi mai aveam treaba la serviciu, am fugit o ora pana in Piata Presei. Asa ca mi-am luat sacosile cele mai rezistente si mai incapatoare ca sa retin si sa transport cat mai usor prada si am pornit la drum. La Casa Presei Libere, am mers printr-un labirint de holuri lungi, avand inca amprenta anilor trecuti, cu usi vechi de lemn, in pragul carora se vedea din cand in cand, cate un jurnalist osos, cu aerul mancat de praful foilor albe de scris si a tusului. Ajunsa insa la usa radio-ului, situatia s-a schimbat: pereti albi de rigips, neoane si birouri moderne. Secretara ne-a intampinat amabila, ne-a cerut datele si apoi a lipsit putin intr-o alta camera. Asteptand-o, am desfacut larg sacosile si inimile ca sa primim cum se cuvine premiul. Si iat-o cum se intoarce… intr-o singura mana tinea toate pungile mici de cadou pentru cei premiati, si in fiecare se ascundea cate un mos craciun gaunos pe dinauntru si o ciocolata dietetica – non azucar… 😀 Buzele ni s-au strans a crispare pentru un moment, apoi rasul a tasnit asa cum visam ca vor fi raurile de ciocolata… si nu ne-am mai oprit pana la birou. 🙂

Istorii recente…sau nu

Se apropie sarbatorile asa ca mi-au revenit si gandurile bune. Sper mult la un Craciun linistit caci imi miroase deja a coji de portocala si repede imaginez cum imi gust ciocolata alba, cu ochii la bradul verde si razand cu toata gura la aventurile din “Home alone” – a cata oara vazut?!?! (sic!). Deci trebuie sa va pun in tema cu ce s-a mai intamplat, nu-i asa, mai draga, mai?!?! (n.a.: asta apropos de faptul ca si-a lansat si Iliescu “echilibrul” – uf! nu imi “rimeaza” prea bine… e atat de neverosimil… e ca si cum ai vedea undeva pe asfalt scris: “iliescu+blog=love”… :P). Am citit ‘the best of’ Truman Capote – “Alte glasuri, alte incaperi” – si mi-am dat seama inca o data cat de mult ma fascineaza povestile copiilor orfani, aventurile lor spre maturitate – care coincid in majoritatea cartilor construite pe tiparul lui Charles Dickens, cu necazuri care iti frang inima de cititor inrait. Dar la Capote nu e numai asta! El vizualizeaza foarte bine, poate nu intamplator s-au ecranizat atatea carti de-ale lui. Descrierile lui te agaseaza, te infricoseaza, le mirosi, le pipai, sunt vii. De abia astept sa vad cum e “Breakfast to Tiffany’s” … cartea… 🙂 M-am mai lovit de o “Casatorie de amatori” (Anne Tyler) care parca a fost scrisa dupa un film american din anii ’60 cu gospodine, hipioti si barbati care se inrolau in razboi impinsi de primul entuziasm si de cateva pahare in plus de alcool, si cu familii care incercau toata viata sa isi mascheze esecul si nepotrivirea. Citita greu de parca aveam dizabilitati de intelegere. La capitolul filme, ne-am amuzat cu cateva comedii recente … Adam Sandler nu se desminte si poate sa faca si drama (“Reign over me”), dar eu l-as vrea totusi numai in comedii… Judd Apatow – caruia ii apartine si “Virgin la 40 de ani” – a mai “marcat” odata cu “Knocked up”… este un film foarte instructiv… 😛 Nemescu putea fi un regizor foarte mare, se vede clar din “California Dreamin'” – vazut cam tarziu, dar placut foarte mult… Incantare la rolul facut de Vasilescu, uimire la firescul filmului (deci se poate chiar si la un lung-metraj romanesc! :D), si placut ca a fost facut cu mult umor… Va tin la curent! 😉

