Portret din copilarie

February 29, 2008

“Cam in acelasi timp, ma urmareste si amintirea unei zile cand am pus la incercare cerul: umbland odata pe ulita cu ochii in sus, am bagat de seama ca cerul venea tot cu mine. Zenitul se misca din loc, tinandu-se neintrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul noua pe care ma simteam obligat sa o pastrez ca un mare secret in cel mai ascuns ungher al inimii. (…) In fiecare zi puneam zenitul la incercare, daca se mai tinea pe urmele mele sau nu. As fi fost fara indoiala dezamagit de moarte sa fi aflat ca intr-o zi zenitul ma tradeaza. (…)” – fragment din “Hronicul si cantecul varstelor” de Lucian Blaga

Tot ce mi-a ramas din ce am scris in copilarie sunt doua caiete mari, cartonate si albastre – din perioada liceului mai exact. 😀 Aceste asa-zise “jurnale” cuprind de fapt: fragmente intregi din diverse carti pe care le-am citit in acea perioada si care m-au impresionat intr-un fel sau altul, bibliografii minutioase ale autorilor preferati, liste foarte lungi de carti pe care urma sa le citesc sau pe care deja le citisem, si – pe langa toate acestea – gandurile mele de noapte, deci singurul lucru original al “jurnalelor”. 🙂 Recitindu-le acum, mi-am dat seama ca intotdeauna noaptea mi-a fost un sfetnic bun si gandurile atunci mi s-au pus in ordine cel mai bine si au devenit deodata cursive si am putut sa le astern pe hartie. Apoi un lait-motiv pe care l-am regasit in caiete este acel “prea tarziu…” repetat la finalul oricarui fragment din “jurnal”. Nu mai stiu din ce motive alesesem sa inchei cu un “prea tarziu…” orice gand. Probabil orele chiar erau tarzii… tin minte ca stateam cu lampa aprinsa sub patura ca sa nu se vada lumina din camera mea… si se facea asa o caldura acolo incat imi pierdeam pixul din mana foarte transpirata dupa numai cinci minute de scris. Dar iata ca in ciuda conditiilor, am umplut doua caiete. Imaginea mea de atunci mi se descopera acum firava si timida. Intr-una din dupa-amiezile chinuitoare in care bunica ma forta sa dorm la pranz, cu ochii intredeschisi, am inceput sa imi analizez piciorul, din plictiseala. Si deodata am inceput sa ma mir. A fost prima mea mirare adevarata despre cum este posibil ca eu sa fiu eu si nu altceva… din atatea si atatea posibilitati care ne inconjoara… Si mai mult, m-am mirat ca nu puteam sa imi raspund in nici un fel, iar piciorul ramanea tot al meu, in forma lui lunguiata, cu capacitatile lui motrice extraordinare, iar eu – la mirarea mea am ramas fara raspuns pana azi… Mai tarziu au urmat si alte intrebari… N-am raspuns inca la nici una. Singura diferenta intre atunci si acum este ca atunci eram un “eu” cu mai putine riduri si mai putine uimiri. Cateva trasaturi pe care le-am regasit intre foile caietelor: eram naiva si toti prietenii mei puteau sa ma influenteze. Invatam. Eram si foarte nehotarata de aceea multe decizii pe care le luam puteau fi in defavoarea mea. Am avut si o perioada mistica. Citeam Steinhardt. Am reprodus in caiete pagini intregi din “Jurnalul Fericirii”… un motiv cred ca a fost faptul ca imprumutasem cartea de la biblioteca. Dar intotdeauna mi s-a parut ca scrisul ma ajuta, chiar si cand pur si simplu doar copiam ceva pe foaie. Perioada mistica de fapt a inceput cu Eliade si s-a terminat cu Steinhardt. Asa l-am invatat pe Dumnezeu. Apoi am dat cu El de pamant cand l-am citit pe Cioran. Si asa precum este si in viata…. suiam si coboram alaturi de cei pe care ii citeam. Pana la urma am ramas la o fraza din Mahabharata – “Nodul Ursitei nu poate fi desfacut; nimic pe lumea asta nu-i rodul faptelor noastre.” si am incheiat conflictul din mine. O alta perioada a fost cand m-a cuprins curajul sa traiesc si mi-am luat inima in dinti in asa hal, incat cred ca a si curs putin sange. 😀 Pana si o plimbare in parc mi se parea la fel de importanta ca o teza la romana. Imi placea sa spun si sa scriu cu litere de-o schioapa ca “eu traiesc plenar” (citisem sigur asta pe undeva!) si chiar cred ca ma simteam asa desi poate nu traiam mare lucru pe vremea aceea. Pretuiam fiecare zi, am si scris la un moment dat – trebuie sa fi fost o zi frumoasa, cu soare, asa cum va fi si acum de martisor! – cat de efemera este clipa si cum chiar din cauza asta trebuie sa o apreciez si mai mult, sa ma bucur de ea. Dar oare eu ma bucuram, traiam sau doar scriam despre asta? Imi aduc aminte ce simteam atunci si stiu ca n-aveam cum sa ma mint, dar parca erau doua vieti in mine: cea care fuma pe ascuns la scoala, invata, mintea acasa, citea, se intalnea cu prieteni, vorbea mult, suferea si cea care scria noaptea. Tin minte cum aveam insomnii de multe ori, dar insomnii voluntare, entuziaste (nu ca acum!)… si mai faceam pauze de la scris sau de la citit si ma uitam pe fereastra la luna. Dar in capul meu nu era nimic romantic asa cum probabil v-ati astepta sa urmeze. 😛 Eram curioasa, ma grabeam sa aflu cum va fi, ce voi fi si sa aflu neaparat de ce! Era o asteptare activa. Si era foarte important pentru fetita de atunci. Nu imi asteptam printul, nu visam ca o sa vina din luna, sa coboare pe un cal alb… asteptam sa fac ceva maret si eram curioasa cum se va intampla asta. Asteptarea am invatat-o de la bunica, din singuratatea ei. Iar acum rasfoind caietele, mi-a amintit Cioran ca singuratatea nu te invata ca esti singur, ci ca esti singurul! Acum? Acum ce pot sa ii spun fetitei de atunci? A meritat oare asteptarea ei? Nu e cumva dezamagita… unde e maretia, ma intreaba… Imi ascund fata in palme sa nu observe tristetea de pe chipul meu, suferinta ca nu pot sa o alin cu nimic din ce i-as spune. Doar atat: “Mai asteapta putin, draga mea!”

