Vacanta cu nemuritori, babuini, strumfi si blonzi

May 6, 2008

Dupa o perioada grea in care am framantat cozonaci intregi in cazane mari, in care am umblat pe coji de oua vopsite si pe strazi brailene si in care am golit cateva magazine (modest!), am ajuns la munte. Unu mai a venit cu cearcane la ochi, cu oboseala multa adunata din zilele de Paste si din cele odihnitoare ce-au urmat la munca… Am incercat sa recuperez putin pe drum; cat Gore ne purta linistit pe sosele, eu am tras o sesiune de somn pe cinste si mi-a prins bine. Dupa ce am ajuns la domnul cabanier din Plaiul Foii si dupa un mic dejun intarziat, m-a cuprins lenea. As fi vrut sa raman jos, la vorba cu prietena mea si sa urce numai baietii. Dar dupa mai multe codeli si dat leapsa de la una la alta, am decis sa mergem si noi sa o vedem pe Diana cea cantata. Asa ca se facuse deja dupa-amiaza bine cand am ajuns la refugiu. Drumul pe Valea Ursilor a fost fara ursi (da?!?) iar ploaia nu ne-a facut probleme. Sus, la mingea rosie cu nume de fata, am facut poze multe, iar nemuritorul nostru s-a bagat in seama cu cativa padureni nimeriti acolo (inca mai credem ca i-a speriat putin!). La intoarcere ne-a insotit mai mult soarele. Blondul si-ar fi dorit mult sa mearga pe Ascutit si mai departe, sa dea piept cu creasta, dar zapada intrezarita mai sus si lipsa reala de timp, l-au intors din hotararea lui. Asa ca am coborat cuminti, am cules flori, ne-am racorit picioarele in rau si am admirat mormolocii din baltile de pe marginea drumului prafuit dinspre cabana. Aici am incins repede un gratar cu de-abia un sfert din provizii iar blondul s-a jucat apoi cu focul pana tarziu in noapte. Cu paharul de vin in mana, am depanat amintiri si povesti alaturi de domnul cabanier. O data, cand se catara pe Fagaras iarna, alaturi de niste prieteni, Custura Saratii era sa il piarda. Mai fusese acolo si se stia cu muntele – doar il catarase de atatea ori! Cu trufia tineretii, n-a vrut insa sa aleaga drumul ocolitor cum facusera ceilalti. A vrut sa demonstreze ca el poate si pe-acolo. La un moment dat, cand lucrurile pareau in ordine si nu mai avea mult pana la capat, a alunecat pe gheata parsiva cale de cativa metri. Norocul lui a fost rucsacul si faptul ca s-a intors pe spate si astfel a putut intr-un final sa isi propteasca picioarele in pamant, sa se opreasca. De atunci are cicatricele de pe mana. Ele ii amintesc ca muntele trebuie iubit cu umilinta ca sa ti se poata darui complet. Am mai povestit despre concursurile din Piatra Craiului, concursuri mai grele decat maratonul, care dureaza cate 52 de ore continuu, zi-noapte, si in care alergi, vaslesti, inoti si mergi cu bicicleta prin padure – toate odata. Coplesitor, dar cu atat mai frumos pentru cine poate sa participe! Uneori as vrea sa fiu atat de puternica – dar sa devin asa-deodata, fara mare efort! – incat sa pot alerga kilometri intregi prin toti muntii si sa ma supun cu voie buna la probe diavolesti de grele fizic precum Hercule. Eeeeh, dar pana sa ajung eu Superman, am format o echipa senzationala cu nemuritorul la meciul de volei de a doua zi. Servele mele au “inmormantat” adversarii, pasele nemuritorului au fost geniale iar blondul, cu tot show-ul facut – haios dealtfel! – a incasat-o cu un scor rusinos, alaturi de domnul cabanier. Recunosc ca a existat si revansa…. Dar cum memoria este de obicei selectiva… eu scriu aici doar despre ce tin minte! Pe seara, ne-am incordat muschii si la un joc de carti in sala de mese. Aici babuinul a fost vedeta! In rest am ras mult de naivitatea nemuritorului novice in secretele whist-ului. Cu parere de rau, ne-am intors in Bucuresti. Am incercat sa amanam momentul cat am putut mai mult: am pornit mai tarziu din Plaiul Foii, am facut dese opriri la targurile artizanale intalnite pe drum si ca sa incheiem apoteotic (noi avand inca mancare in portbagaj!) am luat un ospat pantagruesc prelungit in Sinaia. In ultima zi libera din calendarul de Paste din acest an, am scos babuinul la pizza, apoi la cumparaturi (ca tocmai isi agatase blugii si era absolut necesar!)… iar pe blond l-am lasat toata ziua fara cheie in valtoarea entuziasmului provocat de shopping (ultimul meu viciu!). Ieri m-am trezit cu greu, a fost luni, frig si am mers la munca. De azi am inceput sa pun mana pe blog.

