Ce fac cu atata imaginatie?

September 27, 2007

Aseara, in fata TNB-ului, asteptam niste prietene. Eram relaxata, ma uitam la masinile care treceau razant si in viteza pe langa trotuarul pe care stateam si ma gandeam la cat de subtire este linia dintre multe lucruri esentiale din viata noastra, cat de usor poate fi ea depasita in orice moment doar printr-un joc al hazardului. Pentru ca am asteptam vreo 20 de minute acolo, am mai vazut un cameraman mobil alaturi de un intervievator ghidus, care incercau sa agate numai fete tinere si modern imbracate – probabil ca sa le intrebe care este ultima piesa de teatru la care au fost – dar din cauza ca ascultam la casti “Stumblin’ in” am pierdut ocazia sa le aud si raspunsul (sic!), apoi toate grupurile de tineri insirate pe treptele din fata gurii de metrou – fie in asteptarea cuiva, fie pur si simplu pentru ca e “cool”asa, fie ca faceau asta de dimineata si deja la ora 19 (cat era atunci…) li se parea inutil sa mai schimbe ceva – semanau intre ele… mi-am dat seama ca toti semanau intre ei exact cu cat incercau mai mult sa se diferentieze. Si deodata, din tufisurile din fata teatrului, a sarit un baietel de 2 ani haituit de 3 caini vagabonzi, s-a aruncat pe asfaltul dur, tipand si plangand, rosu la fata. Cainii l-au rostogolit de cateva ori, copilul si-a aruncat piciorusele in aer, s-a dat apoi cu capul de ciment si in final, a aterizat pe burta. O clipa in care nu s-a mai auzit nimic, apoi in galagia intersectiei, glasul lui domina pentru cateva secunde: “Mama!Mama!…” Cainii au batut in retragere atunci cand oameni maturi i-au inconjurat si au inceput sa ii alunge cu pietre. Intre timp, altii se ocupau infrigurati, de baietel: “Al cui esti? Unde e mama?”… Dupa 5 minute de bulversare, copilul nerevenindu-si inca din starea de soc, a aparut ca din pamant un tip la vreo 20 de ani, cu geaca de blugi murdara si adidasi scalciati, a smuls copilul din mijlocul multimii, l-a luat in brate cu hotarare, si a coborat cu el la metrou ca si cum s-ar fi coborat in iad. In drumul lui grabit, era sa se impiedice de o cersetoare care priza aurolac si din cand in cand, il impartea si cu pisica ei, tolanita pe spate, cu labuta ridicata, semn ca era in transa deja -, era sa scape copilul din brate, dar numai pentru un moment, caci apoi si-a regasit echilibrul si si-a continuat drumul inspre in jos, tot mai jos… Ce va face copilul acolo, jos? Va manca sobolani? Va fi trimis sus numai ca sa cerseasca si daca nu isi va face norma la un moment dat, nu i se vor mai da sobolani la pranz si la cina? E un copil cu fata roz… Il va salva asta oare? 😐


Ratatouille

September 17, 2007

Ne-am luat revansa in seara asta! Locul: tot la Mall-cinema Multiplex; personaje: cu doua mai putin decat ultima data (din pacate…:D) si in rest, cu oameni civilizati in jurul nostru; alte detalii: nu te lipeai de podeaua salii (a fost alta sala! :P). Probabil si conditiile in care vezi la un moment dat un film au de-a face cu calitatea lui (asta suna ca si “comuniunea dintre om si natura” de pe vremea comentariilor literare de clasa a opta…). Eh, dar toate astea nu sunt asa importante atunci cand un soricel simpatic – albastru de simpatic, chiar! -, ai surprinderea ca te poate plimba cu mult farmec prin lumea mirosurilor si gusturilor fine – lume pe care o stiai strict dedicata oamenilor sau cel putin, celor care au mai mult de cativa centimetri si care pot tine o lingura in mana, si nu intre niste labute minuscule… 🙂 E un film de animatie din cel mai bun-gust, de origine frantuzeasca (gustul, doar!), care te invata discret sa nu discriminezi pe nimeni, sa fii tolerant si sa te bucuri de mancare – sa preferi de fapt mancarea in defavoarea gunoiului (junk-food-ului)… Si ce e cel mai frumos (sau asa mi s-a parut mie! :D): toate astea nu le inveti in stilul american agresiv, al filmelor de duzina – fie ele de animatie sau nu – de pana acum, desi tot binele, iubirea si dreptatea invinge si aici. Are umor, o ironie inteligenta si insinueaza discret problemele! Merita sa serviti o portie de “Ratatouille” cat mai curand! Enjoy! 🙂


