No Reservations

May 15, 2008

Este un film romantic clasic. Ea este o tipa frumoasa dar singura, care isi inchipuie ca detine controlul asupra vietii ei numai daca ii reuseste ciorba de la masa de pranz sau daca la finalul zilei, orneaza perfect o farfurie cu homar si sos de sofran (secretul ei!). Pana si terapeutului – la care se duce sa isi rezolve diversele si complicatele probleme emotionale – incepe sa ii gateasca pana uita de tot de terapie… In momentele cheie ale filmului, o vezi numai aplecata deasupra farfuriilor albe, patrate (forma la moda!), decorandu-le minutios. Pana si atunci cand nenorocirea se abate asupra ei, eroina nu se lasa dusa din bucatarie. Dar odata cu aparitia lui, vine si soarele pe strada ei. El este tot bucatar, tot frumos, doar ca mult mai relaxat decat ea si mai putin maniac: fredoneaza arii de opereta italiana, e innebunit dupa pizza si paste (buuun!), stie sa distreze copii si in plus, e fermecator. El ii da viata peste cap. El o ajuta intr-un moment de criza. El descopera fetita din ea. Si tot el (chipurile!) vrea sa ii ia slujba. Razboi! Pricina de despartire! O scurta confruntare are loc, cateva zile stau separati apoi ea isi da seama ca n-a fost vina lui, se intoarce, iar el o primeste cu tot cu sosul ei de sofran inapoi. Si… traiesc fericiti pana la adanci batraneti! 🙂 Deci , da! Un film romatic clasic. Enjoy!


Un 13 rotund si dragalas

May 13, 2008

O zi de 13 si o zi de marti. “Brrrr!” ar zice unii. Eu nu! Fie si numai pentru faptul ca Outlookul s-a actualizat in favoarea mea de dimineata… incununand cu succes un somn lung… 🙂 In restul zilei, am muncit cu drag si spor. Pe seara am luat-o pe L. de o aripa – de aripa ei norocoasa, desigur! – si am mers sa vedem “Leatherheads”. Efectul de sepia al filmului te transporta direct in anii de dupa razboi, intr-o America aflata la inceputul erei ligii ei profesioniste de fotbal si a intregii isterii pe care acest sport o va aduce printre bastinasi. Haina de piele roasa a lui Dodge Connelly din Dulluth (personajul principal jucat de George Clooney) este ca o amprenta a epocii respective pe care regizorii au descoperit-o si ne-o infatiseaza din toate unghiurile: din fata atunci cand Dodge o imbraca prima data; din spate, pe motocicleta cu atas pe care Dodge o manuieste cu dezinvoltura arborand tot timpul o atitudine sexy; la intalnire cu ziarista blonda care a venit sa ii dea viata peste cap; la final, cand arunca o ultima privire terenului de fotbal stiind ca pentru el s-a incheiat cea mai frumoasa perioada din viata lui. Geaca de piele o gasesti peste tot iar George Clooney arata superb in ea. Dar si Renee Zellweger (in rolul ziaristei Lexie Littleton) te prinde… cu gura ei putin stamba, vopsita in rosu aprins, cu replicile ei taioase si atitudinea de femme fatale, cu privirea jucausa dar adumbrita de un gand nerostit, ragusit… Oooh, da!… Lexie te prinde!… Dar filmul e mai mult decat jocul celor doi, filmul se leaga si de un altfel de joc – cel de fotbal american. Noroiul imprasiat din belsug in ochiul camerei de filmat, multele kilograme de muschi risipite pe metru patrat de barbat, uralele multimii, mana de reporteri aflati intr-o cusca cu geam si cu vedere la teren, majoretele de pe margine… compun jocul. Rivalitatile dintre jucatori, orgoliile dintre ziaristi, interesele impresarilor, reclamele de la radio, toti banii care circula in culise… compun si ele jocul. Eeeh, dar de ce mai bat eu campii acum?!? Si numai pentru a-l vedea pe George Clooney cu ruj rosu aprins pe buze, si tot merita filmul! 😉


