Pacientul englez

May 14, 2012

Tocmai am terminat de citit “Pacientul englez” si sunt foarte entuziasmata! Stiu, e veche, s-a facut si film care a castigat o groaza de premii. Pana acum, n-am reusit sa vad filmul, dar am editia de buzunar a cartii printata de “Cotidianul” acum mai multa vreme. Mi-a placut mult colectia asta, din care mi-am si cumparat o suma de carti mici, usoare, convenabil de purtat in metrou si oriunde. Iar pentru mine metroul a devenit o evadare din “cotidian”. E singurul moment din zi in care ma afund in paginile unei carti si particip la faptele dintr-o alta lume.

Bun! Acum despre carte! Cine nu a citit-o inca, o recomand cu toata inima! Si cred ca e si mai bine sa o citesti fara sa fi vazut filmul inainte. Pentru mine e clar: “Cartea bate filmul!” 🙂

Pe fondul celui de-al doilea razboi mondial, Michael Ondaatje impleteste mai multe povesti care se defasoara in paralel: unele care recompun viata eroilor din amintiri, altele care urmaresc destinul prezent si iremediabil afectat de razboi a personajelor adunate aparent intamplator – intr-o vila devastata de bombe, din Italia.

Dintre toti, personajul care m-a fascinat cel mai mult este genistul. Indianul cu turban, indragostit de Anglia, care este specialist in dezamorsarea bombelor. Momentele descrise de autor – si el cu origini asemanatoare – in care Kip se decupleaza total de la ceea ce se intampla in jurul lui si merge pe firul rosu al bombei ca sa refaca invers mecanismul si gandirea celui care a creat-o, mi se par dintre cele mai intense din roman.Pentru cei care iubesc deci pasajele psihologice intr-un roman, cartea este o delectare.

Dar cum se vindeca ranile dintr-un razboi? Cu un zambet in halat alb atunci cand iti dai ultima suflare pe un pat al “Crucii Rosii”, cu balsamuri inventate de un popor crescut de soarele desertului, cu un glont tras direct in inima, in mijlocul predicii dintr-o Biserica, cu mangaierea unor amintiri care nu se vor mai intoarce vreodata ? Are iubirea vreo sansa in conditiile astea? Mai poti oare sa ii acorzi sanse iubirii? Va invit sa descoperiti ! 😉

 

Advertisements

Trei tigri tristi – Guillermo Cabrera Infante

January 23, 2012

Am ales sa reiau scrisul despre cartile pe care le citesc in atmosfera cu iz de revolutie ce ne impresoara de cateva zile. Si a trecut ceva timp de-acum de cand ma lupt cu “trei tigri tristi” din Havana. Cartea este in primul rand o carte groasa. Cred ca asta a fost si primul criteriu care m-a facut s-o aleg din raft.  Al doilea criteriu a fost evident, originea scriitorului. Este vorba despre un scriitor cubanez mai putin cunoscut (pana acum!), opozant al regimului Batista, deci revolutionar. Citind despre Cabrera Infante, am aflat ca romanul acesta este chiar proza lui principala, de cea mai mare intindere. Ea cuprinde mai multe povesti, unele povesti avand chiar mai multe variante – in functie de personajul care o povesteste. Cabrera Infante este inovativ. Incearca diverse forme de naratiune iar limbajul personajelor este un carusel “bustrofonic” de neoprit. Descrie cu acuratete faldurile de grasime care impodobeau cea mai buna voce acapella de prin cluburile de noapte a Havanei. Cartea ia pulsul orasului prin cei trei prieteni plimbareti – “localnici ai localurilor nocturne”, “boemi fara bani si ani, ce-si ascund clipele in viteza automobilului si prin paturile curvelor de strada”. Dar Cabrera Infante nu ne lipseste si de o parere obiectiva asupra Havanei  – cea a unui cuplu (trist) de turisti britanici. Asa ies la suprafata problemele interioare ale eroilor, frustrarile si dezamagirile lor. Exista o menajerie intreaga acolo de care sa te bucuri ca cititor – exact ca in cel mai cunoscut si mai stralucitor cazino: “Welcome to Tropicana!”. 🙂


