In taxi

March 22, 2008

Pentru ca in ultimul timp. am avut cateva drumuri mai lungi de facut, m-am folosit cu predilectie de serviciile de taximetrie bucurestene si mi-am adus aminte cum e…

Primul taximetrist cu care am avut de-a face mi s-a parut o specie rara! Timid, de-a dreptul rusinos – o trasatura pe care nu te astepti sa o regasesti la angajatii din bransa! – mi-a oferit cu voce tremuranda, un ziar cu care sa ma delectez in timpul mersului (un tabloid de scandal), nestiind ca eu avand o astfel de ocupatie in masina si mai ales in timpul mersului as fi putut provoca un dezastru pentru hainele lui curate, respectiv pentru interiorul ferchezuit al taxi-ului. L-am refuzat taios, fara vreo explicatie, iar el mi-a cerut apoi amabil sfatul asupra traseului ce va fi de parcurs. M-a facut sa imi para rau o secunda pentru ca l-am repezit la faza cu ziarul, si atunci am facut o concesie, cerandu-i colaborarea in acest sens, ca intr-o casnicie. Mandru (sau poate doar bucuros de optiune!) a luat repede decizia si apoi a deschis discutia despre vreme. Intotdeauna ma obosesc taximetristii care incep sa vorbeasca despre vreme ca si cum ne-am gasi intr-un salon frantuzesc, la o petrecere sau un ceai, iar conversatia acolo ar fi obligatorie. Asa ca am incercat sa inabusesc in fasa intentiile lui bune, dar succesul meu a fost slab. N-am putut sa il opresc din tirul de intrebari: “Si cu ce treaba la spital? Aveti pe cineva acolo, nu?” etc, ca si cum am fi fost deja cunostinte vechi. Noroc ca drumul nu a fost lung, iar cheful meu de a replica rautacios a fost diminuat de ora prea matinala asa incat am ajuns cu toti nervii intregi la capatul cursei, despartindu-ma in termeni buni de el. Oricum, prefer taximetristii muti!

Cel de-al doilea a fost o alegere partial fericita! Ma grabeam. Am intrat in prima masina, surprinzand doar cu coada ochiului tariful inscriptionat pe portiera, salutand precipitat si comunicandu-i repede figurii negricioase si nebarbierite din fata mea, ca e o chestiune “de viata si de moarte” sa ajungem imediat la destinatia pe care i-o propuneam. Ce s-a intamplat mai departe a fost ca in filmul frantuzesc “Taxi”, eu neapucand macar sa imi pun centura. Mi-a placut ca a evitat aglomeratia – chiar si in toiul dupa-amiezii, Colentina este blocata! – si ca a ales stradutele mici pe care a mers cu viteza indiferent la gropi, mi-a placut ca a avut curaj sa incalce cateva reguli de circulatie in numele “satisfacerii clientului” (bune cunostinte de marketing?!?! 😛 ) si ca a stiut sa ia toate aceste decizii rapid, hotarat. Nu mi-a placut ca in timp ce facea toate astea, se lauda verbal cu o automultumire de sine pe care rar am mai intalnit-o la cineva. “Si ati vazut? Am mers pe strada X si am evitat semaforul Y! De-acuma o sa stiti si d-voastra, nu-i asa?!?” conchidea el in spirit didactic… Practic, si-a dat cu firma in cap! Prefer deci taximetristii muti!

Cel de-al treilea mi-a oferit acele momente linistite in care sa ma asez si sa ma gandesc la cum o sa scriu azi pe blog despre taximetristii din Bucuresti. Al treilea a fost mut.. si gras! 🙂


Suntem prea multi

November 7, 2007

Am ochii rosii si nervi… Ma dor oasele de parca as fi as fi muncit pe camp toata saptamana… iar scaunul rotitor, negru si cu spatarul dat prea pe spate este extrem de confortabil acum – ajunsa la serviciu – incat as putea sa dorm in el fara vise… Cred ca purgatoriul arata ca metrorex-ul nostru. Cum naiba sa intalnesti fete de romani zambitori si fericiti cand in fiecare dimineata trebuie sa te lupti fizic ca sa iti castigi bucata ta de loc in compartiment… Cum naiba ne-am inmultit asa cand si pe sosele se plange lumea de mult timp ca nu se mai poate si ca e prea aglomerat… Cum naiba sa nu injuri printre dinti de fiecare data cand te simti inghiontit sa inaintezi pentru ca cineva vrea sa urce cu orice pret si ajungi sa stai cu coasta in rucsacul cuiva pe care il doare spatele de tine… Cum naiba sa nu visezi distrugeri in masa si momente ca in “Vanilla Sky”…. 😐