(va urma)

 

Advertisements

Calatoriile si Capitanu’

February 14, 2008

Pentru ca de la episodul Ciocanesti n-am mai plecat nicaieri si nici nu stiu cand, unde si cat de curand vom mai merge pe undeva, imi permit sa visez deocamdata sau mai bine zis: sa imi aduc aminte. Am “boala” asta cu visele de calatorie de cand sunt cu blondul. Parca am descoperit America… de cand il stiu pe el. [hihi! o sa se bucure c-am zis asta!] 😀 Brusc mi s-au declansat de-a valma: pofta de calatorii, dragostea pentru munte, dorinta de a urca pe varfuri, de a vedea lucruri noi, de a merge cu trenul, de a cara rucsacul si de a sta la cort, de a colinda pe strazi in nestire pana te dor talpile… Toate acestea existau – desigur! – in mine de dinainte, dar blondul le-a scos la lumina si totul a fost si este mai frumos cu el. Chiar si dupa o excursie nereusita – si am avut cateva: mai toate prin munti si pe ploaie… [uf!] – ai sentimentul multumirii ca totusi ai mai bifat un traseu pe care pana atunci nu-l stiai, si ti-e foarte clar ca trebuie sa perseverezi si ca nu vei da inapoi data viitoare; ramai deci cu o promisiune in suflet. Ce e cel mai frumos? Planurile care se fac inaintea vacantei. Pentru mine: sa il vad pe blond ce silitor devine cand construieste viitorul traseu pe hartie, cand planifica scrupuluos hostelurile, avioanele, trenurile, locurile de vizitat, cand se documenteaza despre tara in care vom merge sau despre muntele pe care il vom urca si ia in brate atlasul ala mare si scris in engleza [care il enerveaza atata!]. 😛 Ce e cel mai emotionant? Cand ajungi pe varf dupa un urcus greu, cand aterizeaza avionul si calci pentru prima data acolo unde de mult timp iti doreai sa fii, cand te uimeste un loc asa mult incat ai nevoie de cateva secunde pana cand iti revii, cand te bucura o pictura, o statuie, o cladire, un peisaj – [catarsis, deci]. 😉 Pentru mine: il vad pe blond multumit ca ne-a placut traseul facut de el, ca au iesit bine lucrurile, ca a gasit solutii si ne-a indrumat prin hatisul metroului vienez, de exemplu… mai pe scurt: ca a fost un capitan bun. [al doilea lui prenume este Capitanu’! ] Vreau sa mai plecam iar undeva! Ce zici, Capitane? 🙂


Ciocane – numai la Ciocanesti!