Tennessee Williams – Memorii ale unui batran crocodil

February 1, 2011

“….un grup de oameni de teatru am fost invitati la un banchet la Casa Alba, in timpul administratiei Kennedy. Ni s-a cerut sa ne aliniem in ordine alfabetica, intr-o sala uriasa, tapetata cu oglinzi scanteietoare. Urma sa apara Presedintele si Jackie si oaspetele lor de onoare, Andre Malraux. Thornton Wilder se agita si se foia ca un Feldmaresal autonumit, urmarind sa ne aranjam in ordine alfabetica. Eu tocmai discutam cu Miss Chelley Winters – amandoi fiind incadrati la litera W, cand a navalit peste mine Thornton Wilder, zambind radios, ca un antreprenor de pompe funebre, strigandu-mi:

– Domnule Williams, nu esti la locul dumitale, trebuie sa fii in urma mea. Ei bine, am fost destul de tepos incat sa-i raspund:

– E pentru prima si ultima oara in viata mea cand sunt in urma dumneavoastra.

Cand aproape intregul sir lung alfabetic s-a tarsait prin fata Presedintelui si a Primei Doamne si a fost prezentat domnul Malraux, a venit si randul meu sa-l cunosc; nu auzisem niciodata de el si i-am spus:

– Enchente, Monsieur Maurois.

Jackie a zambit dar domnul Malraux nu a parut prea amuzat.”

“In zilele acelea Truman era cel mai placut tovaras de calatorie pe care si l-ar dori cineva. Inca nu devenise artagos. Ma rog, artagul lui inca nu era malitios. Dar era plin de fantezie si foarte poznas. Strabateam noaptea coridoarele de la clasa intai si luam pantofii pe care domnii ii lasau in fata usii cabinelor pentru a fi lustruiti – ii amestecam, ii asezam in fata altor usi mult mai indepartate.”

Tennessee Williams in jurul varstei de 60 de ani, se decide sa-si scrie memoriile, acest  “lucru” “despre ceea ce a trecut, sau e pe cale sa treaca, sau urmeaza sa vina” (motto-ul cartii – citat din Yeats). Iar memoriile sale seamana putin cu o revista glossy despre vedetele vremii, in care mai afli despre Garbo si retragerea ei timpurie din teatru sau despre Elia Kazan si parerile lui legate de ultima piesa regizata. Sunt amintiri jucause, care dezvaluie firea autorului si starea lui psihica dintr-o perioada sau alta. Dar este si o insiruire de aventuri din lumea iubirilor sau/si dorintelor carnale homosexuale. Daca Henry Miller ar fi fost gay, sigur ar fi vrut sa fie in pielea lui Tennessee Williams (Tennessee este un pseudonim adoptat de catre autor pe numele sau adevarat Thomas Lanier, pentru ca familia lui isi avea radacinile in acest stat american).

Foarte timid, devenit cat se poate de homosexual dupa prima sa experienta cu o femeie, dramaturg si de buna seama unul de succes, dar si actor in unele dintre piesele sale, autorul “Pisicii de pe acoperisul fierbine” mi s-a parut cat se poate de sincer. Isi descrie declinul dupa pierderea lui Frankie cu luciditate si umor negru. Iar perioada senina este compusa dintr-un sir incantator de intamplari ca cele doua citate mai sus.

Mi s-a facut brusc chef de teatru si chiar saptamana asta am vazut ca TNB are sau va avea in program si “Dulcea pasare a tineretii”. Doar sa prindem bilete! 😀


Petru Popescu – Fata din Nazaret

January 24, 2011

Am privit cartea cu reticenta atunci cand am primit-o in dar de ziua mea. Ulterior am aflat ca tipul face scenarii de film la Hollywood si ca e foarte apreciat pe-acolo. Oricum, dupa ce a zacut o buna bucata de vreme in biblioteca, cartea m-a chemat in “gradina ei de liniste” (o expresie folosita de autor referindu-se la vise ca la “niste gradini de liniste”; frumos, nu?).