Despre paduri si alte s.o.s.-uri

September 17, 2007

Au aparut din ce in ce mai multe status-uri pe messenger de tipul: http://aiaciu.clicksospadurea.com/ si pentru ca de curand am citit un articol in “Dilema veche” despre ce – in mod constant si cu incapatanare – incercam sa “salvam” dupa ’89 incoace, m-am gandit ca n-ar strica sa fac si eu putin “rating” pe blog pe seama diverselor s.o.s-uri. (sic!) E plin de “Salvati…nu-stiu-ce!”…. de cativa ani buni! Si totul mi se pare ca a inceput din Vama Veche. De atunci (de cand jandarmii au invadat prima si singura data plaja de acolo ca sa izgoneasca vamaiotii de prin corturi), se salveaza Vama in fiecare an – si oare din cauza asta a ajuns in halul in care e acum in timp ce altii au facut bani din “salvarea” ei?!? (ma intreb retoric) -, iar apoi au aparut si: Rosia Montana, Delta Dunarii…etc. Iar daca nu e un loc exotic in care sa se tranteasca si cate un festival (tot in vederea salvarii, desigur!), atunci se gasesc cauze suficiente si mai aproape, ca de exemplu in Bucuresti: “Salvati Parcul Bordei”, “Salvati Piata Obor”, “Salvati Bucurestiul”, etc… Chiar orasul – cu totul! – a devenit o cauza in sine! La TV, apar emisiuni cu diverse cauze, care mai de care mai generoase; retin aici “S.O.S Casa mea!” in care se incearca tot felul de experimente pe deprimantele apartamente de bloc… 😀 Dar pana la salvarea padurilor amazoniene, mai bine am incepe sa strangem rahatul lasat de cainii nostri atunci cand ii scoatem afara, sa aruncam intotdeauna la cos cand suntem pe strada, sa nu ne impingem la metrou, sa folosim corect scarile rulante, etc… in general sa incepem sa salvam lucrurile mici din jurul nostru si astfel vom ajunge si la lucruri mai mari. 🙂


Pentru eventualii comentatori!

September 16, 2007

Am creat un user pentru cei care simt nevoia sa comenteze aici sau oriunde pe wordpress dar nu au un cont si sunt prea comozi sa si-l faca… 😛 Va puteti folosi de numele “comentariu” (user) si adresa de mail: aiaciu@yahoo.co.uk La cat mai multe asadar!