Advertisements

A inceput votul

February 15, 2008

S-a lansat votul pe Roblogfest!!! Ma puteti vota la categoriile: cel mai bun blog personal, cel mai bine scris blog sau cel mai bun blog. 😀 Conditia este sa aveti un cont pe roblogfest. Teoretic nu dureaza mult, dar poate fi incomod sa pierzi timpul sa il creezi. Daca totusi veti avea rabdarea necesara, ma gasiti fie dupa ‘aiaciu’, fie printre numerele care incep cu trei sute…x… 🙂 Multumeeeeeeeesc! 😐


Calatoriile si Capitanu’

February 14, 2008

Pentru ca de la episodul Ciocanesti n-am mai plecat nicaieri si nici nu stiu cand, unde si cat de curand vom mai merge pe undeva, imi permit sa visez deocamdata sau mai bine zis: sa imi aduc aminte. Am “boala” asta cu visele de calatorie de cand sunt cu blondul. Parca am descoperit America… de cand il stiu pe el. [hihi! o sa se bucure c-am zis asta!] 😀 Brusc mi s-au declansat de-a valma: pofta de calatorii, dragostea pentru munte, dorinta de a urca pe varfuri, de a vedea lucruri noi, de a merge cu trenul, de a cara rucsacul si de a sta la cort, de a colinda pe strazi in nestire pana te dor talpile… Toate acestea existau – desigur! – in mine de dinainte, dar blondul le-a scos la lumina si totul a fost si este mai frumos cu el. Chiar si dupa o excursie nereusita – si am avut cateva: mai toate prin munti si pe ploaie… [uf!] – ai sentimentul multumirii ca totusi ai mai bifat un traseu pe care pana atunci nu-l stiai, si ti-e foarte clar ca trebuie sa perseverezi si ca nu vei da inapoi data viitoare; ramai deci cu o promisiune in suflet. Ce e cel mai frumos? Planurile care se fac inaintea vacantei. Pentru mine: sa il vad pe blond ce silitor devine cand construieste viitorul traseu pe hartie, cand planifica scrupuluos hostelurile, avioanele, trenurile, locurile de vizitat, cand se documenteaza despre tara in care vom merge sau despre muntele pe care il vom urca si ia in brate atlasul ala mare si scris in engleza [care il enerveaza atata!]. 😛 Ce e cel mai emotionant? Cand ajungi pe varf dupa un urcus greu, cand aterizeaza avionul si calci pentru prima data acolo unde de mult timp iti doreai sa fii, cand te uimeste un loc asa mult incat ai nevoie de cateva secunde pana cand iti revii, cand te bucura o pictura, o statuie, o cladire, un peisaj – [catarsis, deci]. 😉 Pentru mine: il vad pe blond multumit ca ne-a placut traseul facut de el, ca au iesit bine lucrurile, ca a gasit solutii si ne-a indrumat prin hatisul metroului vienez, de exemplu… mai pe scurt: ca a fost un capitan bun. [al doilea lui prenume este Capitanu’! ] Vreau sa mai plecam iar undeva! Ce zici, Capitane? 🙂


Scurt jurnal

February 13, 2008

Nu stiu foarte clar ce inseamna “sinestezia balerinei” dar asa poti sa ajungi la blog-ul meu, de exemplu… In cazul in care cineva e capabil sa ma lumineze, chiar va rog!… Lenea mea e prea mare acum sa caut pe wiki. Azi am luat ghiocei de la metrou din Iancului si pentru ca am luat mai multe buchete, am primit unul gratis (great bussines! 😛 ). Am impartit prin firma. O durere surda m-a incercat azi-noapte, in dreapta, jos… incerc sa nu ma panichez foarte tare desi am citit pe net tot felul de lucruri… Sper numai sa nu fie apendicita! 😀 In rest, ma ocup de soarta unor oameni ca si cum as avea putere de decizie maxima asupra viitorului lor. Nu imi place! Am in plan sa ma intalnesc cu prieteni pe care i-am neglijat o perioada mare de timp. Sa recuperez. Sunt nerabdatoare. Am inceput de-aseara. A fost bine. Vibrez la complimente, citesc articole despre morti triste pe munte – desi e contraindicat, stiu! – dar culmea e ca optimismul totusi nu imi dispare. Sunt vesela, ma simt bine. Astept masa de pranz de la cantina. In fiecare zi ne asteapta alta surpriza… poate nu de fiecare data placuta, dar ne-am obisnuit sa le luam pe toate asa cum sunt. Colectez informatii despre panele pentru o prietena. Ma simt utila si e bine. Iar peste toate astea, mi-e cam somn; la serviciu n-am treaba… dar ma amuz cu fetele. Ma gandesc brusc la bunica-mea cand trec pe langa casa de tigani de pe Magura Vulturilor. Nu stiu de ce. Sa descriu: casa in trei culori fosforescente – galben intens, roz si verde. Plus rufe agatate la balcon: chiloti, cearceafuri. Am prins putina frica de RATB de cand cu ultima amenda primita… incerc sa evit autobuzele aglomerate pentru ca sunt mai usor de depistat “clientii”. Iau 101 si merg pe jos. Imi face bine mersul pe jos. Griji pentru bani. O sa treaca, ne revenim noi la un moment dat. Numar zilele pana la urmatorul control (avem pe 18). Caut pe net mai multe informatii despre medici. Sper sa nu devin paranoica. Astept si analizele. Ma inconjor de asteptari si imi aduc aminte de ce spunea bunica atunci cand eram in liceu: “Toata viata mea a fost un lant de asteptari. Am trait ca sa astept tot timpul cate ceva.” Ma intristez putin. Nu o sa ajung asa. Mi-e tare drag blondul! Nu mi se mai pare suficient cat reusesc sa vorbesc cu el pe mess (si vorbim mult de obicei! 😀 ). La radio – de data asta am pierdut sirul si nu mai stiu pe ce frecventa este – anunta “Valentine’s Day” cu mare pompa. Ma lasa rece si ma mira febra cu care se vorbeste despre asta. Vad inimioare si declaratii pictate in roz. Parca imi revine starea de greata, si nu de la sarcina. 😛 Inchei aici pentru ca stomacul ma anunta ca e timpul sa merg la cantina. Cum poti sa surprinzi oare prezentul fidel, exact atunci cand se intampla?!? Urati-mi pofta buna! 🙂 Ah, da…si azi e 13 – lucky day! 😉