Fata din Nazaret este chiar Maria (sau dupa numele sau ebraic: Mariamne). Este o fata isteata, curajoasa si cu mult inaintea vremii ei. Are un discurs interior continuu cu Dumnezeu (Adonai) iar gandurile, trairile si istoria pe care o parcurge este asternuta pe hartie la persoana intai, prin mijlocirea scriitorului. La fel se intampla si cu Pilat din Pont care este insa  manat de altfel de sentimente (doreste sa isi razbune parintii omorati de catre Octavian Cezar Augustus) si care pe parcursul povestii se indragosteste de Maria. Jurnalele lor intime sunt alternate cu maiestrie de catre autor dezvaluindu-ne “inceputurile celei mai celebre povestiti a omenirii” (Deepak Chopra).

Cartea este un exercitiu personal de imaginatie (bun de ecranizat in stilul filmului deja celebru “Ultima ispita a lui Iisus Hristos”). Cartea este de asemenea, una feminista si feminina despre si cu Maria – icoana a crestinismului de azi, dar si o fata simpla din Nazaret.

“Imaginatia literara din acest roman al lui Petru Popescu stimuleaza interesul cititorilor fata de evenimentele religioase si istorice” scrie Alie Wiesel pe coperta romanului si este foarte adevarat. Petru Popescu a scris aceasta carte in 2008, la Los Angeles, desigur. 🙂


Luis Leante – Cat te mai iubesc

January 18, 2011

Imi plac scriitorii de limba spaniola. Mult! Llosa, Marquez, Allende, Leante sunt doar cativa dintre preferatii mei, pe ultimul descoperindu-l chiar de curand la editura Vellant. Desigur ca numarul celor care povestesc frumos in spaniola este mult mai mare. Poate nu degeaba aceasta limba este si limba nationala a telenovelelor.

Leante scrie ca si cum ar sta la o cafea cu un prieten, depanand amintiri, povestindu-si viata. Cartea nu este scrisa la persoana intai dar ar fi putut fi foarte bine si asa. Cuvintele curg firesc iar povestea fascineaza de la inceput. Cu mare naturalete, scriitorul alterneaza cadrele de desfasurare a actiunii: Barcelona cu asprimea desertului. Asa am revazut cu ochii mintii strazile calde ale orasului si am retrait bucuria dintr-un concediu trecut. 🙂 Insa la fel de real am simtit si nisipul desertului Sahara printre dinti atunci cand jaimele (adaposturi specifice acelei regiuni) sunt luate pe sus de cate vreo furtuna. Leante m-a facut sa imi doresc sa vad Sahara, sa ii admir rasariturile, sa iau parte la ospitalitatea si formalitatile lungi de primire ale bastinasilor, sa petrec macar o zi intr-o oaza si sa invat sa imi leg un turban deasupra capului.

“Cat te mai iubesc” este o poveste de dragoste care parcurge istoria Saharei (despre care stiati ca inca se mai lupta pentru independenta? de exemplu) dar si  pe cea a personajelor in drumul lor spre izbavire. Cred ca ar iesi un film bun de tip romance daca cineva si-ar pune mintea sa  transforme cartea in scenariu. Se parcurge repede, fara mari dificultati.


Heinrich Boll – Fotografie de grup cu doamna

January 7, 2011

Se spune ca  inceputul unui roman este decisiv: “Eroina actiunii din prima parte este o femeie de patruzeci si opt de ani, nemtoaica; are inaltimea de 1.71 m si greutatea de 68.8 kg (in haine de casa), asadar doar cu 300-400 grame decat greutatea ideala.” Astfel de pasaje te lovesc prea adeseori in cartea lui Heinrich Boll. Intreaga povestea este redata intr-un stil jurnalistic, dorit obiectiv. Sunt folosite anumite prescurtari enervante si contine chiar definitii de “lexicon”  la  stari sufletesti precum rasul, plansul sau fericirea (culmea!).

Istoria redata insa emotioneaza intr-un mod suspect (ca sa imi supun exprimarea stilului autorului). Caci este vorba despre iubire si razboi. Ce combinatie mai frumoasa ar putea exista?