Bug

September 15, 2007

Iata ca da! Mustesc de verva, imi fac cuminte aprovizionarea cu “alune” pentru iarna ca sa aveti ce comenta, si trec la filme. N-am mai vazut de ceva timp un film…prea ocupata fiind cu concedii neinspirate (si aici ma refer la vreme!), cu mutari nedefinitivate (reamintesc desigur, cutiile!), cu banii de necheltuit (pentru ca au fost putini si s-au dus necalculat de repede!)… Dar si cand am avut ocazia sa mergem la film, ni s-a oferit o “sansa extraordinara”! 😀 O sala de cinema a Multiplex-ului de care ti se lipeau adidasii atat de tare incat a durat o ora cel putin – dupa ce am “scapat” de-acolo! – pana n-am mai simtit ca imi iese incaltamintea din picior atunci cand calc, din cauza lipiciului ramas pe talpa. 😀 Niste “vecini-spectatori” chiar din sala respectiva, venisera la cinematograf probabil numai ca sa aiba ocazia sa vorbeasca la telefon (ma gandesc ca n-or fi gasit un alt loc mai bun pentru semnal in tot Mall-ul! :P) si sa destainuie necunoscutilor ghinionisti din preajma lor (in speta, noua!), de ce fel de comentarii inteligente pot fi in stare. Ah, si vreti sa stiti si despre film cateceva, nu?!?! Sincer, eu nu prea as mai vrea! Am plecat dupa o ora (cel putin!) in care cu stoicism am indurat cele de mai sus, doar in speranta de a ne speria cativa gandaci in film. Gandacii s-au lasat greu – ca niste vedete indelung curtate, cu ifose! – au aparut doar cateva secunde, facand “playback”, dar am aflat lucruri utile despre cum e cu NASA, CIA si soldatii din Irak, si mai ales viziunea unui schizofrenic despre toate astea; am putut-o “admira” pe Ashley Jude incercand un rol serios – din pacate, s-a uratit degeaba in film pentru ca nu l-a putut salva sau chiar asa arata acum?!?! – si am clacat inainte de final… am “ucis in fasa” probabil “visul maret” al regizorului si/sau scenaristului acestei “opere indraznete” despre “omul gandacilor”… si NU ne cerem scuze! Multumesc! 😀


Relatii

September 15, 2007

Ok! Sunt foarte ciudata sau foarte ciudata! Am o relatie cel putin incerta sau mai bine zis, deloc cu tatal meu. Nu stiu cum sa ma port sau daca trebuie sa ma port cumva. In majoritatea timpului, sunt convinsa ca nu trebuie sa ma port in nici un fel, ca nu are rost sa alimentez ceva care imi face rau…si deci nu iau deloc atitudine. Dar am si momente – ca asta! – in care imi pun problema ca ar trebui sa ma port cumva si ma trezesc ca nu am raspuns la intrebarea: “Cum?” “De ce?”-ul nici atat nu l-am rezolvat…dar sunt enigme in viata cu care te obisnuiesti! Ei bine, deci cum? “Draga tata”, daca citesti asta, poate vii tu cu un raspuns… 😀 In aceeasi situatie – dar mai indulcita de varsta, prietenie si interese – ma gasesc si fata de altii… De obicei, viata te determina sa incepi si sa mentii relatii in care te gasesti fie (1) “fals-subordonat” (adica te-ai bagat atat de bine pe sub pielea “amicului” incat il domini fara ca el sa stie, ii influentezi viata, il faci sa depinda de tine, desi in aparenta ii creezi senzatia ca ar fi invers), fie (2) “fals-dominator” (adica atunci cand chiar tu te afli in situatia “amicului” de la punctul 1). Ideea e ca sunt rare momentele in care se realizeaza o demistificare a pozitiilor intr-o relatie de prietenie. Din cauza asta, mi se intampla adeseori sa nu mai stiu ce e firescul, sa ies din mine si sa ma privesc cum joc – jocul iluziei, al constrangerilor sociale si de ordin moral. Iar la sfarsitul zilei adun aplauzele…. “La fel ca in ziua premierei!” (imi spun in gand). Puteti sa imi spuneti voi atunci: “Cum?”


