Pacientul englez

Tocmai am terminat de citit “Pacientul englez” si sunt foarte entuziasmata! Stiu, e veche, s-a facut si film care a castigat o groaza de premii. Pana acum, n-am reusit sa vad filmul, dar am editia de buzunar a cartii printata de “Cotidianul” acum mai multa vreme. Mi-a placut mult colectia asta, din care mi-am si cumparat o suma de carti mici, usoare, convenabil de purtat in metrou si oriunde. Iar pentru mine metroul a devenit o evadare din “cotidian”. E singurul moment din zi in care ma afund in paginile unei carti si particip la faptele dintr-o alta lume.

Bun! Acum despre carte! Cine nu a citit-o inca, o recomand cu toata inima! Si cred ca e si mai bine sa o citesti fara sa fi vazut filmul inainte. Pentru mine e clar: “Cartea bate filmul!” 🙂

Pe fondul celui de-al doilea razboi mondial, Michael Ondaatje impleteste mai multe povesti care se defasoara in paralel: unele care recompun viata eroilor din amintiri, altele care urmaresc destinul prezent si iremediabil afectat de razboi a personajelor adunate aparent intamplator – intr-o vila devastata de bombe, din Italia.

Dintre toti, personajul care m-a fascinat cel mai mult este genistul. Indianul cu turban, indragostit de Anglia, care este specialist in dezamorsarea bombelor. Momentele descrise de autor – si el cu origini asemanatoare – in care Kip se decupleaza total de la ceea ce se intampla in jurul lui si merge pe firul rosu al bombei ca sa refaca invers mecanismul si gandirea celui care a creat-o, mi se par dintre cele mai intense din roman.Pentru cei care iubesc deci pasajele psihologice intr-un roman, cartea este o delectare.

Dar cum se vindeca ranile dintr-un razboi? Cu un zambet in halat alb atunci cand iti dai ultima suflare pe un pat al “Crucii Rosii”, cu balsamuri inventate de un popor crescut de soarele desertului, cu un glont tras direct in inima, in mijlocul predicii dintr-o Biserica, cu mangaierea unor amintiri care nu se vor mai intoarce vreodata ? Are iubirea vreo sansa in conditiile astea? Mai poti oare sa ii acorzi sanse iubirii? Va invit sa descoperiti ! 😉

 

Trei tigri tristi – Guillermo Cabrera Infante

Am ales sa reiau scrisul despre cartile pe care le citesc in atmosfera cu iz de revolutie ce ne impresoara de cateva zile. Si a trecut ceva timp de-acum de cand ma lupt cu “trei tigri tristi” din Havana. Cartea este in primul rand o carte groasa. Cred ca asta a fost si primul criteriu care m-a facut s-o aleg din raft.  Al doilea criteriu a fost evident, originea scriitorului. Este vorba despre un scriitor cubanez mai putin cunoscut (pana acum!), opozant al regimului Batista, deci revolutionar. Citind despre Cabrera Infante, am aflat ca romanul acesta este chiar proza lui principala, de cea mai mare intindere. Ea cuprinde mai multe povesti, unele povesti avand chiar mai multe variante – in functie de personajul care o povesteste. Cabrera Infante este inovativ. Incearca diverse forme de naratiune iar limbajul personajelor este un carusel “bustrofonic” de neoprit. Descrie cu acuratete faldurile de grasime care impodobeau cea mai buna voce acapella de prin cluburile de noapte a Havanei. Cartea ia pulsul orasului prin cei trei prieteni plimbareti – “localnici ai localurilor nocturne”, “boemi fara bani si ani, ce-si ascund clipele in viteza automobilului si prin paturile curvelor de strada”. Dar Cabrera Infante nu ne lipseste si de o parere obiectiva asupra Havanei  – cea a unui cuplu (trist) de turisti britanici. Asa ies la suprafata problemele interioare ale eroilor, frustrarile si dezamagirile lor. Exista o menajerie intreaga acolo de care sa te bucuri ca cititor – exact ca in cel mai cunoscut si mai stralucitor cazino: “Welcome to Tropicana!”. 🙂

Amintirile unui om mare

Am incheiat de cateva zile cartea de amintiri a lui Neagu Djuvara (“Amintiri din pribegie”). Considerat de catre editura, un best seller pe 2010, mie mi se pare mai degraba o reusita a genului memorialistic. Un om mare scrie in cuvinte simple despre trecutul lui si nu ajungi sa te plictisesti deloc. Iata reusita!