Viata “celei mai bune fete germane” (titlu care i s-a acordat eroinei la varsta de doisprezece ani) este un sir intreg de intamplari nefericite pe care ea le depaseste pastrandu-si inocenta (toti cei pe care ii iubeste pier fie prea devreme, fie pur si simplu stupid, dar fara exceptie intr-un mod violent si tragic). Lena este un personaj ingenuu.

Si-l face iubit pe varul sau care moare rapid intr-o actiune aproape sinucigasa de razvratire pe timp de razboi, asa ca ramane sa ii reciteasca scrisorile pline de poezie si sa se aline singura in iarba-neagra din gradina. Cea mai buna prietena ii devine o calugarita evreica cu idei progresiste si un doctorat in stiinte medicale. Aceasta – Rahel pe numele ei – va muri in manastire ascunsa si infometata conform conditiilor de lagar riguros oferite de catre surorile ei. Lena ramane cu o fascinatie neostoita pentru fecale (in care Rahel stia sa “ghiceasca” boala/starea exacta a pacientului) si sa deseneze planse cu organele omenesti in marime naturala. Primul ei sot este atat de german si de neinspirat incat va fi o usurare pentru Leni sa afle ca a murit la datorie, pe campul de lupta (i-a castigat dispretul etern atunci a trebuit sa faca apel la “drepturile lui de sot” ca sa se culce cu ea).

Iar unica ei iubire matura, iscata in vremuri atat de neverosimile pentru astfel de sentimente, este cu atat mai nepotrivita si periculoasa cu cat subiectul ei este un rus pe nume Boris – prizonier al germanilor. Cartea le este dedicata. Autorul mentioneaza inainte de toate: “Lui Leni, Boris si Lev” (Lev este fiul lor). Cei doi se iubesc prin cavouri de cimitr in anii 1944 – 1945, profitand de orice bombardament aerian pe timp de zi si blestemand ca nu tin mai mult. Se apara de ochii iscoditori din jurul lor cu multa precautie, rugandu-se in gand: “sa vina americanii mai repede. ce naiba le ia atat?”. Spre finalul razboiului, cand in Germania (R.D.G.) puteai fi oricand impuscat in strada si era periculos deopotriva sa fii neamt sau rus, Leni s-a ascuns tot in cimitir alaturi de Boris si cativa prieteni/rude. Boris n-a fost returnat lui tatuca Stalin dar a avut ghinion. A murit intr-un lagar de munca. Iar Lena a ramas cu Lev caruia i-a citit de mic din Kafka, Trekl,  Holderin si cativa scriitori irlandezi si i-a cantat Schubert in fiecare seara (“canta dumnezeieste” conform declaratiilor vecinilor chiriasi). Inadaptat, Lev ajunge la maturitate in puscarie.

Autorul care are rol de povestitor-detectiv, se alege in urma cercetarilor facute asupra familiei Gruyten, cu o relatie cu o calugarita. Ajung sa locuiasca fericiti impreuna, ea renuntand definitiv la rasa. Este o fotografie descrisa scrupulos in stil nemtesc, dar nu lipsita de farmec. Va recomand s-o studiati. 🙂

 


Pamuk

July 7, 2008

E la moda, a fost in Romania de curand si toata lumea s-a inghesuit sa obtina un autograf. Vedetele momentului s-au simtit obligate sa il citeasca si sa isi spuna parerea. Pentru mine, Pamuk “se numeste Rosu”, este frumos si sunt tare incantata ca il pot citi. M-am indragostit treptat pentru ca imi descopera o lume nici macar banuita, adanc inscrisa in harta sufletul meu. Am citit sau auzit undeva ca ceea ce ne atrage la o carte, este de fapt suma a ceea ce regasim din noi acolo si uneori, de cum se identifica viata noastra cu cele intamplate in poveste. Cartile care ne reprezinta, de obicei ne aleg pe noi si nu invers. Si chiar de n-ar fi asa, o carte frumoasa si bine scrisa e ca o plimbare la munte, pe creste, dupa multe zile la fel, tinutuit in scaunul de la birou. Pamuk rules! Enjoy! 😉