Betii nocturne

September 15, 2007

Pentru ca de ceva timp n-am mai practicat starea de betie cauzata strict de alcool (si nu cauzata de succes, sex, scris sau alte lucruri care incep cu ‘s’ – sic!) si pentru ca – iata! – mi s-a intamplat tocmai in seara asta – spre rusinea mea! – numai dupa 3 cocteiluri (mai specific: mai tai)… mi-au revenit in memorie si alte clipe de acest gen… poate mai interesante decat acest moment (hm!). In orice caz, in toate clipele/ orele/ situatiile de acest fel, am observat cel putin la mine – in urma unei aprigi analize ulterioare (desigur!) – cum fie ma pierd in “generalitati” care par extrem de logice in momentul in care le exprim, fie ma balbai cumplit, pierd complet ideea inceputa si in final tac malc ca poate nu s-a prins nimeni… 😀 Si de parca asta n-ar fi fost suficient, imi acord in modul cel mai firesc tot felul de libertati care in alte situatii, nici nu le-as fi visat. In vremea ingrata a adolescentei, petrecuta in mare parte in Braila, astfel de libertati coincideau cu naivitatea de a agata orice necunoscut prin barurile pe unde aterizam (pentru cunoscatori: CEC, Manana, etc ) in ciuda prietenului oficial pe care il aveam atunci si de multe ori, chiar de fata cu el (treaba care sporea in mod cert, curajul si placerea!). Acum insa, aceste obiceiuri s-au estompat si libertatile pe care mi le iau coincid cu a spune lucrurilor pe nume, prietenul a devenit sot, necunoscutii s-au restrans la unul/ mai multe cercuri de prieteni, naivitatea a fost invinsa de numarul de ani, desi poate plutirea si curajul pe care mi le dau betia au ramas totusi aceleasi. Pentru ca ora la care scriu e tarzie si betia mea a devenit stinghera, iar acest jurnal este public pana la urma… inchei deocamdata aici, cu ideea ca am devenit o “veverita cu alunele imprastiate”. Va invit deci la ospat! Enjoy! 🙂


Antrenorul meu de ocazie

September 13, 2007

Ieri am inceput vrand-nevrand antrenamentul pentru a capata o forma fizica de invidiat pe viitor. Antrenorul meu e blond, zglobiu si ma iubeste. Nu m-a lasat in pace pana nu am alergat corect cu mainile pe langa corp, pana nu mi-am intins putin coloana agata fiind de o bara, in timp ce el facea flotari si genuflexiuni, avand – bineinteles! – tot timpul grija sa nu stau prea mult pe loc ca sa nu racesc. 😐 Dar nici eu nu m-am lasat pana nu am terminat – cu chiu, cu vai! (in paranteza fie spus :D) –  doua ture mici de stadion, auzind tot timpul din spate, glasul lui grijuliu: “Nu te grabi!…Respira!…” Dupa seara de ieri, deja simt ca eu si antrenorul meu avem sanse reale la maratonul din Piatra Craiului . Asa ca ne vedem acolo curand! 😀


Vise de carbune

September 13, 2007

Am visat-o pe “mamaie” si cand m-am trezit stiam clar ca o sa ploua azi! Asa am apucat sa functionez de cand sunt mica, pentru ca celalalta bunica a mea a stiut sa imi bage in cap tot felul de “prostii” (cum le numeste acum cineva care e nevoit sa ma suporte zi de zi… :D). Dar vreau sa povestesc mai mult despre “mamaie”, pe care o vedeam doar in vacantele de vara si care acum nu mai este asa cum nici pentru mine acum nu mai sunt vacantele de vara. Tin minte tonul vocii ei, absolut inconfundabil – care ma fascina atunci – ton adoptat numai cand striga din curtea ei, pe vecina de peste gard… Dintotdeauna, ii stiu numai fata plina de riduri… ca si cum asa s-ar fi nascut sau parca n-ar fi fost altfel niciodata… din cauza asta pozele cu ea, pe vremea cand era tanara, mi se pareau ireale. Desi analfabeta – pentru ca nu i s-au acordat prea multe sanse in viata, fie pentru ca era mica de inaltime, fie pentru ca era pur si simplu fata saraca – viata a stiut sa ii formeze caracterul, a invatat-o sa se descurce. A decis devreme si singura ca n-are nevoie de barbat, era mandra de baiatul ei (tatal meu) si multumita ca are o casa si niste bani stransi. Cheltuia tot timpul cu chibzuiala, ghicea firea oamenilor cu usurinta, ii placea cafeaua, a fost la bai de cateva ori si i-a placut acolo, povestea oricand si de oricate ori o starneam eu despre mama exact asa cum o vazuse ea, asculta muzica populara, si ma cara in vizite, pe la prietenele ei cand se nimerea sa fiu acolo. S-a stins ca un carbune…