Desigur, prin formatia lui istorico-diplomatica, nu scapa de pacatul insiruirii de arbore genealogic si pe mine m-a cam pierdut pe alocuri in hatisul de nume, neamuri, rubedenii, relatii. Altfel, te gasesti in fata multor amanunte picante, cusururi si calitati ale unor personalitati inter si postbelice care in felul acesta devin mai familiare cititorului. Perioada franceza sau pre-africana este una de cautari pentru Neagu. Schimba multe slujbe, ar vrea sa faca multe pentru tara, pentru cei de-acasa… dar prea putine se materializeaza in fapt. Atasamentul lui fata de tara razbate din fiecare pagina, dar diaspora noastra e macinata de lupte interne, occidentalii se tem sau nu vor sa asculte, securisti mascati ajung sa faca lobby nociv tarii in occident cu mult succes, asa ca situatia Romaniei ramane disperata prea multi ani. “Ce mai stai, Neagule?”

Printr-o intamplare, Djuvara ajunge in Niamey si incepe o viata noua, complet diferita de ce stia pana atunci. Experienta lui africana aduna “kilometri de tabla ondulata”, obiceiuri ciudate, un doctorat, cateva carti (dintre care una chiar frivola!), temperaturi insuportabile si multe ore de calarie. In final, Djuvara mi-a devenit foarte drag. Cartea este un exercitiu de sinceritate si te indeamna sa mai vrei sa citesti de acelasi autor.

Ultimele pagini, legate de Romania de dupa 1989 sunt foarte triste! Este Romania exilatului intors cu atatea sperante in tara, dar care ajunge profund dezamagit chiar dupa primele ore petrecute pe meleagurile mioritice. Eu ma bucur totusi ca Djuvara a ales pe termen lung tot Romania. “Este bine, Neagule?” 🙂

Cum mai e vremea la Bucuresti?

Dimineata, in jur de ora 8 am. Ma incadrez cuminte in multimea care urca scarile la metrou Pipera.

Sunt echipata cu punga aferenta de cadou in care imi transport cu grija de fapt, caserola cu mancarea de pranz. Am si geanta pe umar, in care ar putea sa incapa un laptop la nevoie. Apoi e una dintre acele dimineti in care m-am inarmat si cu ziarul Ring sau cum s-o numi el – care circula gratis pe la metrou.

Deodata, in stanga mea aud un tip inalt, cu barba “a quatro giorni”, zicand pe un ton zeflemitor:

“-Deci la 6 scapati, da? Good to know! O zi buna, sclavilor! Sa nu uitati sa dati cu badge-ul la intrare, ok?…”

Initial, am crezut ca i se adreseaza celui de langa el, dar de fapt, personajul era mai pitoresc de atat! Arunca vorbele catre multime, facea un act de curaj, de prezenta. Un actor care exersa un rol dorit de multi dintre cei urcatori pe scara metroului.M-as fi asteptat ca multimea sa se opreasca, sa se intoarca cu fata spre el si sa-l aplaudam in cor.

