Pretext

August 26, 2008

Pentru ca azi a fost zi de citit blog-uri am aflat o mie de minuni (dintre care petitia mi s-a parut geniala si am si trimis mail-urile!), m-am inscris si intr-un concurs de blog-uri, iar! (aici) 😀 De mult simteam nevoia unui pretext de a scrie mai mult decat o fac de obicei, a unui impuls suficient de puternic incat sa ma educe sa scriu regulat. 🙂

Well, vedem ce iese. 😉

Advertisements

Si… a plecat

August 25, 2008

… si ma simt ciudat. Credeam ca vor tabari grijile peste mine ca niste rame scarboase intr-o cireasa coapta, perfecta… dar am reusit sa le gonesc din timp si am scapaaaat. Acum a ramas un fel de gol si o oboseala cronica. In weekend am fost acasa si a trecut repede, repede. Iar azi am plecat spre serviciu ca in orice alta zi, insa atunci cand am ajuns si am deschis calculatorul nu m-a mai intrebat nimeni: “Ai ajuns cu bine?”… Eeeh, dar la naiba! am mai fost noi despartiti si altadata, si chiar mai mult de o saptamana! Hmmm, dar de data aceasta dependenta este muuuult mai mare si ma intreb cu mintea mea proasta: “La fel o sa fie si cand vom avea copii si ei vor pleca de-acasa?”… Sper sa nu fie asa! 😀 Atunci cand eram mica, bunica mea nu m-a lasat in nici o tabara, la nici o petrecere (daca nu era tot in bloc si eventual nu venea si ea cu mine! :P), la nici o prietena acasa…. NICIUNDE! M-a lipit de ea cu ceva mai tare decat super-glue-ul si a rezistat FOAAAARTE mult! Razvratirea mea a avut loc tarziu, dupa ce bunicul ne-a lasat singure… Au fost doi ani in care am stat in aceeasi casa cu ea ca intr-un ring de box: doar noi doua si ringul! Si niciodata nu o sa ajung sa inteleg mecanismul prin care oamenii simt atat posesivitate fata de copii, de iubiti, de parinti, fata de tot ce au. Probabil vine dintr-un egoism care rascoleste frica de a ramane vreodata singur sau poate din frica de moarte?!? De multe ori, incerc atat sa evit asemenea sentimente proaste dar mintea imi joaca feste si ma invart in cerc, tot straduindu-ma sa scap. Stiu ca in Zen, este axiomatic ca daca omul vrea sa ajunga la fericirea suprema, trebuie in primul rand sa se descotoroseasca de tot ce este TINUT: fie oameni, fie lucruri, fie vicii… orice pentru care se dezvolta simtul de proprietate sau fara de care ti se pare ca nu poti sa traiesti. La fel si in crestinism: apostolii lui Iisus erau nevoiti renunte la tot ce aveau atunci cand decideau sa il urmeze pe Invatator. In epoca noastra insa e din ce in mai greu sa te eliberezi, e din ce in ce mai greu sa ai curaj sa fii liber! Am citit odata undeva (probabil in Eliade) ca cea mai frumoasa declaratie de dragoste este sa spui cuiva: “Te iubesc, dar pot trai si fara tine!” Dar cine poate spune azi asa ceva si sa mai fie si convins cu adevarat de spusele lui? 😐


Tunsori si sudori

August 14, 2008

Pentru ca in razboi si politica nu ma bag si la sugestia spontana a lui L., o sa discut aici despre ceva cu totul si cu totul frivol: tunsorile. De curand, L. s-a tuns pentru ca e vara si e cald! L. are parul blond-saten si ondulat. Doi ochi albastri-cenusii (asa ii vad eu, desi uneori sunt verzi!) se ivesc zambaret in fiecare dimineata, dupa bretonul care ii incadreaza frumos fata. Mi-e draga si nu pot fi obiectiva asa ca mie imi place mult, dar se pare ca tunsoarea ei aduce aminte si de permanentul atat de solicitat si solicitant, purtat inainte de ’89 de majoritatea populatiei feminine, cu apelativul de “doamna” inainte de numele de familie. De fapt, existau doua categorii: cele cu batic si aici diferenta dintre “doamne” se facea in functie de materialul, culorile si imprimeul produsului finit, si cele cu tunsoare “a la Michael Jackson” inainte ca tipul sa se albeasca “de suparare” si cumva anticipand faima marelui rege pop (aici diferenta se vedea clar dupa marimea buclelor… o coafeza care reusea sa te transforme intr-o oaie veritabila, devenea pe loc un “guru” pentru toate cunostintele de ordin “domnesc” ale primei fericite!). 😛 Anyway, aceste doamne inca mai pot fi recunoscute pretutindeni dupa tunsoare. 😀 Sudoarea a aparut mai tarziu… (odata cu cresterea temperaturii si a densitatii populatiei urbane…). 😐