Alte cetati, alte castele

September 11, 2007

Urma sa mergem la Baile Heculane cu masina cu niste prieteni dupa aventura din Fagaras. Cu aceeasi prieteni am descoperit statiunea pentru prima data, anul trecut. Atunci am stat cu cortul in campingul de la 7 izvoare, ceva mai sus de orasul propriu-zis…  Foarte aproape de un bazin (piscina) termal, iar daca traversezi raul rece chiar din camping, poti sa te scalzi direct intr-un izvor termal, cu apa fierbinte, fierbinte. Dus scotian in natura! A fost frumos atunci, desi nu prea ne-a priit fie apa, fie o pizza servita la o terasa intr-o seara placuta de septembrie – era vorba despre aceeasi perioada de vacanta! – si din cauza asta atunci am plecat mai devreme spre casa. Desi de data asta am fi scapat de disconfortul trenului – intre timp, prietenii despre care vorbesc au achizitionat o “Suzi” foarte frumoasa, e ca o felina neagra 😉 – n-am avut noroc de vreme – oare trebuia sa mai mentionez ca a plouat toata saptamana? 😀 – si asa am decis sa apucam pe alte drumuri… Drumuri culinare… pacaliti de itinerariul descris de o revista pe care in mod normal te-ai fi bazat… Asa am ajuns in Rasnov unde credeam noi ca ne asteapta “porcul cu marul in gura” si “painea cu sare” la intrarea in cetate… – anuntul citit in revista cu pricina anunta asa: “6-7 septembrie. Târgul de toamnă. Râşnov, judeţul Braşov. Invitaţii vor putea admira, cumpăra şi gusta bogăţiile pe care le oferă toamna.” Eeeh, dar conform “karmei” din vacanta asta, am gasit o cetate pustie, cu multe case scunde, toate la fel… cu un centru mic si o terasa la fel de pustie dar aranjata discret, la inceputul drumului pe jos spre cetate si la care ne-am asezat sa bem o cafea “illy”… Ca sa nu zicem ca am facut drumul degeaba, am inghitit in sec cu gandul la “porcul cu mar in gura” si am urcat sus, spre cetate, sa vedem ce gasim acolo. Pe langa taxa de intrare, se percepe aici si taxa pentru aparat foto (doar daca vrei sa faci poze)… si care am observat ca e pusa mai mult pentru strainii care ajung aici… 😛 Cetatea se viziteaza rapid. Ajungi la un moment dat sa vezi o panorama pitoreasca a locului, din cel mai inalt punct -desigur! 