Doar eu am intors capul, am zambit si l-am urmarit o vreme. El n-a urcat scarile, s-a indreptat spre celalalt peron al statiei, probabil ca sa isi impartaseasca gandurile si altor muritori de rand, de pe alte scari. 🙂

Birouri, pictori si carti

Dupa doua luni de cand am revenit in campul muncii, iata ca iau o pauza… mica… Nu mai am chef. Brusc mi-am dat seama ca pot. Pot sa stau treizeci de minute sa scriu ceva, orice, doar sa scriu, dar nu cod, nu sintaxe, nu statistici va rog… 🙂 Cat vor fi altii in vacanta, destul o sa ma ocup de statisticile lor, o sa rulez tabele si macro-uri, o sa fac ponderi si axe, sort-uri si torturi… Si o sa citesc doar pe metrou, o sa vad filme pe bucati doar seara si pentru ca sunt prea obosita o sa adorm repede la ele, o sa stau in parc cu copilul doar cate o ora sau doua tot seara, o sa am timp sa mananc in familie doar in weekend-uri si o sa scriu pe blog doar in pauzele mici de treizeci de minute… foarte rare…

Am inceput o carte de Llosa, despre viata lui Gauguin. Eugène Henri Paul Gauguin. Imi place ca Llosa a reusit sa intre in mintea pictorului, sa te faca sa vezi actul creatiei, suferinta, omenescul din spatele operei. Cartea este de fapt impartita intre viata lui Gauguin si viata bunicii lui – o militanta pentru drepturile muncitorilor si femeilor in ani de restriste pentru acest gen de libertati. Partea asta a cartii ar fi plictisitoare fara incursiuni in amintirile picante ale bunicii. Andaluza este o femeie prea voluntara, pentru gustul meu, cu idei prea fixe – o lesbiana care uraste sexul si pe barbati dupa ce a trait o drama casnica in anii tineretii, dar curajul ei este clar de admirat. Am ajuns abia pe la mijloc cu lectura (drumul meu cu metroul nu este atat de lung pe cat as vrea uneori :P) deci nu pot decat sa estimez sfarsitul tragic al ilustrelor personaje. Oricum parcursul lor si felul in care este povestit face din “Paradisul este dupa colt” o carte buna de citit vara aceasta.

Scrisoare pentru David

Aseara am scris pagini intregi pentru… bona! Da! Ne-am luat bona sau ea ne-a luat pe noi, nu mai stiu!Iar eu ma pregatesc sa ii tin un “mic” training. Am o multime de discursuri in cap pentru ea astfel incat sa ne placa, sa fie buna cu David si sa ajung s-o cunosc si sa am inceredere in ea. Am optat pentru bona in defavoarea gradinitei din mai multe motive: David raceste si cu mine acasa destul de des, bona si cresa sunt la acelasi pret, e dificil dimineata cu transportul caci ar fi trebuit sa il duc eu (iar eu nu intentionez sa iau carnetul de sofer prea curand…), David inca  nu mananca singur orice tip de mancare, plus ca ar fi dormit sigur mai putin decat acasa la pranz. Si dupa ce am umplut pagini intregi de liste intr-o agenda speciala (a se citi agenda dedicata lui David, desigur) cu ce trebuie sau nu trebuie sa faca bona  in preajma copilului, m-am apucat sa ii scriu o scrisoare chiar lui. Si pe principiul “Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie”, iata ce mi-a iesit:

“Dragul meu,

Randurile urmatoare izvorasc din dragostea pe care ti-o port si pe care ti-o voi purta toata viata. Vreau sa stii de la bun inceput ca eu si tatal tau te iubim mult si suntem mandri de tine orice s-ar intampla.Unul dintre rolurile pe care le avem ca si parinti este sa iti transmitem valorile si principiile noastre. De aceea scriu aceasta scrisoare – ca sa fiu sigura ca ajung la tine si pe calea aceasta. (As vrea ca scrisul sa fie o cale pe care tu sa o apreciezi mult!)

