Stardust

October 23, 2007

Iarasi critica de film, caci iarasi am mers la film…Tot cu prieteni si tot la Mall…. J Filmul, ca si cartea (banuiesc!) te face sa visezi ca nu esti numai ‘dust in the wind’, ci si putin “stardust” 😛

Ce m-a impresionat? De Niro intr-un rol induiosator: aparent pirat nemilos al fulgerelor si razboinic capitan de nava, iar in intimitate: un baiat vesel (sic!), generos, indragostit de tot ce e cosmopolit si pus la punct in toate artele, fie pian, fie sabie…numele din film e sugestiv: captain Shakespeare – iubit de intreaga echipa. J Michelle Pfeiffer in rol de vrajitoare rea si urata, dar cu trasaturi atat de umane tocmai pentru ca ar face orice pentru redobandirea frumusetii si tineretii ei de odinioara, tocmai pentru ca se uita la riduri in oglinda, pentru ca e hrapareata si egoista. Stele cazatoare in chip de fete frumoase, blonde si stralucitoare, tinutul vrajit care te duce cu gandul la Stonehenge, fantome de printi care asista la viata celor vii si se amuza copios, lumanari care te fac sa parcurgi kilometri intregi intr-o secunda, tapi transformati in oameni si invers, printese prinse in lant cu vraji rele o viata intreaga, tinuturi de basm dar replici pentru oameni mari si situatii deasemenea, violenta si dragoste, umor si macabru…totul in ‘Stardust’! Enjoy! 🙂


Laureatii concursului de bloggeri :)

October 22, 2007

De la blogatu citire, despre laureati ;):

Castigatorii concursului bloggeri.ro au fost stabiliti ieri seara, la Petrecerea bloggerilor din “La Rocca”.
Felicitari castigatorilor, participantilor dar si juriului, care a dovedit ca e impartial, prin deciziile luate.
Castigatorii sunt:
Locul 1 – femeia simpla, care a avut 6 voturi din partea juriului.
Locul 2 – ChriSmilla, a avut 5 voturi din partea juriului.
Locul 3 – DeMaio-4 voturi ale juriului si 391 voturi ale cititorilor.
Locul 4 – Tomata cu scufita-4 voturi din partea juriului si 293 voturi din partea cititorilor.
Locul 5 – Petru-4 voturi din partea juriului si 159 voturi din partea cititorilor
Premiul oferit de CaptainGo a fost castigat de Dida.
Premiul oferit de Dgeneration a fost castigat de ChriSmilla.
Premiul oferit de USBmania a fost castigat de personanongrata.
Premiul oferit de Oradeanul a fost castigat de Scribu.
Premiul pentru cel mai activ comentator oferit de DivercityCafe a fost castigat de NoRules.
A doua editie a concursului va incepe pe 25 octombrie si va dura 2 luni de zile, la sfarsitul concursului, de sarbatori, organizandu-se o mare petrecere de decernare a premiilor.


Asimov si clinicile

October 16, 2007

Am mai spus si altadata ca mi se intampla sa traiesc in paralel cu cartea citita la un moment dat si sa mi se intample lucruri asemeni eroului, sau in fine, totul este in imaginatia mea… Oricum ar fi, weekend-ul asta am fost nevoita sa vizitez clinici medicale si cabinete particulare de felurite specialitati ca sa imi rezolv unele probleme amanate de mult timp (nimic grav!). Asimov m-a insotit pe parcursul tuturor drumurilor mele pietonale, cu metroul sau cu tramvaiul. Si asa cum in carte, un pamantean avea de-a face cu spatieni si trebuia sa le inteleaga psihologia, izolarea si societatea complet robotizata, asa ma simteam eu in mediul aseptic din clinica, apoi cat am asteptat pentru o radiografie… Diviziunea muncii si specializarea mi s-au parut exagerat de bine puse la punct astfel incat sa nu astepte nimeni foarte mult timp: inca de la intrare, te intampina o asistenta imbracata in alb, iti lua trimiterea si o introducea intr-un plastic mare; apoi, luai loc intr-o sala mare, plina de oameni care asteptau cuminti sa isi auda numele strigat la boxele agatate strategic in colturile camerei; nu dura mult, si chiar erai strigat dupa numele de familie si urma sa parcurgi un coridor lung unde te astepta cineva cu o vesta anti-radiatii; altcineva te lua in primire si explica cum sa asezi capul, sa nu te misti, apoi fugea din camera si te trezeai deodata singur asteptand doar sa se termine zumzaitul aparatului care te scana; nu dupa mult timp, aparea altcineva numai ca sa iti scoata vesta, si parcurgeai inapoi acelasi coridor lung si alb; mai asteptai inca 5 minute (maxim!) pe scaun, in aceeasi sala mare iar numele iti era din nou strigat prin boxe; trebuia ca pas final, sa ajungi la casierie si sa ridici radiografia contra cost. Totul se desfasura atat repede incat nici nu apucai sa iti dai seama ce ti se intampla, si totul facut de multi oameni care semanau cu robotii lui Asimov: saritori la orice nevoie a spatianului, gata sa indeplineasca oricand orice porunca ce nu te vatama, si perfect specializat numai pe un lucru marunt…astfel incat existau cinci sute de mii de roboti pentru un singur om. Deci avem sanse! 🙂