😀 -, zidurile sunt vechi, construite pentru aparare, casele sunt mici, pornite in zidul cetatii sau din piatra, exista si o fantana de aproape 150 de metri adancime – sapata de catre 2 prizonieri ce-si rugau astfel izbavirea -, dai si de o miniexpozitie de obiecte si armuri medievale si poti sa cumperi nelipsitele suveniruri din micile magazine chiar de la intrarea in cetate. Dar stomacul ne tot dadea ghes sa continuam parcursul culinar si astfel am lasat Rasnovul in urma in favoarea “Sarbatorii Castanilor” din judetul Prahova… Probabil o alta “fata morgana”… Din fericire sau nu, la Manesti – unde ar fi avut loc “întâlnirea fiilor satului, expoziţii, spectacole folclorice şi târg de produse ­alimentare.” – n-am mai ajuns, caci Bran-ul s-a ivit in calea noastra si ne-am decis sa luam aici cazare pentru prima noapte de aventura. Aici am pus gratarul nostru pe jar, cu carne de porc din supermarket-ul din “sat” si ne-am imaginat ca suntem “fii satului” adunati la un joc de carti si-o bere. Oricum varianta asta e cel putin mai reala. Sa mai spun si despre a doua zi? Ploaie… ne-a lasat putin, doar cat sa facem un tur al castelului Bran – vesnic acelasi, la fel de misterios totusi de fiecare data. Aici am facut afaceri cu portarul de jos, astfel incat n-am mai platit taxa impusa in mod oficial la intrare si am dat in loc, o spaga mai mica “fetelor” de sus, de la castel. 😛 Am vazut casele taranilor din muzeul de la poalele Branului. Am mai baut o cafea si ne-am inchis iar in casa, la jocul de carti, la gratar si mujdei in sos de rosii. Sa mai spun si despre ultimul festin culinar dupa care am alergat? In ziua urmatoare, ne-am aventurat intr-un final si spre Talea unde trebuia sa fie: “Festivalul “Talea ecologică”. Talea, judeţul ­Prahova. Vor fi prezentate produse naturale locale.” Satul din cate am putut sa vad – raul de masina sau mujdeiul consumat cu o seara inainte nu mi-au facut viata tocmai usoara 😀 – este foarte frumos, aflat pe o colina pe care tot serpuiesti in urcus. Dar cam atat. Nici urma de ecologist pe-acolo. Asa ca ne-am indreptat cuminti spre Bucuresti. Cu o ultima zvacnire, am intrat si in curtile palatului de la Mogosoaia. Ne-au intampinat clincheturi de portelan de la formele fel de fel “plantate” artificial in gradina mare. Se pregatea o nunta cu dichis, era aranjata o scena deja, iar barul era din cauza asta limitat la mancare si la bauturi, avand doar cateva mese. Privirea palatului spre lac si asezarea lui, imprejurimile, te transpun in alte vremuri. Ma asteptam sa intalnesc numai fete de boier, venite aici in vacanta, de pe la pensioanele cu pretentii urmate in timpul anului, sa port conversatii semidocte, intr-o romano-frantuzeasca cu aere de evantai si sa ma alerg prin palat cu ele. Cand m-am trezit din vis, eram deja acasa, printre cutii. 🙂