A fost ultima editie…

August 11, 2008

Cand am citit prima data despre Periam am crezut ca este vorba de festivalul de la Praid – despre care auzisem de la “Follia” din Oostende – iar atunci cand mi-am dat seama ca nu sunt unul si acelasi lucru, eram deja pe tren. Oricum, eu si L. de mult timp planuiam o iesire impreuna dar de fiecare data se ivea cate ceva si astfel planurile noastre se duceau pe apa sambetei. Asa ca atunci cand ne-am vazut in sfarsit in gara, ne-am imbratisat bucuroase. Am plecat spre Timisoara cu un tren de noapte, la care n-am mai prins cuseta, dar fiind InterCity a fost destul de curat si confortabil pana la urma, plus ca am avut noroc de un compartiment numai al nostru si astfel ne-am intins in voie oasele (atat cat ne-a permis spatiul!). Dimineata, in Timisoara ploua. Visam la un mic dejun cu cafea, dar fiind cam devreme nu era nici o carciuma deschisa asa ca am luat-o la pas spre centru. Dupa ce am traversat o Bega verzuie si scazuta pe podul lui Stefan cel Mare, am intrat pe o strada larga, un fel de bulevard delimitat de case vechi ce iti zambeau stirb din pragul acelorasi magazine de acum aproape 20 de ani. Ne-am oprit la cateva Biserici, ne-am inchinat frumos si am admirat picturile interioare. Am trecut pe langa Parcul Central – unde canta Kovaci in vremea studentiei –  si am admirat intinderea de verde de care se bucura timisorenii. Dupa inca un pod peste Bega, am dat nas in nas cu Catedrala Mitropolitana – cu turnuri slavone inalte si mozaic colorat pe exterior. Catedrala era deschisa la ora aceea matinala, slujba tocmai se terminase si lumea pleca multumita cu anafura invelita grijuliu in batiste. De la Catedrala incepe centrul Timisoarei cu Piata Victoriei pestritata de cafenele, terase si porumbei. Dupa un scurt interludiu la Mac (cautat cu infrigurare pentru cafeaua mare cu lapte!) am starnit porumbeii de langa Fantana arteziana cu pesti, cu biscuti sarati si am facut poze. Blondul s-a simtit ca in San Marco, iar eu – ca intr-un film de Hitchcock. 😀 Drumul nostru a continuat pe strazile frumos pavate ale orasului. Ne-am odihnit cateva clipe pe bancile din fata monumentului Sf Fecioare Maria din Piata Libertatii, apoi am intrat in librarii si intr-un final ne-am oprit la o alta runda de cafele in Piata Unirii. Piata Unirii este un spatiu plin de istorie si cultura, dar si un spatiu dedicat turistului. Aici se afla Domul romano-catolic care pe vremuri a dat si numele pietei – “Piata Domului”. Tot aici se gaseste si Palatul mare baroc transformat in Muzeu de arta. Mie insa cel mai mult mi-au placut casele colorate de pe un colt al pietei, foarte asemanatoare cu cele din piata centrala a Varsoviei si despre care am aflat – citind acum pe net – ca sunt reunite sub numele de Casa Bruck. Foaaaaaaarte frumos! 🙂 Plimbarea noastra timisoreana ne-a lasat cu senzatii si amintiri placute asa ca Timisoara s-a inclus pe lista oraselor in care eu si blondul ne-am putea muta la un moment dat. Desigur ca… deocamdata nu am vazut Piatra-Neamt!… 🙂