January 16, 2008

Spre deosebire de alti ani, de data asta am reusit sa ne planificam cu mult timp inainte unde si cum sa petrecem Revelionul – trecerea dintre ani de care se face atata caz si pentru care se rezerva inca din vara toate locurile de pe la statiunile de munte din Austria sau din alte locuri cu zapada si schi. S-a propus la un moment dat comuna Ciocanesti din Suceava si surprizator pentru grupul nostru destul de eterogen in gandire si preferinte, toata lumea a fost de acord. De fapt au mai fost momente in care s-a reusit sa se urneasca toata lumea intr-un singur loc timp de un weekend intreg si a fost un real succes…”vedetele” atunci find bucatile de carne aflate din prisosinta in portbagajele masinilor, fripte mai apoi la foc de tabara si udate cu alcool din belsug direct in stomac. 😉 Ei, si daca nimeni nu stia la inceput unde e Ciocanesti si ce ne asteapta exact acolo…ce daca? Conta ca suntem impreuna, ca scapam din Bucuresti si ca avem masa asigurata! Da, nu stiu cum se face dar ne gandim destul de mult la mancare in grupul asta! S-a comandat chiar si un purcel de lapte, care trebuia sa vina – neaparat! – cu marul in gura in prima zi a anului nou… Din pacate fantezia nu s-a realizat din motive obiective, desigur! 😛 Si iata-ne ajungi in ultimile zile ale lui 2007, dupa un popas lung la “Hanu’ Ancutei” si o pana la “Suzi”, din nou impreuna, lihniti de foame, in fata minunatelor ciorbe radautene…specialitatea casei! Gazda – o bruneta rosie in obraji de la aerul tare de munte, cu graiul dulce si cu matematica la zi – ne-a prezentat ospitaliera lucrurile de care se putea profita in Ciocanesti si de care chiar am profitat. Dupa o scurta familiarizare cu imprejurimile – ce a inclus: plimbari pe la Manastirile din jur (Moldovita, Sucevita – din cele pictate pe-afara -, semeata Putna alba si albastrul Voronet – vazut la intoarcerea spre casa), si plimbari prin Vatra Dornei – statiune frumoasa cu partie de schi, cu tren care imparte orasul in doua, cu un parc plin de veverite, dar cu magazine kich – ne-am concetrat mai mult asupra Ciocanestiului. Am testat partia gazdelor, partie purtand chiar numele lor si aflata nu departe de pensiune. Am reusit sa rupem o sanie, dupa multiple cazaturi cu ea, unii dintre noi au schiat – cei mai blonzi, obisnuiti cu mediul si tehnica, se pare!, fara sa fi facut vreun antrenament special in prealabil J -, altii doar au admirat sau au facut poze. In alta zi, am profitat de niste rude de-ale gazdelor, aflate in satul vecin, posesori de una bucata sanie si una bucata calut maroniu, muschiulos si impodobit cu “zulufi” rosii ca sa nu-l deochi. Calutul Bubu manat de copilul Toader a reusit sa traga sania mare, plina-ochi, plus alte doua sanii mai mici, legate de cea mare, pe care au stat vitejii grupului ce-au amuzat dealtfel si publicul cu mai multe “acrobatii” facute la adapostul stratului de omat moale de-abia depus si manati de nivelul de adrenalina pe care o asemenea viteza ti-l poate oferi. Din Bubu ieseau aburi si era alb pe alocuri de la sarea adunata din transpiratie, iar Toader il mana cu grija si radea si el cu noi in timpul mersului la vale, cand sania isi luase mai mare avant. Eeeeh, si a venit si mare seara a Revelionului – toata lumea imbracata cu haina cea mai buna, parfumati si pregatiti de serbare. Am fost anuntati ca va veni o formatie, deci ca muzica va fi live. Nu am fost insa anuntati ca o sa ne si terorizeze cu incredibilele ritmuri radautene – ritmuri pe care localnicii se invarteau cu prea multe rotatii pe minut ca sa le poti numara vreodata – si cu melodii din repertoriul international cum ar fi “Shaga-shaga” :D. Am fost anuntati cam ce fel de mancare va fi. Nu am fost insa anuntati ca o sa ne simtim ca la o nunta la care nu poti sa dansezi si atunci stai numai la masa asteptand sa se schimbe farfuriile din fata ta, intre timp incercand doar sa te autosugestionezi cu stoicism ca: “Inca poti! Mai intra!”. K La un moment dat, undeva dupa 12 noaptea…am clacat si in bubuiturile “fanfarei-orchestre” am reusit sa adorm….pana a venit binecuvantata dimineata cu multa liniste… J Dar scurta ne-a fost bucuria, caci prima zi din an a fost marcata de revenirea galagioasei formatii si a acelorasi invitati de cu o noapte inainte. Si petrecerea s-a incins din nou. Ah, da! Si era sa uit de numerosii colindatori veniti ba cu mireasa, ba cu buhaiul, ba cu capra, si mascati, si copii, si tigani – cu tot felu’ de glume – mai ales la cele porcoase, s-a ras copios – si de melodii… Placut la inceput, apoi extrem de obositor mai ales cand veneau sa colecteze banii in palarie… J Episodul Ciocanesti s-a incheiat cu un drum de intoarcere anevoios, pe un strat de zapada involburat de vant care te impiedica sa vezi clar traseul si care te ducea cu gandul ca mergi pe spuma de mare, si nu pe asfalt. Nu am aflat daca se fac ciocane in Ciocanesti, dar in 2008 stam acasa ! 😉