Despre metrou si vise

February 12, 2008

De cand suntem doi, timpul trece mai greu, adun fiecare zi, fiecare saptamana asteptand cu nerabdare ca dupa a 20a sa incep sa scad. Mai greu e cu kilogramele care si ele se aduna incet-incet si nu stiu cand si cum se vor mai scadea… 😀 Eram pe metrou azi, am prins un vagon mai liber fiind trecut de ora 9 dimineata (da, am inceput sa intarzii la serviciu… :P) si n-aveam chef sa continui articolul la care ramasesem aseara, din “Dilema Veche”… Mi-am fixat privirea pe un cuplu care statea pe scaune, unul langa altul, incercand sa imi continui somnul in liniste. Ea statea cu capul sprijinit de umarul lui si ii povestea cum o colega n-a fost in stare sa puna filtrul de cafea in functiune desi i-ar fi luat doar 30 de secunde… Nu stiu de ce era asa de important lucrul asta, insa el asculta cu stoicism si desi era clar ca nu se trezise inca, incerca sa participe la discutie ridicand ba o spranceana, ba mangaindu-i gingas mana. Pana la urma chinul lui a luat sfarsit odata cu venirea statiei Stefan cel Mare… aici si-au luat ramas bun: ea cu o privire de copil rasfatat si inca nemultumita ca n-a apucat sa zica tot, el trecandu-si rapid mana prin par si probabil gandindu-se in fuga “Or fi trimis aia mail?!? Oooh, ce somn…”, s-au sarutat iar usile trenului s-au deschis si l-au inghitit. Ea a mai ramas cateva secunde cu aceeasi expresie de copil alintat pe fata, apoi si-a scos mobilul, a format un numar si a inceput iar sa vorbeasca… nu mai stiu daca era vorba acum tot despre acelasi filtru sau nu. Usile trenului s-au mai deschis o data si am fost si eu nevoita sa cobor. Din ce in ce mai obositoare mi se par scarile de la metrou. Iar mirosurile de la patiserii imi fac rau deja. Aseara, in scurtele momente de insomnie, ma gandeam la rulourile cu spanac de la Gregory’s (mi-au ramas in cap, ce sa fac?!?!)… e frustrant ca desi in aceste momente de obicei mi-e foame, sunt totusi prea adormita ca sa si fac ceva in sensul asta. Alteori, incep si monologhez in engleza in fata sefului, sa ii arunc in obraz tot ce ma doare – pertinent, desigur… nu stiu de ce tocmai in engleza, dar macar (zic eu!) astfel nu-mi pierd exercitiul… Evit cosmarurile fortandu-ma sa ma inchipui in tot felul de situatii ideale. De fapt, de mica mi-am exersat imaginatia de dinainte de somn in felul acesta. De mica ma fortez sa visez ce vreau eu, sa inchipui decoruri, intamplari in care m-as putea regasi fericita, perfecta, bogata, in tot felul. De fiecare data, sunt personajul principal, iar povestea se invarte in jurul meu – vanitate ati spune voi!?!? Hmmm. Dar sunt rare noptile cand povestea dureaza foarte mult… de obicei, se pierde repede in somn si vise… Iar de cand suntem doi, visez cat pentru doi: foarte mult!… 🙂