Hermannstadt

September 11, 2007

Am ajuns la Sibiu deci… cu toate hainele ude, cu basici la picioare si febra musculara… Noroc ca intrase salariul ca nici bani prea multi nu mai aveam… si desigur asa cum a intrat, asa a si iesit – din portofel desigur! – ca din bancomat am avut grija imediat dupa ce ne-am cazat…:P Ah, da, cazarea… era sa uit! Un “minunat” internat de infirmiere sau textiliste – nu mi-e inca foarte clar! – foarte asemanator cu un spital de nebuni lasat in paragina, cum adesea se intalnesc in provincie…Multe camere facute parca special pentru a te pierde prin ele…cu podeaua scartaind tot timpul sub picioare, cu dusurile la comun, pentru care trebuia sa treci dintr-o cladire in alta… atmosfera de lagar…Camaruta noastra – mare cat o sala de cursuri – era despartita de un placaj de lemn, in doua parti egale. Se pare ca noi stateam in partea aranjata “confortabil” a camerei …ca pentru 4 textiliste-infirmiere voluntare precum comunismul in floarea varstei, inscrise la cursurile prestigioasei scoli. Le si imaginam facand performanta scolara la masa patrata – fara scaune! – acoperita de un geam mizer, facandu-si somnul de frumusete in paturile joase ca de spital, cu salteaua subtire si spalandu-se dimineata la chiuveta modesta de pe hol, eventual in frig ca sa se trezeasca spiritul mai repede, sa poate primi entuziast minunata zi ce se intrevedea si acel viitor luminos pentru care se pregateau pe termen lung… Uf, internatul si gara!… Gara unui oras ales Capitala europeana a anului 2007… deprimanta aceasta prima intalnire cu orasul. Un santier interzis pasilor turistilor, mult praf, si toata tehnologia unei gari inghesuita intr-o baraca de padurar, langa acest santier. Un drumeag improvizat ad-hoc ce te scoate la baraca si din asa-zisa gara…dupa ce trebuie sa topai in prealabil viteaz, peste liniile de tren – e singurul drum de acces…Pentru cei mai putini grabiti exista intr-adevar si pasaje subterane…Dar daca ai trecut de asta, intri in Sibiu si cu ceva mai multi bani, poti gasi o cazare decenta si atunci te poti bucura calm si de restul. Noi am fost constransi de evenimente…iar apoi a inceput ploaia asa ca totul a parut si mai deprimant. Numai shopping-ul m-a scos cat de cat din marasm, o cafea dulce cu lapte si o pizza hawaiiana. Un cadou cumparat repede, pe ascuns…multa lume imbracata ciudat pe strazi…vorbind limbi necunoscute… 😛 De fapt am nimerit la intalnirea ecumenica a religiilor importante asa ca cei pe langa care treceam in plimbarea noastra purtau de obicei rase lungi, in culori inchise, cruci mari de argint sau de aur la gat, si umblau in grupuri mari a.k.a. gasca. 😀 Ca intr-un film retro, din cele cu John Travolta in tinerete, toti pareau sa se pregateasca de tot felul de intreceri, sa isi arate muschii sectanti si sa se laude cu dogmele lor. Catedrala era rezervata participantilor oficiali la intalnirile ecumenice asa ca de abia a doua sau a treia zi am reusit sa intram si noi acolo si sa admiram arhitectura gotica – asemenea multelor catedrale din capitalele catolice europene. Scena vuia seara de cantece religioase, de coruri si imnuri evlavice. In rest, a plouat. Am avut insa timp sa observ ca majoritatea statuilor-barbati in marime naturala care ilustrau cate o breasla turistului bucuros sa se pozeze cu ei – de exemplu, am dat in drumul nostru de un macelar, un berar, iar in fata catedralei, cred ca de un padurar…daca nu, atunci un smecher 😛 – toti acestia purtau numele de Hermann. 🙂 Sunt de acord ca e mai usor de retinut asa, insa tot este enervanta lipsa de imaginatie. Am urcat in cele doua turnuri (al Sfatului si al Catedralei) de unde panorama orasului incanta ochiul. E clar un oras care apartine mai mult Europei, dar nu reuseste sa se desprinda complet nici de Romanica… acoperisurile de tigla desi frumoase, sunt in majoritate stirbite de vreme si lasate asa… 😀 Piata mare e intesata de terase, magazinele de suveniruri sunt peste tot, devin deja neplauzibile toate “handmade works”… se vinde orice turistului avid… ca in orice capitala europeana care se respecta, si aici s-a facut o industrie din asta…dar nu scapi de mentalitatea de tip “butic” romaneasca –  se negociaza incercand sa se fure “din neatentie” sau in mod uzual, nu se da rest la bani mai mari… Am gasit o librarie care mi-a placut, bine documentata si cu un miros imbietor, de citit. 🙂 Am intrat si in palatul Brukhental, ticsit de tablouri, mobila multa in stil frantuzesc si lambriuri frumoase. Am retinut ca baronul s-a nascut sub zodia Leului si m-a marcat generozitatea lui… 😀 Am baut o cafea venetiana extrem de nereusita, ne-a infiorat putin portarita internatului – arata ca cerberul de la portile iadului -, ne-am bagat sub meduza cu logoree din centrul pietei mici, am cautat ca nebunii carti de joc in toate magazinele scunde ale orasului, ne-am umflat cu shaorma si salata de varza, ne-a plouat bine si in final am alergat intr-un suflet spre gara pe o vreme insorita desigur – ca sa nu pierdem trenul spre Bucuresti.