Telegrama

October 11, 2007

Zilele astea, dupa maraton: drumuri multe ceea ce a implicat intesiv metroul ca mijloc de transport principal si seara, film –  ca rasplata dupa o zi grea… 🙂 Pe metrou: ascultat si placut niste muzica noua – sa aveti in vedere “Poets of the Fall” -, vazut cersetor venit direct de la circ, cu haine lucitoare, paietate si facand scamatorii cu popice si cutite, chiar langa scaunul pe care stateai comfortabil, impresionat mult si simtit o mare parere de rau cand am cautat marunt in portofel si vazut ca nu mai aveam (sic!), observat agentii de paza din tren – in special pe cei de o varsta inaintata, cu ochelari rotunzi si mari ca de bunic, si stand intr-o rana, sprijinit de burduful trenului, simtit iar parere de rau dar nu mai cautat marunt in portofel, inghesuit intre sute de persoane, calcat rau pe bombeu dar rezistat cu stoicism pana ajuns la destinatie. Filme: vazut acasa – dupa multe amanari – “Reign over me”, plans la final pentru ca simtit profund suferinta eroului, joc bun si nota mare la drama pentru Adam Sandler si vazut la cinema noul film rromanesc  “Roming” – cu un Jean Constantin mai batran si mai fantastic (“fantastic” in acceptiunea lui Eliade), cu tigani si situatii din Kusturica, cu imagini suprarealiste si peisaje din Cehia, vorbit in ceha si povestit in romaneste, la care ras pe alocuri (si cu volum!) si iesit la fel cum intrat. Stop.