Despre ea…

February 11, 2008

De multe ori in perioada asta m-am gandit cat de mult mi-ar fi placut sa imi fi ramas un jurnal de la mama… sa il citesc acum – cu tot ce a simtit ea, ce a facut, ce a citit, despre oamenii din viata ei, despre lucrurile care o inconjurau, despre ea… Oricum tot am noroc ca mi-a ramas vocea ei inregistrata pe o caseta pe care am reusit sa o salvez – cu ajutorul tehnicii moderne si a unui prieten cu talent 🙂 – inainte sa se voaleze, iar acum o am pe CD. Este putin, dar tot e ceva mai mult decat ramane de obicei dupa un om… mai ales dupa ce trec 27 de ani… Ma gandesc ca acum tehnica poate sa ajute mai mult sa ne salvam mai usor gandurile si astfel sa ramana peste ani… Pana la urma si in cazul meu, tot cu tehnica am avut noroc… caseta marca VHS (parca!) a rezistat timp indelungat in buna forma pana cand am avut eu acces la calculator sa pot sa o trec pe CD. Iar din povestile rudelor, din fotografiile alb-negru si din cele cateva melodii ramase, am reusit sa fac un portret al mamei mele: O femeie mica, mignona, putin peste un metru si jumatate, cu par negru, cu firul tare si cret – astfel incat atunci cand se coafa arata ca cei din Jackson’ Family -, tot timpul umbla aranjata, asortata si coafata – desi nu de o cochetarie exagerata, totul era cu bun-gust. Prefera fustele sau rochiile. Dar a avut si perioade cand a abordat un “look” mai rebel – ma refer mai ales la facultate cand (banuiesc eu!) s-a simtit si cel mai bine – in care umbla cu chitaristi, ea fiind cu vocea si dadeau impreuna “concerte” prin camin iar cand era vara, in restante – stateau in curtea caminului; tot pe atunci, purta blugi evazati si tricouri in dungi marinaresti, iar parul si-l lasa sa zburde in toate directiile, obtinanand astfel o nota foarte sexy. 😉 Imi plac mult pozele ei din vremea aceea: abia trezita din somn (dupa o noapte grea, probabil!), in patul de camin, alaturi de alte doua colege “de suferinta”, cu tigara in varful degetelor; sau la ziua unei prietene in camin, cantand un “La Multi Ani!” vesel in grup; sau la diferite petreceri/reuniuni tot in camin, prin fum de tigara, tot timpul cantand… In toate pozele zambeste, rade… exceptie facand poate doar cele pentru buletin sau altfel de legitimatii… Spre final, cand incepuse tatal meu sa-i faca poze – cu vechiul aparat rusesc, de care e si azi foarte mandru – are si atitudini mai serioase – desi se vede clar ca in gluma! – cand pozeaza pe motocicleta sau langa “splendida” Dacia 1300 alba – cumparata cu atatea sacrificii [sic!]