Viata este darul nostru pentru tine si trebuie sa o pretuiesti. Vreau sa stii ca in viata poti sa faci orice, imaginatia ta sa nu cunoasca limite. Imi doresc sa fii un om liber, increzator si cinstit. Sa fii bun cu cei de langa tine pentru ca traiesti printre oameni iar daca ii iubesti cu adevarat, atunci de cele mai multe ori si ei iti vor intoarce dragostea, iti vor darui increderea lor si te vor ajuta mult. Trebuie sa te inconjori cu iubire asa cum incercam sa facem si noi cu tine tot timpul. Prietenii se cunosc dupa inima si vei fi intotdeauna bogat cu prieteni multi. Iar daca te respecti pe tine, atunci si acestia te vor respecta.

Ortodoxia – religia in care s-a intamplat sa te nasti – se conduce dupa un anumit dicton: “Crede si nu cerceta!”. Eu insa mi-as dori ca tu sa cercetezi. Sa nu iti pierzi vreodata curiozitatea in fata acestei lumi. Este cea mai incantatoare lume posibila dintre toate lumile posibile (spunea un mare ganditor, cred ca Leibniz cu monada lui) si ar fi pacat sa ii ratezi misterele.

Viata o sa iti arate drumul pe masura ce il parcurgi. Te vei bucura, vei iubi, vei fi fericit, vei suferi, vei iubi iar, vei cunoaste viata din nou si din nou, de fiecare data altfel. Omul este o masinarie fragila iar sfatul mamei este sa ai grija de tine, sa te pastrezi, sa fii conservator in privinta asta.  Sa te consume doar pasiunea cea adevarata, sa te macine doar viciul cel mai artistic caci arta este nobila, este emotie pura.

Cauta sa gresesti cat mai putin oamenilor pe care ii iubesti cel mai mult, desi noi cam asa suntem croiti sa ni se intample. Dar numai daca vei gresi vei ajunge sa te cunosti cu adevarat. Iar daca te vei cunoaste, vei stii cum sa te accepti cu greselile tale, sa traiesti senin si  intelept. Si vei gasi in tine iubire ca sa capeti iertarea celor pe care ii iubesti. Fii corect cu tine si vor fi si ceilalti.

Omul are uimitoarea putere de a renaste precum pasarea Phoenix (Doamne, ce cliseu!) a renascut din cenusa. Exista o poezie a lui R. Kipling (autorul “Cartii junglei” – preferata ta de acum) despre ce inseamna sa fii om adevarat: chiar si dupa ce ai pierdut tot, dupa o viata de munca, esti om daca ai puterea sa o iei de la capat cu acelasi entuziasm de la inceput, si fara regrete. E o treaba data dracu’ asta!!!

In incheiere, iti multumesc ca m-ai ales sa fiu mamica ta, ca avem privilegiul (eu si tatal tau) sa iti fim parinti si sa ne bucuram de o iubire atat de inocenta, de neconditionata, pe viata! 🙂 Atunci cand iti cuprind fata cu palmele mele simt recunostinta intregii lumi asupra-mi! E o bucurie mare sa iti fim parinti! Si iti doresc si tie sa ai parte candva de astfel de bucurie. Sa ai parte de dragoste in toate formele si felurile ei, dragostea sa iti lumineze viata.

cu drag, mama. ”

LE-Esti inca o mana de om (aproape 2 ani, aproape 84 de cm, aproape 13 kg) dar ai atata forta deja, atatea daruri pentru noi… 🙂

LE-Banuiesc ca scrisoarea asta va cunoaste evolutii si modificari diverse pe masura ce timpul va trece peste noi. Tot mai sus, deci! 😉

Tennessee Williams – Memorii ale unui batran crocodil

“….un grup de oameni de teatru am fost invitati la un banchet la Casa Alba, in timpul administratiei Kennedy. Ni s-a cerut sa ne aliniem in ordine alfabetica, intr-o sala uriasa, tapetata cu oglinzi scanteietoare. Urma sa apara Presedintele si Jackie si oaspetele lor de onoare, Andre Malraux. Thornton Wilder se agita si se foia ca un Feldmaresal autonumit, urmarind sa ne aranjam in ordine alfabetica. Eu tocmai discutam cu Miss Chelley Winters – amandoi fiind incadrati la litera W, cand a navalit peste mine Thornton Wilder, zambind radios, ca un antreprenor de pompe funebre, strigandu-mi:

– Domnule Williams, nu esti la locul dumitale, trebuie sa fii in urma mea. Ei bine, am fost destul de tepos incat sa-i raspund:

– E pentru prima si ultima oara in viata mea cand sunt in urma dumneavoastra.