117,125,145,44

October 8, 2007

dsc03750.jpg

O noua zi de luni, altceva de povestit din weekend si pagina de “new post” alba, care ma asteapta sa scriu. Iata ca a venit timpul si pentru maraton – atat de asteptat de unii dintre noi! 🙂 Dupa multe ezitari, din cauze mai mult sau mai putin obiective, am decis pe ultima suta de metri sa plecam totusi ca sa participam. Asa ca vineri, dupa-amiaza, ne gaseam in trenul spre Brasov-Zarnesti, impreuna cu cativa prieteni. Trenul era “plin-ochi” de studenti si blatisti; prietenii nostri aveau biletele cumparate din timp, iar noi – pentru ca am fost atat de indecisi, pana in ultima clipa – am fost nevoiti sa apelam la bunavointa nasului (sic!)… si am avut noroc de data asta. 😀 Pe tren: conversatii despre teatru, despre copiii altora, despre gelozii si teste despre sex….ca intre fete….in celalalt colt: conversatii despre traseu, maraton si fotbal (probabil!) purtate in picioare, pe hol sau la vagonul-restaurant, la o bere….ca intre baieti…. Ajunsi in Brasov, am petrecut pauza dintre trenuri, la o carciuma din preajma garii, cu un “Stejar” in fata si savurand niste placinte cu branza care ni s-au parut extrem de bune, fie din cauza combinatiei cu berea, fie de foame. 😐 Apoi am alergat pentru “imbarcarea” pe trenul spre Zarnesti. Trenul rosu, mic, parca in miniatura si facut ca pentru joaca unui copil, cu scaunele curate si comfortabile, mi-a adus imediat aminte de Tatra si de trenul lor, la fel de pitoresc, care inainteaza pufaind pana la poalele muntilor, pana in statiunea Tatranska Lomnice – unde am petrecut clipe frumoase acum doi ani, la batrana noastra gazda – intamplator intalnita in gara, dar ce noroc! – care se straduia sa vorbeasca cu noi intr-o germano-slovaca chinuita, cu care am ras pe seama neintelegerilor de limbaj, care avea in casa bibelouri si covoare agatate de pereti asa cum inca mai gasesti in casele multor romani, unde am baut o delicioasa cafea “Julius Meinl” si ne-am rasfatat cu bere multa, ceheasca….din cea mai diversa si mai buna, facuta sa fie balsam pentru gat si bucurie pentru suflet… Si astfel, plutind pe sinele de cale ferata ca pe visele noastre din Tatra, am ajuns in Zarnesti. Oraselul ni s-a aratat noaptea asa ca nu am putut sa vedem prea multe…. drumul principal ce ducea de la gara spre centru este incadrat de siruri de case mici, cu maxim un etaj sau doua, doar cateva biserici cu turnuri inalte incercand sa se diferentieze. Desi maratonului nu i s-a facut foarte multa reclama, din trenul cu care am ajuns in Zarnesti, au mai coborat cateva grupuri cu rucsacii in spate, pe care imediat i-am asociat ca fiind potentiali concurenti si alaturi de care am mers pe strada principala pana ce fiecare s-a desprins din sir pentru somnul de dinaintea “furtunii”… Am gasit la acea ora doar o alimentara, un chiosc si un fast-food deschise. Ne-am aprovizionat cu ceva mancare pentru a doua zi, ziua cea mare de concurs, si imediat dupa “C.E.C”-ul din centru, am ajuns la pensiunea cu nume ciudat, de “Kyfana” – din cate am inteles, apartinand unei strabunici iubite si ales astfel pentru a nu semana cu celelalte nume comune date pensiunilor din Piatra Craiului – la care aveam rezervare. Ne-am acomodat rapid cu casa, aranjata astfel incat sa ai conditii bune, cu sala de mese intima, care arata ca sufrageria copilariei mele (asa cum n-am avut-o…. :D) – unde se intalneau cei ai casei sa isi povesteasca lucrurile de peste zi si sa manance impreuna -, si cu gazda atat de binevoitoare la toate cerintele noaste ca o mama prea grijulie…. Si a venit si dimineata. Ploaia se anuntase din timpul noptii, iar sambata dimineata cerul era cenusiu. Am baut repede o cafea, am facut sandwich-urile si am pornit spre scoala numarul cinci, grabiti sa nu pierdem inscrierea. Cat am mai asteptat la scoala, sa se inscrie toata lumea, a inceput sa ploua bine de tot. Era deprimant. Unii dintre noi aveau emotii, altora li se strecura teama in inima, teama de ceata si ploaie, de ce poate sa fie mai sus, pe creasta. Dar nici o clipa, pe nimeni dintre cei inscrisi, n-am vazut sa isi doreasca sa renunte. Purtam cu mandrie acum in loc de nume, numere: antrenorul meu blond era 117 acum, prietenul nostru – care m-a incurajat pe traseu cu un “Hai!Hai!” ce ma obliga de fiecare data sa inaintez – era 125, eu – 145, si o prietena – colega mea de suferinta la urcusul in creasta 🙂 – 44. Cand se va afisa clasamentul de anul acesta, pe site-ul maratonului, veti