. Stiu si pozele de cand era foarte mica, destul de asemanatoare cu pozele mele de cand eram mica: bebelus pus pe burta cu perna in brate, iar mai tarziu – la scoala, in fiecare an cu premiul intai cu coronita… Sau pozele de familie in trei: bunicii si ea, ea fiind la mijloc, ca un soare pentru cei doi. Sau poze in casa, langa biblioteca – pe vremea aceea numarul mare de carti era un semn de distinctie. Are si poze color, nu numai alb-negru… dar cele alb-negru au mai mult farmec, ceva special. Toate pozele transmit insa ca a avut o viata luminoasa, ca prietenii au iubit-o pentru ca e tot timpul inconjurata de oameni, ca parintii au adorat-o si ca si-a iubit sotul. In copilarie am dat peste o scrisoare de-a ei catre un prieten in care se acuza de vanitate, iar cuvantul asta mi-a ramas de-atunci intiparit in minte. Era o scrisoare din liceu. Am mai mostenit si un “oracol” dar nu asa cum este el cunoscut de noi, azi. Caietul continea intrebari prea profunde gen “Ce este viata?” sau “Ce este fericirea?”… astfel incat atunci cand la o varsta mica (eram clasa a Va) l-am copiat intr-un “oracol” modern,  foarte putini s-au incumetat sa mi-l completeze… iar eu ma straduiam sa intrezaresc adevarul… dorindu-mi mult clipa in care voi ajunge sa inteleg. Caietul mai continea si raspunsurile ei printre ale celor din clasa ei de liceu. Bineinteles ca mi se pareau cele mai adevarate dintre toate raspunsurile de-acolo. Si pe astea le-am copiat in “oracolul” meu… si tot asa, cred ca am incercat sa-i copiez toata viata, dar nu imi pare rau. A mai avut un caiet cu castigatorii de la “Cerbul de Aur” – editia din 1968 (daca nu gresesc!). Bineinteles ca m-am straduit sa fac si eu unul asemanator. Dar intotdeauna scrisul ei mi s-a parut asa frumos, ordonat… n-am facut fata… si la un moment dat am renuntat. Din pacate, toate aceste dovezi scrise au fost pierdute de copilul care le-a descoperit prea devreme incat sa le pretuiasca suficient. Acum imi pare rau ca nu le mai am. Am citit toate cartile din biblioteca de la Braila pentru ca aveau semnatura ei pe ele si asa stiam ca si ea le-a citit. Mai ascult vocea ei din cand in cand si stiu ca refrenul “Da… dragostea mea te va urma oricunde vei pleca…” – refrenul unei romante pe care sub alta forma nu o stiu – mi-l canta numai mie. In casa copilariei mele si acum mai sunt poze pe pereti cu ea: ea – bebelus, ea – in liceu, ea – la 26 de ani. Si cand eram mica si inca nu intelegeam, aveam deseori musafiri – vechi prieteni de familie – care obisnuiau sa vorbeasca despre ea, despre realizarile ei, care isi aduceau aminte de glume sau de vorbe de-ale ei… in prezenta mea. Asa mi-am format credinta ca ea de fapt sunt eu, intr-o viata mai veche de-a mea… nu stiu de unde mi-a venit, dar am fost ferm convinsa de lucrul acesta pana destul de tarziu. La 6 ani mi s-a spus si cred ca de-abia mult mai tarziu am inteles de fapt. Pana atunci ma laudam la prietenii de joaca din fata blocului, cum ma duceam eu la liceu, ce premii luam pe vremea cand eram la facultate, si tot asa. Astazi pot sa ma laud cu ea. Nu mai vreau sa o ascund in mine! E mama mea si chiar daca nu am auzit-o niciodata spunandu-mi “Te iubesc”, stiu ca m-a iubit dinainte incat sa imi ajunga pentru toata viata si am simtit tot timpul asta. Iti multumesc, mama. 🙂