Dar scopul nostru final fiind festivalul, un alt drum cu trenul ne astepta! De data aceasta, trenul a fost un tramvai mai mare, vopsit hippie si atat de zguduitor incat parca noi eram floricele de popcorn intr-o tigaie. Pana in Periam-halta, ne-am rumenit asa tare incat am ajuns aproape arsi… si de soare si de somn. Patru floricele de porumb over coocked! 🙂 Atunci cand am coborat din tigaie, a fost ca si cum am fi aterizat intr-o zona crepusculara: nimeni nu ne astepta cu nici un autocar, “roackerii” cu plete lungi si tricouri negre cu cap de mort lipseau cu desavarsire si doar un drum alb si prafuit se deschidea privirii noastre… Era ca si cum n-ar fi existat un festival la mai putin de 6 kilometri de gara. Ne-am luat inima in dinti si am pornit-o spre centrul satului, unde se vedea Biserica cea mare, in speranta ca cineva o sa ne ajute. Pana la urma, am nimerit inghesuiti intr-o “furie turbo rosie” (pe numele ei mic – Dacia), fara bancheta din spate, cu portbagajul plin de lubenite mari si cu un sofer gras ce povestea despre felurite accidente (de a speriat-o complet pe buna noastra L.!), dar – Doamne-fereste! – sa reduca viteza! 😀 Dupa un sfert de ora insa ne aflam in perimetrul marelui festival de la Mures. Iar dupa o alta jumatate de ora, mancam linistiti langa corturile instalate frumos la umbra. Stiu ca ne-am inaltat corturile pe ragetele unor roackeri nemti si ne-am facut sandvisuri cu pate si branza pe refrenul “Locatarilor” despre “golani, rockisti si punkisti”… De abia inainte de Gianina si Quartz ne-am mutat cartierul general aproape de scena, cu bratarile rosii la mana si berea in halbe. Gianina in salvari negri, cu sosete in dungi, cu vocea sparta si puloverul pe cap… n-a reusit sa miste multimea, sunetul a fost prost iar versurile nu s-au auzit deloc. Lumea astepta cuminte se se insereze si intre timp, se racorea cu Timisoreana (au avut monopol pe bere la festival!). In program au urmat cei de la BUG Mafia… care au recunoscut ca nu stiu ce cauta la acest festival, dar parerea mea este ca nu ei au gresit ca au acceptat sa vina, ci organizatorii – ca i-au invitat, din capul locului. Odata cu Mafia (si cei sase bodyguarzi ai lor!), au aparut langa scena si “baietii de cartier” – gata sa aclame falsetele lui Tataee si sa tina isonul injuraturilor scuipate in microfon. A durat cam mult (pentru gustul meu) si acest lucru mi-a confirmat inca o data fascinatia pe care o exercita facilul asupra prostilor. 😐 Am uitat insa repede de “baietii buni” odata cu aparitia lui Cristi Minculescu cu-a lui vesnic “Buna seara, prieteeeeni!”. Din tot festivalul, au fost de departe – cei mai buni! Nu mai sunt demult o mare fana Iris, dar recunosc ca m-au miscat, ca am cantat la refrene, ca am tipat pana am ramas fara voce, ca m-am agitat pana am ametit de tot si am aplaudat pana mi s-au inrosit palmele. Aveeeeem poza cu Cristiiiiii! 🙂 Asa mi-am adus aminte si de concertul la care i-am vazut prima data – mobilizare generala. “Viva la Champions!” 🙂 Dupa “floare de iris” si nenumarate bis-uri, au intrat cei de la “Suie Paparude”… cu Apple-ul asezat pe o cutie mare, mealica, aflata in centrul scenei… Mickey sarea pe scena ca un tantar (comparatia apartine lui J.!), muzica bubuia repetitiv in boxe, iar Junkyard (care seamana cu blondul!) dadea din maini ca un robot secsi pentru “fetele slabe de inger”. I-am suportat deci o vreme, dupa care am clacat in favoarea somnului din cort (asa mult ravnit!)… Ca in vis am mai auzit “N.O.H.A” si gata si cu ultima editie a festivalului “rocklamures”! 🙂

La anul ne vedem in Arad! 🙂

LE-Organizarea a fost foarte proasta! Nimic din ce-am citit pe site despre transport nu s-a intamplat (vezi www.rocklamures.com). Alt link despre festival, aici.

LLE-La Iris am vazut un frumos sincron de plete zdruncinate pe ritmul muzicii! 🙂


Pasente

August 8, 2008

Sunt nostalgica. Am ganduri legate de femeile din viata mea. Ganduri bune, dar triste. Nu imi pare rau dar imi da o stare de plutire continua. Asa ca plutesc.

In rest, au fost zile agitate si weekend-uri pline. A fost si ziua mea. Mi-am revazut si mi-am reunit prietenii. M-am consumat in diferite roluri, pentru fiecare – altul, pentru mine – de fiecare data, acelasi. Am ras si am plans cu ei, de ei si pentru ei.