“Aaaand you make me happy…

November 29, 2007

…when you walk that door”…se aude in boxele mici ale radioului din birou…Eu fac o pauza de la tabelele la care lucrez si citesc un articol despre Mont Blanc  …care ma binedispune imediat! Vad pozele incarcate de zapada, varfurile albe ce depasesc norii, citesc fraze ca “deasupra Europei”  si ma visez si eu “ deasupra lumii intregi” pentru o clipa…e foarte frumos. Gandurile despre posibile vacante, despre locuri noi de vizitat, ma scoate din amorteala si imi face sangele sa respire din nou aer curat, desi in birou infruntam in fiecare seara o caldura lipicioasa, de calculator incins…. Entuziasta, imi fac deja promisiuni in gand, de viitoare antrenamente, de regim sanatos, de pregatire serioasa si de cumparat echipament profesionist pana la anul. Impartasesc bucuria celui care mi-a asezat-o in suflet prima data, acum cativa ani, si ne re-descoperim aceleasi ganduri. Facem planuri pentru anul viitor. J


117,125,145,44

October 8, 2007

dsc03750.jpg

O noua zi de luni, altceva de povestit din weekend si pagina de “new post” alba, care ma asteapta sa scriu. Iata ca a venit timpul si pentru maraton – atat de asteptat de unii dintre noi! 🙂 Dupa multe ezitari, din cauze mai mult sau mai putin obiective, am decis pe ultima suta de metri sa plecam totusi ca sa participam. Asa ca vineri, dupa-amiaza, ne gaseam in trenul spre Brasov-Zarnesti, impreuna cu cativa prieteni. Trenul era “plin-ochi” de studenti si blatisti; prietenii nostri aveau biletele cumparate din timp, iar noi – pentru ca am fost atat de indecisi, pana in ultima clipa – am fost nevoiti sa apelam la bunavointa nasului (sic!)… si am avut noroc de data asta. 😀 Pe tren: conversatii despre teatru, despre copiii altora, despre gelozii si teste despre sex….ca intre fete….in celalalt colt: conversatii despre traseu, maraton si fotbal (probabil!) purtate in picioare, pe hol sau la vagonul-restaurant, la o bere….ca intre baieti…. Ajunsi in Brasov, am petrecut pauza dintre trenuri, la o carciuma din preajma garii, cu un “Stejar” in fata si savurand niste placinte cu branza care ni s-au parut extrem de bune, fie din cauza combinatiei cu berea, fie de foame. 😐 Apoi am alergat pentru “imbarcarea” pe trenul spre Zarnesti. Trenul rosu, mic, parca in miniatura si facut ca pentru joaca unui copil, cu scaunele curate si comfortabile, mi-a adus imediat aminte de Tatra si de trenul lor, la fel de pitoresc, care inainteaza pufaind pana la poalele muntilor, pana in statiunea Tatranska Lomnice – unde am petrecut clipe frumoase acum doi ani, la batrana noastra gazda – intamplator intalnita in gara, dar ce noroc! – care se straduia sa vorbeasca cu noi intr-o germano-slovaca chinuita, cu care am ras pe seama neintelegerilor de limbaj, care avea in casa bibelouri si covoare agatate de pereti asa cum inca mai gasesti in casele multor romani, unde am baut o delicioasa cafea “Julius Meinl” si ne-am rasfatat cu bere multa, ceheasca….din cea mai diversa si mai buna, facuta sa fie balsam pentru gat si bucurie pentru suflet… Si astfel, plutind pe sinele de cale ferata ca pe visele noastre din Tatra, am ajuns in Zarnesti. Oraselul ni s-a aratat noaptea asa ca nu am putut sa vedem prea multe…. drumul principal ce ducea de la gara spre centru este incadrat de