putea vedea si ce timpi a scos fiecare dintre aceste numere (in cazul in care vom aparea acolo :D)… Si noi suntem curiosi! De la start, am pornit cu pelerinele pe noi din cauza ploii care se intetise si cu masina de politie in spate, fata de care trebuia sa iti pastrezi o pozitie inaintata. Pentru cativa dintre concurenti – si ma refer la cei din urma, desigur! – a fost destul de stresant sa aiba masina de politie suflandu-le in ceafa… noroc ca a durat doar 2 kilometri… 😀 Apoi a inceput urcusul prin padure, pe pamantul umed si plin de miresme, dupa care s-a deschis vederii ulita satului Magura, incadrata de un lung gard de lemn, cu casele distantate mult intre ele, pitoresti, in care instinctul – inca neparvenit total de oras – banuia imediat cat de linistitor ar fi sa locuiesti acolo. Insa nu aveai timp rezervat contemplatiei daca vroiai sa te incadrezi in timpul maxim admis ca sa nu fii descalificat. Asa ca am alergat, cu pauze mari de mers alert, din cauza gatului care s-a razvratit inca de la inceputul cursei… nu prea i-a priit aerul rece de munte si umezeala. Dar depasind satul, ce victorie cand am ajuns la primul punct de control si am fost notati si anuntati prin statie: numar si ora. Eram in cursa! 🙂 Entuziasmul ne-a determinat sa nu abandonam si sa depasim momentele de slabiciune ale organismului. 117 era demult in fata! Dupa cel de-al doilea punct de control, m-a depasit si 125, dar inca mergea… Puteam sa fac asta! M-am intalnit cu 44 si am continuat cursa in ritmul nostru… unul ceva mai lent, intr-adevar! 😀 Dar inca eram in cursa. Numai ca a aparut muntele: urcusul pe Funduri….printr-o mare de paie galbene, balizele alb-rosii, contrastau frumos ca un repros, iar noi ne fortam genunchii si mintea ca sa putem continua. Si a meritat! Cand am vazut stanca, uitasem tot. Toata lumea si muntele ni se asternea la picioare. Am facut o rugaciune in gand. Si aici ni s-a notat si transmis prin statie, numarul si ora, dar deja depasisem timpul admis ajungerii la urmatorul punct, la cabana Plaiul Foii. Nu mai eram in cursa. Si de aici a inceput coborarea. Arbitrii si salvamontii din fiecare punct aveau glume diferite pentru fiecare dintre codasi, in schimb la alimente si la apa nu au stat nici de departe, la fel de bine, desi promisiunile initiale ale organizatorilor au fost altele. Apreciez totusi faptul ca unii dintre ei, au ajutat la coborarea pe corzi, au asteptat pe cei anuntati prin statie si cam atat. 😀 De la Funduri, am continuat singura cursa, timp de doua ore – pana la refugiul Spirlea. M-am putut bucura in liniste de maretia Pietrei. Gandurile mele alunecau la vale odata cu muntele, in jos, tot mai in jos. Am vazut razele soarelui filtrate de albastrul muntelui si mi-a venit sa plang de fericire. Am vazut cum toamna a imbracat muntele in culori calde ca o fata ce roseste sub privirile barbatului iubit si m-am gandit ca trebuie sa vad asta in fiecare an. Am trecut pe langa stanci tuguiate si rotunde, scobite, ondulate sau drepte, in forme de dragoste sau pline de riduri… Le-am mangaiat pe toate in fuga. Dar trebuia sa ajung la Plaiul Foii cat mai repede…. ma astepta acolo antrenorul meu blond… 117 a renuntat la cursa desi avea un timp bun si i s-ar fi permis sa continue. Iubire?! 🙂 125 ajunsese si el de ceva timp acolo. Supa calda si ceaiul revigorant promise disparusera demult de la cabana, iar ambulanta n-a vrut sa ne coboare in Zarnesti desi ramasese pe moment singurul mijloc de transport mai rapid pana acolo – se pare ca aveau probleme cu nu-stiu-ce arcuri si salvamontii de la Spirlea ocupasera deja locurile libere. Decisi sa nu mai stam foarte mult, in asteptarea unei alte masini promisa de organizatori sa vina sa ne ia din Plaiul Foii, am pornit-o pe jos si am avut noroc. Astfel am avut nesperata ocazie de a merge cu jeep-ul pe drumuri de munte, insotiti de “manele maramuresene” sau “cantece despre bani, dusmani si amante”… Omul a fost totusi binevoitor cu noi asa ca i-am iertat scurta poluare fonica de care am avut parte pana in Zarnesti. 🙂 Ajunsi la “Kyfana”, ne-am examinat pagubele: o bucata unghie neagra, doi genunchi umflati, o pereche de adidasi (scumpa, dealtfel, stiu!) aproape distrusa si cateva kilograme in minus. 🙂 Supa, papricasul cald si vinul rosu bun, ne-a remontat. A doua zi, am pornit spre Bucuresti cu promisiunea in gand ca la anul vom reveni si vom putea termina cursa in timpul admis, iar unii dintre noi poate chiar vor fi campioni! 😉