My Crown Goddess

April 25, 2008

Imaginati-va cum Javier Bardem va sopteste si va alinta cu “my crown goddes” ani de-a randul, neincetat, cu accentul vesnic sexy al spaniolilor vorbitori de engleza si privindu-va obsesiv cum numai el poate (stiti privirea din “No Coutry For Old Man”!). Cu pasi marunti, dar neabatuti de la drumul prafuit al vietii, Fiorentino Arizo este un Don Juan mascat in vremuri grele. In numele zeitei sufletului lui, face victime din mai mult de sase sute de femei, pe toate insemnandu-le cu meticulozitatea unui colectionar intr-un caiet, alaturi de cate o descriere scurta si semnificativa pentru fiecare. Astfel, dupa mai mult de 50 de ani de asteptare, isi implineste iubirea si o pune sub carantina arborand steagul negru al holerei, nevrand sa mai scape vreodata din vraja ei. “Dragoste in vremea holerei” – filmul nu se ridica la valoarea pledoariei lui Marquez din cartea omonima (este unul din filmele care in mod clar dezamagesc daca il vezi dupa ce ai citit cartea!), dar personajul intruchipat de Javier Bardem este unul reusit si salvator. Cautand mai multe date despre actor, mi-au placut niste vorbe de-ale lui care m-au facut oarecum sa inteleg si rostul altui film – film pentru care a luat Oscar-ul: “I think the movie speaks of a lack of meaning in violence. I embody violence, I am violence itself in the movie, and there is a man . . . who is trying to understand the meaning of it and at the end there is no meaning.” Javier Bardem are inca multe de spus. 🙂


P.S. I love you

April 15, 2008

Aseara am plans ca o fraiera timp de o jumatate de ora la drama romantica “P.S. I love you”. Plangeam cu sughituri si radeam isteric in acelasi timp. Bun, poate eu nu sunt un etalon in acest sens din moment ce plang si la desene animate gen “Monsters Inc.” dar filmul asta mi-a rupt inima.

P.S. – Guess what? 🙂


Filmul a supravietuit

March 20, 2008

…este fraza cu care se incheie filmul lui Caranfil – de departe cel mai bun film romanesc recent pe care l-am vazut! Sper sa aiba suficienta publicitate si premii incat sa surclaseze faima lui “4 3 2”. 😀 Este un film despre film, despre inceputurile “umbrelor miscatoare”, despre perioada antebelica si monarhie, despre producatori de filme fara scrupule, despre un regizor pasionat si indragostit, despre prietenie si fatalitate. Imaginea este calda, luminoasa si dominata de mult galben, iar camera este participativa pe tot parcursul filmului: rade impreuna cu spectatorul la glumele din scenariu, danseaza in hora din lanul de grane, mangaie cu gingasie nudul frumoasei Emilia (rol jucat de Mirela Zeta – bruneta “mondena”), si moare odata cu personajele la final. De fapt tot timpul ni se ofera doua perspective: cea a ochiului regizoral amuzat si amuzant, dar sever si purtand larnion (caci asa apare Nae Caranfil in imaginea de deschidere a filmului!) si cea a camerei cu manivela care trebuia sa filmeze primul lung-metraj despre “resboiul independentei” – camera “manuita” cu pasiune de un “pusti” de 25 de ani, care se tot chinuieste sa intre la “Conservatorul de arta dramatica” insa fara succes (sa fie inaltimea lui de vina?!?), care iubeste mult filmele dar este repudiat de taica-su (mare actor de comedie la teatru!) din aceasta cauza, care se indragosteste la prima vedere in mod iremediabil si unic, care cerseste cu demnitate (sic!) bani unui mare investitor in talente si arta din acele vremuri, si care ne arata prin rama ochelarilor sai rotunzi ce forme poate sa ia pasiunea si daruirea. Rolul lui Vizante este frumos, demn, amuzant si induiosator. 🙂 In antagonie, apare venalul finantator, cel care din doar doi banuti a facut o avere, cel care poate sa cumpere orice si pe oricine, cel cu mare credinta in Dumnezeu (referire la personaje actuale, care obisnuiesc sa fredoneze muzica religioasa din masina lor scumpa si care au pe birou sceptrul lui Mihai Viteazu’), si cel care cu aroganta, recita din Hamlet la inmormantarea unui mare actor numai pentru ca poate sa faca asta! Relatia dintre cei doi este foarte bine descrisa la un moment dat, de unul din personaje (citez din memorie 😛 ): “…in jungla tropicala, exista niste pasari care stau de regula pe spinarea crocodililor si se hranesc cu resturile alimentare dintre dintii fiarelor, iar acest lucru se intampla intr-un anumit moment al zilei in care crocodilul isi deschide falcile si asteapta, timp in care pasarica isi poate face treaba si toata lumea e fericita: crocodilul isi asigura higiena zilnica iar pasarica isi asigura hrana. Uneori insa fiara isi poate inchide falcile inainte ca pasarica sa isi termine treaba… pentru el nu conteaza caci alta va veni si i se va aseza imediat pe spinare. Depinde numai de pasare cat de corect stie sa isi estimeze timpul petrecut intre falcile crocodilului astfel incat sa iasa de acolo nevatamata.” Daca eroul filmului reuseste sau nu pana la final sa fie inghitit, va invit sa descoperiti singuri! 😉 Ce-ar mai fi de laudat: discursul cinematografic este coerent si plin, scapat de belele comunismului, iar Caranfil nu isi omoara chiar toate personajele – filmul a supravietuit… Restul e tacere! 🙂