siruri de case mici, cu maxim un etaj sau doua, doar cateva biserici cu turnuri inalte incercand sa se diferentieze. Desi maratonului nu i s-a facut foarte multa reclama, din trenul cu care am ajuns in Zarnesti, au mai coborat cateva grupuri cu rucsacii in spate, pe care imediat i-am asociat ca fiind potentiali concurenti si alaturi de care am mers pe strada principala pana ce fiecare s-a desprins din sir pentru somnul de dinaintea “furtunii”… Am gasit la acea ora doar o alimentara, un chiosc si un fast-food deschise. Ne-am aprovizionat cu ceva mancare pentru a doua zi, ziua cea mare de concurs, si imediat dupa “C.E.C”-ul din centru, am ajuns la pensiunea cu nume ciudat, de “Kyfana” – din cate am inteles, apartinand unei strabunici iubite si ales astfel pentru a nu semana cu celelalte nume comune date pensiunilor din Piatra Craiului – la care aveam rezervare. Ne-am acomodat rapid cu casa, aranjata astfel incat sa ai conditii bune, cu sala de mese intima, care arata ca sufrageria copilariei mele (asa cum n-am avut-o…. :D) – unde se intalneau cei ai casei sa isi povesteasca lucrurile de peste zi si sa manance impreuna -, si cu gazda atat de binevoitoare la toate cerintele noaste ca o mama prea grijulie…. Si a venit si dimineata. Ploaia se anuntase din timpul noptii, iar sambata dimineata cerul era cenusiu. Am baut repede o cafea, am facut sandwich-urile si am pornit spre scoala numarul cinci, grabiti sa nu pierdem inscrierea. Cat am mai asteptat la scoala, sa se inscrie toata lumea, a inceput sa ploua bine de tot. Era deprimant. Unii dintre noi aveau emotii, altora li se strecura teama in inima, teama de ceata si ploaie, de ce poate sa fie mai sus, pe creasta. Dar nici o clipa, pe nimeni dintre cei inscrisi, n-am vazut sa isi doreasca sa renunte. Purtam cu mandrie acum in loc de nume, numere: antrenorul meu blond era 117 acum, prietenul nostru – care m-a incurajat pe traseu cu un “Hai!Hai!” ce ma obliga de fiecare data sa inaintez – era 125, eu – 145, si o prietena – colega mea de suferinta la urcusul in creasta 🙂 – 44. Cand se va afisa clasamentul de anul acesta, pe site-ul maratonului, veti putea vedea si ce timpi a scos fiecare dintre aceste numere (in cazul in care vom aparea acolo :D)… Si noi suntem curiosi! De la start, am pornit cu pelerinele pe noi din cauza ploii care se intetise si cu masina de politie in spate, fata de care trebuia sa iti pastrezi o pozitie inaintata. Pentru cativa dintre concurenti – si ma refer la cei din urma, desigur! – a fost destul de stresant sa aiba masina de politie suflandu-le in ceafa… noroc ca a durat doar 2 kilometri… 😀 Apoi a inceput urcusul prin padure, pe pamantul umed si plin de miresme, dupa care s-a deschis vederii ulita satului Magura, incadrata de un lung gard de lemn, cu casele distantate mult intre ele, pitoresti, in care instinctul – inca neparvenit total de oras – banuia imediat cat de linistitor ar fi sa locuiesti acolo. Insa nu aveai timp rezervat contemplatiei daca vroiai sa te incadrezi in timpul maxim admis ca sa nu fii descalificat. Asa ca am alergat, cu pauze mari de mers alert, din cauza gatului care s-a razvratit inca de la inceputul cursei… nu prea i-a priit aerul rece de munte si umezeala. Dar depasind satul, ce victorie cand am ajuns la primul punct de control si am fost notati si anuntati prin statie: numar si ora. Eram in cursa! 