O jumatate de zi

October 3, 2007

Vise frumoase aseara, cu oameni dragi… asa ca poate ploua azi! M-am trezit cu buna dispozitie, care a crescut pe masura ce minutele diminetii inaintau. Am fugit la prietena mea sa bem cafeaua impreuna si am gasit usa de la intrarea blocului inchisa, iar ei nu-i merge interfonul de ceva timp si nici nu mai iesea nimeni din bloc… Creditul de pe telefon l-am terminat demult, asa ca am stat ceva timp si am asteptat, dupa care am incercat de vreo doua ori sa strig la ea… poate ma aude si se uita pe balcon (siiiigur! :D). Si tocmai cand pierdusem speranta si ma gandeam sa ma indrept resemnata spre serviciu, fara sa fiu intremata de cafeaua facuta de ea, a iesit cineva din scara. Dar sa nu credeti ca mi-a fost usor sa intru! A trebuit sa dau socoteala unde ma duc si de ce, iar in final, bineinteles ca era vina mea ca nu merge interfonul (rrrr!). “Rosie in obraji” (ar fi vrut ea, vecina! :P), am urcat repede si – ca dupa un maraton sustinut cand atingi linia de sosire cu un ultim efort pe care il simti dureros in tot corpul – am gustat din cafea, care – spre norocul meu! – inca nu se racise. 🙂 Cat am baut cafeua, am mai palavragit – poate ne facem abonament la bazin (deja kilogramele in plus au devenit amenintator de multe :D), mergem in weekend in Piatra Craiului sa facem trasee si speram sa avem vreme buna, azi luam salariul si maine nu o sa mai avem bani… (“Grea viata!”), nu i-a placut asa mult Marquez comparativ cu “Parfumul” lui Suskind – e vorba de gusturi pana la urma! – dar o sa-i mai dau carti, aia de la antena 1, la emisiunea de dimineata, spun numai prostii iar horoscopul e cea mai mare tampenie, dar am vrea sa il auzim…, prezentatoarea are niste ochi verzi foarte frumosi… . Am iesit apoi sa infruntam aglomeratia din Delfinului, tramvaiul mic si inghesuit a venit greu, iar pe ultima statie pana in Iancului – ca de obicei! – n-am mai avut rabdare si am mers pe jos… Pi isi continua lupta pentru supravietuire, avanseaza in dresarea tigrului bengalez si are de infruntat o furtuna, in timp ce eu continui sa ma lupt cu multimea ca sa incap in trenul arhi-plin, sa incerc sa alerg pe scari mai repede ca sa-l prind pe urmatorul si in final, am de infruntat intarzierea. Zambesc si se rezolva! 🙂


“Viata lui Pi”

October 2, 2007

De cand m-am intors din concediu, am inceput sa citesc “Viata lui Pi”. Avand ragaz pentru lectura doar pe metrou, viata lui mi se pare luuunga, luuunga. E un altfel de Robinson Crusoe, crescut langa animale ca si Mowgli, intelegandu-le comportamentul, caci parintii aveau gradina zoologica, undeva prin India. E un baiat care nu s-a putut decide ce religie ii place cel mai mult si atunci le-a imbratisat si le-a iubit pe toate in mod egal. De multe ori mi se intampla ca viata mea sa curga paralel si asemanator cu cartea pe care o citesc. De la Pi mi-a placut ca stia ca “moartea e invidioasa pe viata pentru ca viata este atat de frumoasa”, ca a descris cum un urangutan poate plange si simti revolta, durerea la fel ca un om si ca si-a dorit atat de mult sa traiasca si s-a luptat cu tot ce-a avut la indemana pentru asta. Pi este povestea unui baiat cu care merita sa te imprietenesti…. 🙂