Cand aproape intregul sir lung alfabetic s-a tarsait prin fata Presedintelui si a Primei Doamne si a fost prezentat domnul Malraux, a venit si randul meu sa-l cunosc; nu auzisem niciodata de el si i-am spus:

– Enchente, Monsieur Maurois.

Jackie a zambit dar domnul Malraux nu a parut prea amuzat.”

“In zilele acelea Truman era cel mai placut tovaras de calatorie pe care si l-ar dori cineva. Inca nu devenise artagos. Ma rog, artagul lui inca nu era malitios. Dar era plin de fantezie si foarte poznas. Strabateam noaptea coridoarele de la clasa intai si luam pantofii pe care domnii ii lasau in fata usii cabinelor pentru a fi lustruiti – ii amestecam, ii asezam in fata altor usi mult mai indepartate.”

Tennessee Williams in jurul varstei de 60 de ani, se decide sa-si scrie memoriile, acest  “lucru” “despre ceea ce a trecut, sau e pe cale sa treaca, sau urmeaza sa vina” (motto-ul cartii – citat din Yeats). Iar memoriile sale seamana putin cu o revista glossy despre vedetele vremii, in care mai afli despre Garbo si retragerea ei timpurie din teatru sau despre Elia Kazan si parerile lui legate de ultima piesa regizata. Sunt amintiri jucause, care dezvaluie firea autorului si starea lui psihica dintr-o perioada sau alta. Dar este si o insiruire de aventuri din lumea iubirilor sau/si dorintelor carnale homosexuale. Daca Henry Miller ar fi fost gay, sigur ar fi vrut sa fie in pielea lui Tennessee Williams (Tennessee este un pseudonim adoptat de catre autor pe numele sau adevarat Thomas Lanier, pentru ca familia lui isi avea radacinile in acest stat american).

Foarte timid, devenit cat se poate de homosexual dupa prima sa experienta cu o femeie, dramaturg si de buna seama unul de succes, dar si actor in unele dintre piesele sale, autorul “Pisicii de pe acoperisul fierbine” mi s-a parut cat se poate de sincer. Isi descrie declinul dupa pierderea lui Frankie cu luciditate si umor negru. Iar perioada senina este compusa dintr-un sir incantator de intamplari ca cele doua citate mai sus.

Mi s-a facut brusc chef de teatru si chiar saptamana asta am vazut ca TNB are sau va avea in program si “Dulcea pasare a tineretii”. Doar sa prindem bilete! 😀

Petru Popescu – Fata din Nazaret

Am privit cartea cu reticenta atunci cand am primit-o in dar de ziua mea. Ulterior am aflat ca tipul face scenarii de film la Hollywood si ca e foarte apreciat pe-acolo. Oricum, dupa ce a zacut o buna bucata de vreme in biblioteca, cartea m-a chemat in “gradina ei de liniste” (o expresie folosita de autor referindu-se la vise ca la “niste gradini de liniste”; frumos, nu?).

Fata din Nazaret este chiar Maria (sau dupa numele sau ebraic: Mariamne). Este o fata isteata, curajoasa si cu mult inaintea vremii ei. Are un discurs interior continuu cu Dumnezeu (Adonai) iar gandurile, trairile si istoria pe care o parcurge este asternuta pe hartie la persoana intai, prin mijlocirea scriitorului. La fel se intampla si cu Pilat din Pont care este insa  manat de altfel de sentimente (doreste sa isi razbune parintii omorati de catre Octavian Cezar Augustus) si care pe parcursul povestii se indragosteste de Maria. Jurnalele lor intime sunt alternate cu maiestrie de catre autor dezvaluindu-ne “inceputurile celei mai celebre povestiti a omenirii” (Deepak Chopra).