Promisiunea

Nu am pretentia ca sunt perfecta sau buricul pamantului (desi de multe ori am avut norocul sa ma simt asa) si nici nu rezolv probleme universului in fiecare zi cand ma duc la serviciu. Stiu! Sunt destul de banala. Dar de cele mai multe ori ma simt bine. Am prieteni si sunt un om norocos. Ma simt bine cu oamenii din jurul meu, nu ma cert (desi poate ar trebui uneori sa fac si asta :P) si incerc sa fiu placuta. Imi place sa fiu in centrul atentiei de cele mai multe ori. Asta e o scrisoare deschisa sau o bucata de jurnal sincer, cum vrei sa o denumesti si in ea vreau sa vorbesc despre iubire. Nu-mi place cand o iubire sufoca, sanctionez atunci cand vad gelozie nefondata (la altii!), nu-mi plac nici depresiile dupa despartiri, nu vreau nici lacrimi. Deci visez ca toata lumea la un ideal. E bine sa ai libertate intr-o iubire, sa zburati impreuna. E bine sa stii ca ajungi acasa seara si te asteapta o fata zambitoare si optimista intotdeauna indiferent de ce s-ar fi intamplat peste zi. E esential sa ai fluturi in stomac atunci cand il vezi si sa nu isi poata lua mana de pe tine. E esential sa simti cum te ia in palme si acolo sa fie cel mai bine. E esential sa te sarute noaptea de “Somn usor!” si apoi sa visezi frumos. E frumos sa iti aduca flori si sa te surprinda cu cadouri fara sa fie vreo ocazie deosebita (si nu, nu sunt “pareri” din vreo revista de femei :P). E frumos sa te respecte si sa iti ofere demnitate. E iubire atunci cand plutesti! Plutesc de 7 ani si mai bine… 😉

“He can only hold her”

Ce pot sa spun despre dezechilibrul meu emotional din ultimul timp? Cum sa motivez toanele de ‘nevasta disperata’? De ce am lehamitea asta fata de toti si toate? Metroul de dimineata, barbatii din viata mea si caderile de calciu m-au ajuns din urma. Ar trebui sa umblu cu o pancarda de gat: “Atentie! Caine rau!”. Ma sufoc. Am multe nemultumiri si aia esentiala e legata de mine. As vrea sa explodeze peretii din jurul meu si sa eliberez ragete infricosatoare. Sa iasa tot raul. M-am saturat de resemnari de genul “daca intri in joc, gata”, vreau mai mult pentru ca stiu ca se poate. M-am saturat de parinti frustrati sau nici macar, dar care ajung intr-un punct ‘magic’ din viata lor in care isi dau seama ca le-ar placea sa isi plimbe ‘nepotii’. M-am saturat de oamenii cu rucsac in spate de la metrou care apar exact atunci cand e aglomeratia mai mare. M-am saturat sa fiu descusuta de ‘prieteni’ cu “Ce ai fata azi? Ia zi!” si m-am saturat sa stiu ca si eu fac la fel cu altii cand sunt in starea mea de acum. M-am saturat sa ma tot repet atata, sa imi regasesc linistea intr-un program de quantum pentru ca il stiu cu ochii inchisi si asta ma lasa sa ma gandesc la alte lucruri. M-am saturat de corelatii si gelozii. As vrea mult acum sa fiu un actor bun care sa poata trece usor in viata personajelor lui si sa isi lase viata alaturi. Vreau sa am pauze de acest fel pentru care sa primesc flori si aplauze. Sa mi se zica ca sunt exceptional si sa am numai review-uri bune in revistele de specialitate, sa ma plimb pe mai multe scene, tot timpul in fuga si nestatornic. Asa nu m-as mai satura niciodata probabil. 😀 Despre titlu: am vazut reclama mare cu Amy la metrou. J

Suntem prea multi

Am ochii rosii si nervi… Ma dor oasele de parca as fi as fi muncit pe camp toata saptamana… iar scaunul rotitor, negru si cu spatarul dat prea pe spate este extrem de confortabil acum – ajunsa la serviciu – incat as putea sa dorm in el fara vise… Cred ca purgatoriul arata ca metrorex-ul nostru. Cum naiba sa intalnesti fete de romani zambitori si fericiti cand in fiecare dimineata trebuie sa te lupti fizic ca sa iti castigi bucata ta de loc in compartiment… Cum naiba ne-am inmultit asa cand si pe sosele se plange lumea de mult timp ca nu se mai poate si ca e prea aglomerat… Cum naiba sa nu injuri printre dinti de fiecare data cand te simti inghiontit sa inaintezi pentru ca cineva vrea sa urce cu orice pret si ajungi sa stai cu coasta in rucsacul cuiva pe care il doare spatele de tine… Cum naiba sa nu visezi distrugeri in masa si momente ca in “Vanilla Sky”…. 😐