Durere

October 2, 2007

Sunt ca un copac rau. Arat bine la exterior, dar sunt ros pe dinauntru. As vrea sa pot sa imi scot durerea in afara, sa pot sa ma uit la ea pana m-ar ustura ochii si apoi cand o pun la loc, sa nu mai fie. Am visat cum suflu in  rana si puroiul iese. M-am trezit si am continuat sa suflu, dar nu s-a mai intamplat nimic. Tot in vis, ma urmareste un strain: e slab, cret si are mustata. Pare cersetor dupa felul in care se imbraca: pantaloni de stofa negri, din alte timpuri si destul de murdari, camasa odata alba – acum spre crem si adidasi. N-ai da doi bani pe el. M-am gandit prima data, cand l-am vazut in vis, ca poate e un obsedat sau poate vrea numai bani. Locul lui: la metrou. Dar intr-o noapte mi-am dat seama ca e o alta forma a durerii mele. Am stat si am vorbit cu el. Mi s-a prezentat si mi-a spus ca nu stie cum sa faca sa dispara. As putea incerca in vis sa il fac sa se simta prost, urat, sa nu mai vrea sa fie. Uf, asta e ca o poveste schizofrenica…. aici ratiunea nu ajuta deloc! Ma intorc la vis!


Muzica si viata

October 1, 2007

Calatoria mea muzicala a inceput devreme… Din amintirile bunicii si partial si din ale mele: ma chinuiam sa fac primii pasi prin casa, iar atunci cand la televizor se canta imnul national (era vorba de cel “in trei culori” pe-atunci – sic!)… ma opream patrunsa de respect si ascultam, cu toata atentia mea de copil incordata… De atunci, am crescut o mare bucata de timp in umbra epocii bunicilor, plangand alaturi de ei, de fiecare data cand ascultam romante, ma fascinau textele care cuprindeau in sine cate o poveste, de multe ori reala (ca in “Zaraza”), de alte ori doar trista (ca cele ale Doinei Badea), si facusem o obsesie pentru caseta in care mama mea a ramas inregistrata cantand cateva astfel de melodii. Trecerea la epoca rock-ului s-a produs odata cu revolutia, cu intrarea mea la liceu, cu transformarea mea in adolescenta – fiecare lume are muzica si parfumul ei. Iar eu am cunoscut si indragit muzica prin oamenii pe care i-am iubit de-a lungul vremii. E ca un test: stii cat de mult tin la cineva dupa cat de mult ii ascult muzica (nu ma refer la muzica compusa de el/ea, ci la muzica preferata de el/ea). La liceu m-am indragostit de oameni care ascultau: “Pasarea Pheonix”, “Timpuri Noi”, “Colibri”, “Iris”, “Vita-de-Vie”, “Altar”, “Krypton”, “Celelalte Cuvinte”, “Vama Veche”, “Zdob si Zdub”… Pentru multi dintre acestia si alaturi de ei, am trait intens momentul “Mobilizarii Generale” din 2000, concert tinut la Baneasa, ca pe un moment al implinirii: m-am bucurat, am dansat, am tipat, degeaba ploua si treceau avioane furioase pe langa noi… 🙂 Au fost insa si multe formatii pe care le-am ascultat, au promis si s-au pierdut din pacate, pe drum, cum a fost “Neurotica”. Apoi am mai schimbat planurile… m-am indragostit de “Parazitii” si de textele lor. Intotdeauna au contat mult textele. Tin minte concertul din “Fire” cu ei, cand s-a produs un scurt-circuit si tot clubul a ramas in intuneric pentru 5 minute lungi, iar noi am cantat alaturi de baieti, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si ne-am simtit toti, ca pe o scena mare, unde fiecare conta. Apoi am fost la concertul “Phoenix”-ului reunit pentru prima data, dupa atatia ani, la Sala Polivalenta….m-am luptat sa ajung