Cartea este un exercitiu personal de imaginatie (bun de ecranizat in stilul filmului deja celebru “Ultima ispita a lui Iisus Hristos”). Cartea este de asemenea, una feminista si feminina despre si cu Maria – icoana a crestinismului de azi, dar si o fata simpla din Nazaret.

“Imaginatia literara din acest roman al lui Petru Popescu stimuleaza interesul cititorilor fata de evenimentele religioase si istorice” scrie Alie Wiesel pe coperta romanului si este foarte adevarat. Petru Popescu a scris aceasta carte in 2008, la Los Angeles, desigur. 🙂

Luis Leante – Cat te mai iubesc

Imi plac scriitorii de limba spaniola. Mult! Llosa, Marquez, Allende, Leante sunt doar cativa dintre preferatii mei, pe ultimul descoperindu-l chiar de curand la editura Vellant. Desigur ca numarul celor care povestesc frumos in spaniola este mult mai mare. Poate nu degeaba aceasta limba este si limba nationala a telenovelelor.

Leante scrie ca si cum ar sta la o cafea cu un prieten, depanand amintiri, povestindu-si viata. Cartea nu este scrisa la persoana intai dar ar fi putut fi foarte bine si asa. Cuvintele curg firesc iar povestea fascineaza de la inceput. Cu mare naturalete, scriitorul alterneaza cadrele de desfasurare a actiunii: Barcelona cu asprimea desertului. Asa am revazut cu ochii mintii strazile calde ale orasului si am retrait bucuria dintr-un concediu trecut. 🙂 Insa la fel de real am simtit si nisipul desertului Sahara printre dinti atunci cand jaimele (adaposturi specifice acelei regiuni) sunt luate pe sus de cate vreo furtuna. Leante m-a facut sa imi doresc sa vad Sahara, sa ii admir rasariturile, sa iau parte la ospitalitatea si formalitatile lungi de primire ale bastinasilor, sa petrec macar o zi intr-o oaza si sa invat sa imi leg un turban deasupra capului.

“Cat te mai iubesc” este o poveste de dragoste care parcurge istoria Saharei (despre care stiati ca inca se mai lupta pentru independenta? de exemplu) dar si  pe cea a personajelor in drumul lor spre izbavire. Cred ca ar iesi un film bun de tip romance daca cineva si-ar pune mintea sa  transforme cartea in scenariu. Se parcurge repede, fara mari dificultati.

Heinrich Boll – Fotografie de grup cu doamna

Se spune ca  inceputul unui roman este decisiv: “Eroina actiunii din prima parte este o femeie de patruzeci si opt de ani, nemtoaica; are inaltimea de 1.71 m si greutatea de 68.8 kg (in haine de casa), asadar doar cu 300-400 grame decat greutatea ideala.” Astfel de pasaje te lovesc prea adeseori in cartea lui Heinrich Boll. Intreaga povestea este redata intr-un stil jurnalistic, dorit obiectiv. Sunt folosite anumite prescurtari enervante si contine chiar definitii de “lexicon”  la  stari sufletesti precum rasul, plansul sau fericirea (culmea!).

Istoria redata insa emotioneaza intr-un mod suspect (ca sa imi supun exprimarea stilului autorului). Caci este vorba despre iubire si razboi. Ce combinatie mai frumoasa ar putea exista?

Viata “celei mai bune fete germane” (titlu care i s-a acordat eroinei la varsta de doisprezece ani) este un sir intreg de intamplari nefericite pe care ea le depaseste pastrandu-si inocenta (toti cei pe care ii iubeste pier fie prea devreme, fie pur si simplu stupid, dar fara exceptie intr-un mod violent si tragic). Lena este un personaj ingenuu.