recovering

I’m on track again! Dovada: m-am dus la ikea in weekend. Pentru prima data, dar cum se spune: mai bine mai tarziu decat niciodata… nuuu?!?! Stiam dinainte ca o sa imi placa. Noroc cu prietenii cu care am fost si care au stiut sa ne ghideze prin hatisul expozitiei si sa ne puna creionul scurt si ascutit in mana pentru o riguroasa notare a randului si sectiunii (sic!). J Creionul evident ca m-a fascinat de-a dreptul si de-atunci il port cu mine. Am gasit tot ce-am vrut si ce n-am vrut. Ne-am enervat putin pentru ca unele lucruri nu erau inca disponibile, altele erau inutile si scumpe dar ne placeau, iar din restul am cumparat… J M-au incantat textilele pentru ca am veleitati de mic copil in acest sens. Cateva veri petrecute la ‘mamaie’ la curte au fost suficiente sa ma cucereasca definitiv. Ea lucra pe atunci la fabrica de textile si aducea acasa tot felul de mostre: lucitoare, albe, galbene, cu nasturi prinsi in toate formele pe bucatile de material, din panza, moi sau tari, patrate, rotunde…toate astea numai ca sa se joace fata. 🙂 Si nu, nu imbracam papusile, ci faceam doar colectie. Eram un mic psihopat care strangea materialele numai ca sa le poate admira si mangaia din cand in cand, pentru propria lui placere (“Colectionarul” lui Fowles citit mai tarziu, m-a copiat putin :P). Cand a venit vremea cuceririlor, mi-am pus toate materialele in cap…numai, numai m-o vedea baiatul din vecini…cu care pana atunci eram doar tovarasi de pozne… Eram deci la faza Bridget Jones…brrr…Eeeh, dar acum am ales cuminte niste perdele pentru camera si m-am mirat de culorile mobilelor, visand la o casa mare, inalta, in alb si pe-afara si pe dinauntru…Am incercat chiftelutele suedeze si somonul in sos de mere pentru ca am avut noroc sa gasim o masa libera. Lume foarte multa acolo de parca toti s-ar fi hotarat in acelasi timp sa isi mobileze casele si de parca ikea ar fi singurul magazin de gen. In rest? Frig afara si cu atat mai cald si mai frumos in casa… 😉

“Let her cry” (Firma)

Pentru ca unora le e dor de ce altii nu mai scriu…reincep ciclul povestilor.
Daca pana acum nu ati mai vazut un iac, sa stiti ca l-a vazut colega mea tocmai in Elvetia si chiar l-a pozat:

Am perioade proaste. Asta e una dintre ele. Seamana cu momentele in care esti asezat confortabil intr-un bar, inconjurat de prieteni buni, pe care de mult timp asteptai sa-i vezi si carora ai sa le impartasesti lucruri, dar tu in loc sa faci asta – stai si nu mai stii ce sa le zici, ai un fel de blocaj, care nu te lasa sa comunici, sa citesti, sa scrii…desi ai avea ce. Asa de o bucata de vreme nu prea mai citesc, nici nu mai scriu….dar ma intalnesc cu prietenii. E o treaba destul de placuta sa mentii relatii, prieteni, chiar daca asta presupune si efort. E vorba de acel efort placut de a te intalni la bere, seara, dupa program ca sa recuperezi franturi din viata lor, din timpul in care tu nu erai langa ei. S-au anuntat vesti bune pentru anul viitor in grup (sic!), au fost poze din vacanta si multa ciocolata cu portocale (prietenii stiu de ce!). Acelasi loc, alte chipuri…toata saptamana am dus-o asa…Si am iesit din ea (caci azi e vineri) putin cam debusolata (ar trebui sa ma intalnesc si cu tata) si racita…:D Rezist cu stoicism insa…mai am intalniri si in weekend.. 😉 Apoi, multi oameni indragostiti toamna. Imi plac, e incitant sa le auzi povestile, sa le vezi sclipirea din ochi si sa le simti fluturii din stomac. Parca te prinde si pe tine putin. 🙂 Dar iti intorci privirea si imediat vezi iubirea care asteapta doar un semn si te linistesti. Copii de ziua tatalui, cu nume de David. Emotie scurta dar intensa. Am fost si la nunta…una traditionala, surprinzatoare. Ne-am vazut altfel prieteni vechi, ne-am redescoperit. Emotii amestecate. Va tin la curent! Despre titlu, gasiti la: http://www.band.ro/