in fata de tot, sa ii vad, sa le respir aerul, sa ii iubesc, cantand odata cu ei, am aplaudat pana mi s-au inrosit palmele si m-au usturat. Am descoperit iubirea din Vama, la Stufstock, cand inca era frumos, cand proiectul-formatie (de-atunci) “Urma” de-abia se lansa si cu timiditate au cantat intr-o seara in fata unui public mic, doar cativa oameni care n-aveau unde sa se duca au mai stat pe ploaie, la concert. Am uitat de nesomn, de stufarisul care ne intrase in piele pana atunci, de ploaie si frig… canta “Urma” si eram cu iubitul meu. 🙂 Am alergat dupa cd-urile lor desi nu e normal ca la magazinul “Muzica” sa nu gasesti oricand, orice iti doresti. Pentru ca iubitul meu asculta “Blazzaj” de cand am cumparat cd-ul crezand ca e vorba de altceva, ascultam impreuna “Blazzaj”. Pentru ca iubitul meu a ascultat mult timp “Stigma”, am iubit “Stigma” luni de-a randul. La fel s-a intamplat si cu “E.M.I.L.” – desi oricum ii auzisem de-atatea ori pana atunci prin cluburi (“Club A”, “eXPIRAT”, “Fire”) cu “Supradoza de vise”… Am fost si la un concert de club (in “Backstage”) cu “Timpuri Noi”, acum de curand, de cand s-au reunit si Iliescu e iar in voga. Mi-a placut mult, desi Artanu a cam exagerat cu “Jack”-ul de pe boxa… Am plans cand a murit Pittis. Ascult si folk. Alifantis e brailean ca mine si a locuit pe Calarasi – strada centrala in Braila – unde statea si colegul meu de banca din liceu. 🙂 Andries ma face sa rad, iar Chilian este o combinatie intre romantic si dur. “Sunt fericit” – hitul “Tapinari”-lor – l-am fredonat o vara intreaga, il puneam la chefuri. Toti folkistii la moda erau copiati la chitara de incepatorii din gasca, aspiranti la glorie… fie pe la chefurile din Tei (unde am locuit in timpul facultatii), fie in barul din Dorobanti (unde ne intalneam numai pentru cantec)… Acolo i-am cunoscut pe solistul de la “Zob” care tot timp mi-a dat senzatia ca il imita pe cel de la “GreenDay”, pe cel de la “Spitalul de urgenta” – mult mai inalt decat imi imaginam si pe cei foarte multi, care iubesc muntele si ii canta cantecele. Avem un folclor montan bogat, caiete intregi de versuri circulau tot timpul de la unii la altii, de fiecare data era un ritual: se cantau toate intr-o anumita ordine, Gaza, Misha… treceau pe rand la instrument; acum se duc pe la “Stufstock”, apar la TV, in “Utopia” au seara lor, unde proiecteaza poze cu ei, de la munte, si au un nume: “Za’Duff”. 😉 Apoi intamplarea a facut sa fiu colega cu tobosarul de la “OCS”… am primit album si autograf gratis, de ziua mea… Perioada “Omu’ cu Sobolani” fusese una dintre cele mai dragute, prin anu’ trei… o “frecam” destul de des prin “Romana”… 😀 Scurtele melodii si texte ale Adei Milea au avut si ele perioada lor in viata mea, au ocupat o parte din mine si o populeaza inca… Tin minte concertul de la “Preoteasa”, piesa de teatru “De ce fierbe copilul in mamaliga?” si autografele culese intr-un carnetel cu numere de telefon a unei prietene. Avem oameni care au ureche muzicala si fac muzica desteapta in Romania. I-am iubit pe toti cei de mai sus pentru ca au facut parte din viata mea la un moment dat, am amintiri legate de ei, inca ii ascult pe multi cu drag, astept si pe altii, vreau sa le cumpar albumele, sa ma duc la concertele lor, sa ii iubesc… Calatoria mea continua! 🙂


Efharisto!