Si-l face iubit pe varul sau care moare rapid intr-o actiune aproape sinucigasa de razvratire pe timp de razboi, asa ca ramane sa ii reciteasca scrisorile pline de poezie si sa se aline singura in iarba-neagra din gradina. Cea mai buna prietena ii devine o calugarita evreica cu idei progresiste si un doctorat in stiinte medicale. Aceasta – Rahel pe numele ei – va muri in manastire ascunsa si infometata conform conditiilor de lagar riguros oferite de catre surorile ei. Lena ramane cu o fascinatie neostoita pentru fecale (in care Rahel stia sa “ghiceasca” boala/starea exacta a pacientului) si sa deseneze planse cu organele omenesti in marime naturala. Primul ei sot este atat de german si de neinspirat incat va fi o usurare pentru Leni sa afle ca a murit la datorie, pe campul de lupta (i-a castigat dispretul etern atunci a trebuit sa faca apel la “drepturile lui de sot” ca sa se culce cu ea).

Iar unica ei iubire matura, iscata in vremuri atat de neverosimile pentru astfel de sentimente, este cu atat mai nepotrivita si periculoasa cu cat subiectul ei este un rus pe nume Boris – prizonier al germanilor. Cartea le este dedicata. Autorul mentioneaza inainte de toate: “Lui Leni, Boris si Lev” (Lev este fiul lor). Cei doi se iubesc prin cavouri de cimitr in anii 1944 – 1945, profitand de orice bombardament aerian pe timp de zi si blestemand ca nu tin mai mult. Se apara de ochii iscoditori din jurul lor cu multa precautie, rugandu-se in gand: “sa vina americanii mai repede. ce naiba le ia atat?”. Spre finalul razboiului, cand in Germania (R.D.G.) puteai fi oricand impuscat in strada si era periculos deopotriva sa fii neamt sau rus, Leni s-a ascuns tot in cimitir alaturi de Boris si cativa prieteni/rude. Boris n-a fost returnat lui tatuca Stalin dar a avut ghinion. A murit intr-un lagar de munca. Iar Lena a ramas cu Lev caruia i-a citit de mic din Kafka, Trekl,  Holderin si cativa scriitori irlandezi si i-a cantat Schubert in fiecare seara (“canta dumnezeieste” conform declaratiilor vecinilor chiriasi). Inadaptat, Lev ajunge la maturitate in puscarie.

Autorul care are rol de povestitor-detectiv, se alege in urma cercetarilor facute asupra familiei Gruyten, cu o relatie cu o calugarita. Ajung sa locuiasca fericiti impreuna, ea renuntand definitiv la rasa. Este o fotografie descrisa scrupulos in stil nemtesc, dar nu lipsita de farmec. Va recomand s-o studiati. 🙂

 

2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

The Blog-Health-o-Meter™ reads This blog is doing awesome!.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 3,700 times in 2010. That’s about 9 full 747s.

 

In 2010, there was 1 new post, growing the total archive of this blog to 248 posts. There were 2 pictures uploaded, taking up a total of 3mb.

The busiest day of the year was January 26th with 47 views. The most popular post that day was Zorba si cum (n)-am reusit sa scap inca de Bixtonim.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were search.conduit.com, google.ro, femeiasimpla.com, mintea-de-ceai.blogspot.com, and mondavid.wordpress.com.