Promisiune si filme

March 19, 2008

Azi am stabilit impreuna cu buna mea prietena L., sa avem o zi numai a noastra in care sa colindam librariile si sa ne cheltuim fara mila banii pe carti, in care sa mergem la un film bun si sa facem pauze dese de cafea, ceai si conversatie. Asa ca un nou entuziasm ma anima acum, gandindu-ma la viitorul meu foarte apropiat! 🙂 Am stabilit ca trebuie neaparat sa fie o zi cu soare – si soare va fi caci luam salariul inainte! 😛 -, iar la serviciu sa avem liniste si pace (speram!?!). 😀 Aseara am vazut in sfarsit, musical-ul cu Johnny Depp a.k.a. demoniacul barbier Sweeney Todd. Mi-au placut mult melodiile – mai ales duetele dintre barbier si pragmatica placintareasa, Mrs Lovett – si imaginea desenata a Londrei din film. In rest, am ramas cu o nemultumire pe care inca nu mi-o explic, un fel asteptare nelamurita. Sangele tasnind din toate partile atunci cand briciul sectioneaza gatul victimelor, trapa si mecanismul – cu rotite ca de ceasornic 🙂 – de sub scaunul barbierului folosit pentru a scapa de nefericiti, sau cuptorul aflat la subsolul placintariei si dotat cu o imensa masina de tocat carne umana – ca un fel de laborator al iadului – nu sunt imagini atat de cumplite pe cat s-ar fi dorit, ba mai mult de-atat – stanesc chiar hazul. 😐 Pentru ca citesc Dilema Veche – e relativ comod pe metrou! – am devenit fana lui Andrei Gorzo si a recenziilor lui cinematografice. Mai multe gasiti aici:  http://www.liternet.ro/autor/64/Andrei-Gorzo.html (linkul l-am primit de la aceeasi, unica, inegalabila L. ;)))


Ce am mai vazut in ultimul timp

March 6, 2008

In primul rand: un film destept despre adolescenta si sarcina, cu un rol sincer si veridic facut de Ellen Page in Junocu dialoguri si personaje vii plus o abordare indrazneata asupra maternitatii. Pe scurt, un film altfel, plin de umor cu adolescenti americani. Ma bucur ca Ellen Page a fost nominalizata la Oscar pentru acest rol, dar si mai mult ma bucur ca la categoria “best actress” a castigat totusi Marion Cotillard pentru La vie en roseDin punctul meu de vedere a fost de departe, categoria cu cele mai corecte nominalizari si cu cel mai bun castigator. No Country for Old Man desi a luat premiul cel mare, nu l-am inteles. Nu stiu ce imi lipseste de nu il vad absolut deloc ca pe cel mai bun film si de n-am priceput o iota din final desi l-am reluat de cateva ori. Nu stiu de ce dar tot ce am retinut din acest film atat de laudat a fost rolul lui Javier Bardem – criminalul cu parul in ochi. 😛 Am mai vazut Atonement si mi-a placut mult, mai ales cand am aflat ca scenariul este dupa cartea originala cu acelasi nume al lui Ian McEwan. De curand a aparut si cartea ca am vazut reclama in B24Fun. Am in plan sa fac cat mai curand rost de ea si sa o citesc pentru ca filmul are imagini fascinante, care iti raman in memorie pentru mult timp si pe care vreau sa le compar cu ce imagini imi va produce cartea la lectura. 🙂 The Bucket List este o alta reprezentatie de exceptie a lui Jack Nicholson – actorul cu freza ciudata si fata schimonosita parca special sa se vada cat este de nebun – care face echipa frumoasa prin contrast cu Morgan Freeman – cel serios, corect si bun. Pastrez pentru sfarsit The Hunting Party din care ideea principala ar fi ca marile state ale lumii isi protejeaza teroristii special pentru a avea la indemana oricand “tapi ispasitori” si le convine asa, dar din care eu am retinut mai mult drama unui jurnalist – Richard Gere – care reuseste sa isi razbune dragostea in cadrul unui final amar. Enjoy! 😉