Despre metrou si vise

February 12, 2008

De cand suntem doi, timpul trece mai greu, adun fiecare zi, fiecare saptamana asteptand cu nerabdare ca dupa a 20a sa incep sa scad. Mai greu e cu kilogramele care si ele se aduna incet-incet si nu stiu cand si cum se vorĀ mai scadea… šŸ˜€ Eram pe metrou azi, am prins un vagon mai liber fiind trecut de ora 9 dimineata (da, am inceput sa intarzii la serviciu… :P) si n-aveam chef sa continui articolul la care ramasesem aseara, din “Dilema Veche”… Mi-am fixat privirea pe un cuplu care statea pe scaune, unul langa altul, incercand sa imi continui somnul in liniste. EaĀ stateaĀ cu capul sprijinit de umarul lui siĀ ii povestea cum o colega n-a fost in stare sa puna filtrul de cafea in functiune desi i-ar fiĀ luat doar 30 de secunde… Nu stiu de ce era asa de important lucrul asta, insa el asculta cu stoicism si desi era clar caĀ nu se trezise inca, incerca sa participe la discutie ridicand ba o spranceana, ba mangaindu-i gingas mana. Pana la urma chinul lui a luat sfarsit odata cu venirea statiei Stefan cel Mare… aici si-au luat ramas bun: ea cu o privire de copil rasfatat si inca nemultumita ca n-a apucat sa zica tot, el trecandu-si rapid mana prin par si probabil gandindu-se in fuga “Or fi trimis aia mail?!? Oooh, ce somn…”, s-au sarutat iar usile trenului s-au deschis si l-au inghitit. Ea a maiĀ ramasĀ cateva secunde cu aceeasi expresie de copil alintat pe fata, apoi si-a scos mobilul, a format un numar si a inceput iar sa vorbeasca… nu mai stiu daca era vorba acumĀ totĀ despre acelasi filtru sau nu. Usile trenului s-au mai deschis o dataĀ si am fost si eu nevoita sa cobor. Din ce in ce mai obositoare mi se par scarile de la metrou. Iar mirosurile de la patiserii imi fac rau deja. Aseara, in scurtele momente de insomnie, ma gandeam la rulourile cu spanac de la Gregory’s (mi-au ramas in cap, ce sa fac?!?!)… e frustrant ca desi in aceste momente de obicei mi-e foame, sunt totusi prea adormita ca sa si fac ceva in sensul asta. Alteori, incep si monologhez in engleza in fata sefului, saĀ ii arunc in obraz tot ce ma doare – pertinent, desigur… nu stiu de ce tocmai in engleza, dar macar (zic eu!) astfel nu-mi pierd exercitiul… Evit cosmarurile fortandu-ma sa ma inchipui in tot felul de situatii ideale. De fapt, de mica mi-am exersat imaginatia de dinainte de somn in felul acesta. De mica ma fortez sa visez ce vreau eu, sa inchipui decoruri, intamplari in care m-as putea regasi fericita, perfecta, bogata, in tot felul. De fiecare data, sunt personajul principal,Ā iar povestea se invarte in jurul meu – vanitate ati spune voi!?!? Hmmm. Dar sunt rare noptile cand povestea dureaza foarte mult… de obicei, se pierde repede in somn si vise… Iar de cand suntem doi, visez cat pentru doi: foarte mult!… šŸ™‚


Suntem prea multi

November 7, 2007

Am ochii rosii si nervi… Ma dor oasele de parca as fi as fi muncit pe camp toata saptamana… iar scaunul rotitor, negru siĀ cu spatarul dat prea pe spate este extrem de confortabil acum – ajunsa la serviciu – incatĀ as putea sa dorm in el fara vise… Cred ca purgatoriul arata ca metrorex-ul nostru. Cum naiba sa intalnesti fete de romani zambitori si fericiti cand in fiecare dimineata trebuie sa te lupti fizic ca sa iti castigi bucata ta de loc in compartiment… Cum naiba ne-am inmultit asa cand si pe sosele se plange lumea de mult timp ca nu se mai poateĀ si ca e prea aglomerat… Cum naiba sa nu injuri printre dinti de fiecare dataĀ cand te simti inghiontit sa inaintezi pentru ca cineva vrea sa urce cu orice pret si ajungi sa stai cu coasta in rucsacul cuiva pe care il doare spatele de tine… Cum naiba sa nu visezi distrugeri in masa si momente ca in “Vanilla Sky”…. šŸ˜