Cross my heart

February 4, 2008

Very proud ca se cauta “poze cu iaci” si ca blog-ul meu este gasit dupa fraze gen: “cum sa fi [sic!] bogat”… Sfaturile mele in acest sens daca tot perseverenta e mare si interesul cititorilor la fel: aici gasiti o poza cu un iac autentic – Made in Elvetia – si eu zic ca bogat esti daca ai prieteni, iubire si o familie frumoasa, ok?!?! Bine, nu strica nici un castig baban la loto, dar asta e rezervat pentru cei mai norocosi dintre noi (nu se pune problema in cazul bloggerilor sau cititorilor de astfel de texte 😛 – zic si eu ca probabilitatea e mica; na! cica lucrez in domeniu, da?!?! give me some credit, right?!?! :P) Ei bine, trecand pe langa aceste pretexte de a mai inscrie un blog (probabil plictisitor in istoria vasta a blog-urilor), vreau sa spun ceva important. Din cauza ametelii bruste care m-a cuprins insa deodata, am uitat ce vroiam sa zic…titlul la acest post inca nu l-am gasit. Senzatii de gavida, ok?!?!? Don’t mess with me! Imi permit sa ma folosesc de o melodie pe care o aud in surdina la radio-ul mic din birou si s-a rezolvat pe moment. That’s all folks! At least pana la noi directive… 😉