🙂 Entuziasmul ne-a determinat sa nu abandonam si sa depasim momentele de slabiciune ale organismului. 117 era demult in fata! Dupa cel de-al doilea punct de control, m-a depasit si 125, dar inca mergea… Puteam sa fac asta! M-am intalnit cu 44 si am continuat cursa in ritmul nostru… unul ceva mai lent, intr-adevar! 😀 Dar inca eram in cursa. Numai ca a aparut muntele: urcusul pe Funduri….printr-o mare de paie galbene, balizele alb-rosii, contrastau frumos ca un repros, iar noi ne fortam genunchii si mintea ca sa putem continua. Si a meritat! Cand am vazut stanca, uitasem tot. Toata lumea si muntele ni se asternea la picioare. Am facut o rugaciune in gand. Si aici ni s-a notat si transmis prin statie, numarul si ora, dar deja depasisem timpul admis ajungerii la urmatorul punct, la cabana Plaiul Foii. Nu mai eram in cursa. Si de aici a inceput coborarea. Arbitrii si salvamontii din fiecare punct aveau glume diferite pentru fiecare dintre codasi, in schimb la alimente si la apa nu au stat nici de departe, la fel de bine, desi promisiunile initiale ale organizatorilor au fost altele. Apreciez totusi faptul ca unii dintre ei, au ajutat la coborarea pe corzi, au asteptat pe cei anuntati prin statie si cam atat. 😀 De la Funduri, am continuat singura cursa, timp de doua ore – pana la refugiul Spirlea. M-am putut bucura in liniste de maretia Pietrei. Gandurile mele alunecau la vale odata cu muntele, in jos, tot mai in jos. Am vazut razele soarelui filtrate de albastrul muntelui si mi-a venit sa plang de fericire. Am vazut cum toamna a imbracat muntele in culori calde ca o fata ce roseste sub privirile barbatului iubit si m-am gandit ca trebuie sa vad asta in fiecare an. Am trecut pe langa stanci tuguiate si rotunde, scobite, ondulate sau drepte, in forme de dragoste sau pline de riduri… Le-am mangaiat pe toate in fuga. Dar trebuia sa ajung la Plaiul Foii cat mai repede…. ma astepta acolo antrenorul meu blond… 117 a renuntat la cursa desi avea un timp bun si i s-ar fi permis sa continue. Iubire?! 🙂 125 ajunsese si el de ceva timp acolo. Supa calda si ceaiul revigorant promise disparusera demult de la cabana, iar ambulanta n-a vrut sa ne coboare in Zarnesti desi ramasese pe moment singurul mijloc de transport mai rapid pana acolo – se pare ca aveau probleme cu nu-stiu-ce arcuri si salvamontii de la Spirlea ocupasera deja locurile libere. Decisi sa nu mai stam foarte mult, in asteptarea unei alte masini promisa de organizatori sa vina sa ne ia din Plaiul Foii, am pornit-o pe jos si am avut noroc. Astfel am avut nesperata ocazie de a merge cu jeep-ul pe drumuri de munte, insotiti de “manele maramuresene” sau “cantece despre bani, dusmani si amante”… Omul a fost totusi binevoitor cu noi asa ca i-am iertat scurta poluare fonica de care am avut parte pana in Zarnesti. 🙂 Ajunsi la “Kyfana”, ne-am examinat pagubele: o bucata unghie neagra, doi genunchi umflati, o pereche de adidasi (scumpa, dealtfel, stiu!) aproape distrusa si cateva kilograme in minus. 🙂 Supa, papricasul cald si vinul rosu bun, ne-a remontat. A doua zi, am pornit spre Bucuresti cu promisiunea in gand ca la anul vom reveni si vom putea termina cursa in timpul admis, iar unii dintre noi poate chiar vor fi campioni! 😉