Some visitors came searching, mostly for iac, aiaciu, tren bruxelles amsterdam, blog tristete, and castel film casting.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Zorba si cum (n)-am reusit sa scap inca de Bixtonim April 2008
18 comments

2

Bruxelles (#1) – jurnal de calatorie June 2008
10 comments

3

Castel Film November 2007
2 comments

4

Pasente August 2008
2 comments

5

Paris (#3) – jurnal de calatorie June 2008
1 comment

Alt iac in alt sac

Iacul a facut pui:

http://mondavid.wordpress.com/

Minunata libertate

O prietena mi-a trimis un link si astfel am descoperit minunata libertate a altora. O libertate frumoasa, un curaj nebun si un exemplu de urmat (de ce nu?!?):

Pe ici, pe colo

In lunile de vacanta ce vor urma (caci da! intru oficial in concediu!), am timp sa ma gandesc si sa visez la o astfel de viata si poate imi revin si cu scrisul pe blog. 🙂

(“Multe lucruri s-au intamplat de cand nu ne-am mai vazut.”)

Nimicuri

Vise dulci, vise rele se scurg din mine. Totul se intampla cu forta implacabila cu care ziua urmeaza noptii. Burta creste victorioasa. Bucurie! Ne ramane libertatea de alegere. Oare? Sunt cuprinsa de magia din Fowles si astfel am renuntat la crimele lui Truman. Temporar!

Vesti bune umbrite de revenirea unor ganduri vechi si rele. “Dilema veche” discuta despre URA saptamana asta. URA in toate formele ei. Gelozia este clar un tip de ura. Ura se intoarce ca un bumerang la tine si iti inchide gura fara drept de apel. Nu mai poti sa alegi! Este cum este.

Se repeta reveria cu izolarea intr-o camera plina de carti. Mi-e frica de nebunie. Voua? Pana atunci ne luptam cu ura, cu gazul putin, cu salarii versus pensii si coruptie.

Sunt cateva filme care cred ca ma vor destinde. Pe “Happy feet” l-am lasat neterminat, dar reiau azi caci imi place “copilul-pinguin” muuult!

In rest, imi cultiv viata sociala. Proust! 🙂

2009

In mini-vacanta asta de Craciun, am citit numai biografii cu, de si despre barbati: “Jurnalul unui om dezamagit” (W.N.P. Barbellion), “Copii in miez de noapte” (Salman Rushdie) si “Bun venit printre maimute” (Kurt Vonnegut – povestiri umoristic taioase de barbat). Acum am inceput “Cu sange rece” (Truman Capote) dupa ce am re-vazut la PrimaTV, “Breakfast to Tiffany’s”. Ma adancesc in tenebrele unei crime si in estetica complicata a lui Capote. E fascinant! O sa urmeze “Magicianul” (John Fowles) si apoi probabil o sa iau o pauza cu cateva carti despre bebelusi pentru o perioada. O pauza asa cum am luat-o si fata de blog. La un moment dat (zilele trecute) ma gandeam sa il sterg de tot, sa intru in 2009 fara blog si poate cu promisiunea altuia nou, sub un alt pseudonim. Pana la urma lenea a invins si… frica, frica sa nu imi para rau. Asa ca nu l-am sters si am publicat poezia mamei aici. Poezia a aparut intr-o revista comunista de liceu (“Cutezatorii” parca… nu mai stiu sigur pentru ca nu mi-a ramas si coperta), prin 1970 si a fost singura scrisa de Gheorghiu Alexandra. Nu cred ca are vreo valoare literara, dar pentru mine semnifica strigatul ei de bucurie de a trai. Un strigat plin, frumos, rotund. Si un cantec de lebada… o premonitie insinuata printre putinele cuvinte ale poeziei. Mi se amesteca in cap aventurile de Seherezada a copilului “tandarel-de-luna” a lui Rushdie cu “sangele rece” al criminalilor lui Capote, si ajung sa visez ca o sa nasc un baiat cu urechi fabuloase sau cane mutam la o ferma “undeva-departe”, in desertul-pustiu american. Au fost zile de lectura neintrerupta si de alintari casnice. Probabil va fi un an linistit. Chiar din prima zi m-am jucat cu un bebelus si am gangurit pe langa el, asa ca probabil cam asta voi face in continuare, tot anul. 🙂