October 1, 2007

Trec la jurnalul de bord! Alt weekend, alta calatorie. De data asta, una dintre cele mai scurte si mai obositoare, mai ales pentru un stomac sensibil ca al meu. Timp de 12 ore de mers cu autocarul, am ucis in gand multe si pe multi (“prietenii stiu de ce!” :D) din cauza buclucasului organ care se razvratea la fiecare curba sau frana… Desi am incercat sa il pacalesc printr-un somn profund – ceea ce mi-a adus aminte de copilarie, atunci cand bunica ma obliga sa dorm la pranz iar eu imi tineam respiratia asteptand cu nerabdare ca ea sa adoarma prima si apoi eu sa ma subtilizez din pat, de langa ea si sa stau cu bunicul la bucatarie, sa il ascult povestindu-mi din alta copilarie, mai veche si mai frumoasa, a lui – n-am avut prea mare succes – ca si in copilarie de altfel, cand bunica-mea ma prindea si ma intorcea langa ea, in pat – “raul de masina” – ca si “raul de mare” – m-a lasat in pace de-abia atunci cand am simtit pamantul tare sub picioare. Pamantul Greciei (de cand vroiam sa il ating!) m-a intampinat cu un aer umed, parfumat si firesc, parca spunandu-mi: “Asta sunt eu! Stiai asta!”. M-am aplecat sa il sarut si atunci am vazut cu ochii mintii – dupa mult timp si foarte clar! – fata bunicului meu, zambind. 🙂 Gestul mi l-am ascuns de ceilalti din grup, mascand ca imi leg siretul la pantof, desi in visele mele, bucuria de a imbratisa pamantul lui, o exprimam liber, cu lacrimi in ochi ca totul sa para cat mai veridic. Dar ratiunea mi-a soptit ca ar fi fost mult prea patetic acum. Mai ales in aceste vremuri, ale noastre, fara interdictii mari la granite, cu atatia romani care umplu statiunile si sufletul Greciei. Kalithea ne-a intampinat cu pensiunile sale scunde, de maxim 2-3 etaje, varuite in alb si albastru, frumos asortate cu palmierii, smochinii si maslinii de prin gradini si cu terasele-restaurant la care se mananca fructe de mare si salate autohtone, din care rasuna sirtaki-ul si unde chelnerii te servesc prompt, fiecare parand un Zorba in felul lui. Am avut noroc ca fiind sfarsit de sezon, statiunea a fost mai putin populata si am auzit si greceste, nu numai romaneste – cum imi imaginez ca a fost probabil in august. Am dat si de bazarul cu suveniruri, in stil “european” (stiti la ce “Europa” ma refer!), dar si de patiseriile grecesti, cu miere si nuca din abundenta. 🙂 Ne-am servit cu masura din ambele categorii de produse, incercand sa pastram mai multi bani pentru tzatziki-ul si scoicile de la restaurant. 😛 Dupa ce am gustat Grecia si am facut o plimbare scurta, de seara, am avut de furca cu un fluture imens care ne intrase in camera si parea ca invidiaza cearceafurile noastre albe si camera calda. Dupa mai multe lupte, tipete si chin, am reusit sa il salvam cu viata – si sa ne salvam si noi somnul! – gonindu-l afara pe geam dupa ce il prinsesem in perdea. A doua zi de dimineata, plaja ne-a primit aproape pustie – un singur pescar pe dig si mai tarziu, tot ce a stricat linistea si bucuria noastra – un atv-ist cu chelie 😀 -, cu apa limpede si calda in care unii dintre noi s-au aruncat direct, nerabdatori, iar altii au asteptat intai sa bea cafeaua si sa manace croissant-ul de dimineata. Apoi, nu prea am mai iesit din apa. Am ras mult, am facut poze, am barfit. O pauza mica de tzatziki cu scoici, suveniruri repede-repede, apoi iar in apa. Ne-a fascinat tot timpul geamandura, o bila galbena si mare ca un al doilea soare, spre care tot am innotat ca 3 fluturi cu aripile deschise… ne-am speriat de un scanfandru, am ras de pestii care ne muscau de picioare daca stateai nemiscat in apa si am cules pietre. Ziua a trecut repede si ne-am trezit ca alergam spre autocar ca sa nu intarziem in preluarea turistilor, ultimii turisti romani de pe plajele grecesti care se intorceau acasa. Data viitoare, va fi drumul mai scurt si sederea mai lunga. Grecia, efharisto! 🙂