Cat de mult poate sa ploua?

September 10, 2007

Gata! Revin in forta dupa scurta vacanta ploioasa de septembrie…sa ridic blog stats-ul “la cer”! Lipsa mea a cam dus la un trend descendent, doar search-uri timide dupa: “prague”, “gradina zoo praga”, “la vie en rose”, “nunta”… si asta pentru ca am noroc! Deci vreti sa stiti cum a fost? Daca ati stat in Romania saptamana trecuta, probabil stiti deja: ploa-ie !!! 😀 Iar noi nu numai ca n-am plecat din tara, ci ne-am dus chiar pe munte. Asa ca: munte si ploaie… o combinatie nu tocmai fericita. Plecarea la 5 dimineata din Bucuresti a stat sub semnul furtunii… dar eram inca optimisti si speram ca vremea se va indrepta. Am ajuns la Avrig si sperantele noastre inca nu fusesera spulberate, ba din contra… se mai imbunase vremea asa ca puteam spera la mai mult si mai bine. Am sunat la un domn gras, cu un neg mare pe fata si cu o dubita suficient de incapatoare pentru rucsacii nostri, a carui carte de vizita am gasit-o lipita de geamul murdar al garii, sa vina sa ne ia din Avrig si sa ne duca pana la poteca ce ducea mai departe spre cabana Negoiu. In mod normal trebuia sa urce cu noi pana la cariera de piatra, insa negul cred ca l-a impiedicat sa vada drumul pana acolo asa ca dupa ce ne-a si jupuit de bani, ne-a urcat relativ putin cu masina. Nu ne-am plans foarte rau pentru ca urcusul era lin, aerul tare, banuiam muntele care ne asteapta si eram inca odihniti de pe drum. Asadar am urcat voiosi -unii mai mult, altii mai putin…(sic!)- pana la cabana… Am baut un ceai cald cum am ajuns, am atacat conservele care ingreunasera pana atunci rucsacii si am bagat apoi repede un dus fierbinte. Pe seara, am intins corturile aproape de grajdul magarilor, am platit pentru asta o taxa de 5 lei si buletinele ne-au fost retinute (cred ca inca de la inceput s-a format o conspiratie contra noastra – “cum sa-i fraierim de bani?!?!…”), dar am dormit bine si a doua zi dimneata ne-a trezit soarele. Sus, pe creasta se vedea senin. Ne-a luat ceva timp pana ne-am pus in miscare, iar atunci cand am pornit spre varf, deja incepusera si norii sa se vada. Urcusul a fost placut, lasam incet-incet padurea in urma, nelinistile dispareau odata cu aparitia stancii, urcam pe Serbota…dar ajunsi pe creasta, ne-a ajuns din urma si ploaia… Am decis dupa o ora dureroasa de dezbatere sa punem totusi corturile si sa asteptam vremea buna pentru custura care se deschidea in fata noastra stralucind de vigoare. Si am asteptat, si asteptat… a trecut seara respectiva, noaptea, a doua zi dimineata… si am asteptat… In final, ploaia s-a dovedit mai perseverenta decat noi, a intrat pe sub corturi, ne-a gonit… si am lasat custura in urma noastra, pierduta in ceata, acoperita de vant si ploaie… Nici anul acesta, deci! 😦 Aventura din Fagaras a continuat cu Sibiu… de data asta shopping pe ploaie (uf!), “turism ud” si ecumenic … Impresia ca Sibiu nu e un oras romanesc, apartine altui spatiu … 😀 Atunci cand ne-am intors in Bucuresti, ne-am revenit… iubire si cutii nedespachetate. 🙂