Cinefilul din mine si-a dat in petec in fiecare zi cu cate minim un film. Si inca nu e foarte multumit… 😛

Astept sa devorez Murakami pe tren, in lungul drum spre Timisoara. Ma uit cu dragoste la prietenii mei si va astept pe toti la rocklamures. 🙂


Cele doua femei

August 8, 2008

“Astazi este ziua mea, iar peste patru zile voi muri. Nu sunt dezamagita, stiam demult si sunt pregatita. Cred ca o sa las o scrisoare in urma mea drept dovada a trecerii mele prin lume. O sa imi ajunga patru zile ca sa imi regasesc viata printre cuvinte? Poate mai bine ar fi sa ma uit la un film, sa fac dragoste si sa stau la cafea intr-una din dimineti, alaturi de prietenul meu cel mai bun. Exista o ultima zi perfecta? Soarele ma binedispune si stiu clar ca as vrea sa fie o zi cat mai insorita. Am 27 de ani. O bucata mica de om se uita la mine cu niste ochi mari si negri care inca nu ma vad. Oare o sa ma ierte? Imi poarta semnatura pe buze si lacrimile in gandurile viitoare. STIU ca o sa ii placa mult soarele. Genele mele i-au transmis tot, iar intr-o zi va scrie si ea o scrisoare – o scrisoare deschisa catre lume. Acesta este testamentul meu.”


Franta (multi se vor intreba…)

August 7, 2008

Atunci cand te loghezi la blog, wordpress-ul te intampina cu mesajul “express yourself.create a blog”. 🙂 Eu m-am exprimat in fel si chip zilele acestea, numai pe blog, NU! Asa ca … la treaba! 😀

Imi vin idei mai ales cand sunt pe metrou, in drum spre casa… si in special pe ultima portiune din drumul meu spre casa, formata dintr-un un gang aromitor si plin de curenti de aer, aflat intre blocuri, plus aleea serpuitoare de langa gradinita. Atunci vad cuvintele asezate in pagina, stiu exact cum sa incep si iata! cand in sfarsit imi rup o bucata de timp si ajung in fata calculatorului, ma intreb: “ce vroiam sa scriu deci?”. 😐

“Nu stie de cand si-a format acest obicei dar si acum tot la fereastra din bucatarie sta si asteapta, tinand intre degetele maronite, tigara fara filtru. De cand o stiu, asteapta cate ceva. Se uita prin ochiul prafuit de vreme fara sa ii pese de ziua de maine. Atunci cand uneori cate o silueta se contureaza pe partea celalta a trotuarului, isi ingusteaza repede ochii in cautarea cuiva cunoscut. Erau vremuri cand nu trebuia sa poarte ochelari, cand stia ora exacta la care trebuie sa fie la geam si sa fluture din mana a recunoastere catre fata de pe celalalt trotuar. “Ce bine ii sta azi in rochia asta noua!” gandea atunci despre fata si zambea, lipindu-si nasul de geam a nerabdare. “Acum, acum trebuie sa ajunga la usa!” si fugea intr-acolo sa deschida fetei.  Intotdeauna o astepta cu cafeaua aburinda pe coltul mesei. Fata frumoasa in alb intra, o saruta pe frunte si incepeau sa vorbeasca ca si cum n-ar exista ziua de maine, ci doar ele doua si cafeaua neagra dintre ele. Erau vremuri foarte bune. Barbatul ei o adora pe fata in alb si o iubea mult si pe ea. Il mai astepta uneori si pe el la geam. Isi mai facea si griji, se intampla mai ales seara atunci cand el intarzia prea mult timp la serviciu. Dar mai devreme sau mai tarziu, el ajungea tot acasa. Pentru fata insa si-ar fi smuls fiecare par din cap fara sa cracneasca o clipa si ar fi brodat o rochie nesfarsita daca asta ar fi putut sa opreasca timpul in loc. Atunci cand fata in alb a incetat sa mai apara pe partea cealalta a trotuarului si atunci cand cafeaua statea pe coltul mesei neatinsa, ea continuat sa ramana tot la geam. Asa o gasesc si acum cand ma duc pe-acasa. O vreme am fost chiar eu fata in alb. N-a durat mult. Viata ei se scurge intre scrumul de tigara si urmatoarea silueta intrezarita. Ma asteapta… sau poate nu mai sunt eu cea care trebuie sa vin acum… “