Cat de mult poate sa ploua?

September 10, 2007

Gata! Revin in forta dupa scurta vacanta ploioasa de septembrie…sa ridic blog stats-ul “la cer”! Lipsa mea a cam dus la un trend descendent, doar search-uri timide dupa: “prague”, “gradina zoo praga”, “la vie en rose”, “nunta”… si asta pentru ca am noroc! Deci vreti sa stiti cum a fost? Daca ati stat in Romania saptamana trecuta, probabil stiti deja: ploa-ie !!! 😀 Iar noi nu numai ca n-am plecat din tara, ci ne-am dus chiar pe munte. Asa ca: munte si ploaie… o combinatie nu tocmai fericita. Plecarea la 5 dimineata din Bucuresti a stat sub semnul furtunii… dar eram inca optimisti si speram ca vremea se va indrepta. Am ajuns la Avrig si sperantele noastre inca nu fusesera spulberate, ba din contra… se mai imbunase vremea asa ca puteam spera la mai mult si mai bine. Am sunat la un domn gras, cu un neg mare pe fata si cu o dubita suficient de incapatoare pentru rucsacii nostri, a carui carte de vizita am gasit-o lipita de geamul murdar al garii, sa vina sa ne ia din Avrig si sa ne duca pana la poteca ce ducea mai departe spre cabana Negoiu. In mod normal trebuia sa urce cu noi pana la cariera de piatra, insa negul cred ca l-a impiedicat sa vada drumul pana acolo asa ca dupa ce ne-a si jupuit de bani, ne-a urcat relativ putin cu masina. Nu ne-am plans foarte rau pentru ca urcusul era lin, aerul tare, banuiam muntele care ne asteapta si eram inca odihniti de pe drum. Asadar am urcat voiosi -unii mai mult, altii mai putin…(sic!)- pana la cabana… Am baut un ceai cald cum am ajuns, am atacat conservele care ingreunasera pana atunci rucsacii si am bagat apoi repede un dus fierbinte. Pe seara, am intins corturile aproape de grajdul magarilor, am platit pentru asta o taxa de 5 lei si buletinele ne-au fost retinute (cred ca inca de la inceput s-a format o conspiratie contra noastra – “cum sa-i fraierim de bani?!?!…”), dar am dormit bine si a doua zi dimneata ne-a trezit soarele. Sus, pe creasta se vedea senin. Ne-a luat ceva timp pana ne-am pus in miscare, iar atunci cand am pornit spre varf, deja incepusera si norii sa se vada. Urcusul a fost placut, lasam incet-incet padurea in urma, nelinistile dispareau odata cu aparitia stancii, urcam pe Serbota…dar ajunsi pe creasta, ne-a ajuns din urma si ploaia… Am decis dupa o ora dureroasa de dezbatere sa punem totusi corturile si sa asteptam vremea buna pentru custura care se deschidea in fata noastra stralucind de vigoare. Si am asteptat, si asteptat… a trecut seara respectiva, noaptea, a doua zi dimineata… si am asteptat… In final, ploaia s-a dovedit mai perseverenta decat noi, a intrat pe sub corturi, ne-a gonit… si am lasat custura in urma noastra, pierduta in ceata, acoperita de vant si ploaie… Nici anul acesta, deci! 😦 Aventura din Fagaras a continuat cu Sibiu… de data asta shopping pe ploaie (uf!), “turism ud” si ecumenic … Impresia ca Sibiu nu e un oras romanesc, apartine altui spatiu … 😀 Atunci cand ne-am intors in Bucuresti, ne-am revenit… iubire si cutii nedespachetate. 🙂