Ce fac cu atata imaginatie?

September 27, 2007

Aseara, in fata TNB-ului, asteptam niste prietene. Eram relaxata, ma uitam la masinile care treceau razant si in viteza pe langa trotuarul pe care stateam si ma gandeam la cat de subtire este linia dintre multe lucruri esentiale din viata noastra, cat de usor poate fi ea depasita in orice moment doar printr-un joc al hazardului. Pentru ca am asteptam vreo 20 de minute acolo, am mai vazut un cameraman mobil alaturi de un intervievator ghidus, care incercau sa agate numai fete tinere si modern imbracate – probabil ca sa le intrebe care este ultima piesa de teatru la care au fost – dar din cauza ca ascultam la casti “Stumblin’ in” am pierdut ocazia sa le aud si raspunsul (sic!), apoi toate grupurile de tineri insirate pe treptele din fata gurii de metrou – fie in asteptarea cuiva, fie pur si simplu pentru ca e “cool”asa, fie ca faceau asta de dimineata si deja la ora 19 (cat era atunci…) li se parea inutil sa mai schimbe ceva – semanau intre ele… mi-am dat seama ca toti semanau intre ei exact cu cat incercau mai mult sa se diferentieze. Si deodata, din tufisurile din fata teatrului, a sarit un baietel de 2 ani haituit de 3 caini vagabonzi, s-a aruncat pe asfaltul dur, tipand si plangand, rosu la fata. Cainii l-au rostogolit de cateva ori, copilul si-a aruncat piciorusele in aer, s-a dat apoi cu capul de ciment si in final, a aterizat pe burta. O clipa in care nu s-a mai auzit nimic, apoi in galagia intersectiei, glasul lui domina pentru cateva secunde: “Mama!Mama!…” Cainii au batut in retragere atunci cand oameni maturi i-au inconjurat si au inceput sa ii alunge cu pietre. Intre timp, altii se ocupau infrigurati, de baietel: “Al cui esti? Unde e mama?”… Dupa 5 minute de bulversare, copilul nerevenindu-si inca din starea de soc, a aparut ca din pamant un tip la vreo 20 de ani, cu geaca de blugi murdara si adidasi scalciati, a smuls copilul din mijlocul multimii, l-a luat in brate cu hotarare, si a coborat cu el la metrou ca si cum s-ar fi coborat in iad. In drumul lui grabit, era sa se impiedice de o cersetoare care priza aurolac si din cand in cand, il impartea si cu pisica ei, tolanita pe spate, cu labuta ridicata, semn ca era in transa deja -, era sa scape copilul din brate, dar numai pentru un moment, caci apoi si-a regasit echilibrul si si-a continuat drumul inspre in jos, tot mai jos… Ce va face copilul acolo, jos? Va manca sobolani? Va fi trimis sus numai ca sa cerseasca si daca nu isi va face norma la un moment dat, nu i se vor mai da sobolani la pranz si la cina? E un copil cu fata roz… Il va salva asta oare? 😐


Ratatouille

September 17, 2007

Ne-am luat revansa in seara asta! Locul: tot la Mall-cinema Multiplex; personaje: cu doua mai putin decat ultima data (din pacate…:D) si in rest, cu oameni civilizati in jurul nostru; alte detalii: nu te lipeai de podeaua salii (a fost alta sala! :P). Probabil si conditiile in care vezi la un moment dat un film au de-a face cu calitatea lui (asta suna ca si “comuniunea dintre om si natura” de pe vremea comentariilor literare de clasa a opta…). Eh, dar toate astea nu sunt asa importante atunci cand un soricel simpatic – albastru de simpatic, chiar! -, ai surprinderea ca te poate plimba cu mult farmec prin lumea mirosurilor si gusturilor fine – lume pe care o stiai strict dedicata oamenilor sau cel putin, celor care au mai mult de cativa centimetri si care pot tine o lingura in mana, si nu intre niste labute minuscule… 🙂 E un film de animatie din cel mai bun-gust, de origine frantuzeasca (gustul, doar!), care te invata discret sa nu discriminezi pe nimeni, sa fii tolerant si sa te bucuri de mancare – sa preferi de fapt mancarea in defavoarea gunoiului (junk-food-ului)… Si ce e cel mai frumos (sau asa mi s-a parut mie! :D): toate astea nu le inveti in stilul american agresiv, al filmelor de duzina – fie ele de animatie sau nu – de pana acum, desi tot binele, iubirea si dreptatea invinge si aici. Are umor, o ironie inteligenta si insinueaza discret problemele! Merita sa serviti o portie de “Ratatouille” cat mai curand! Enjoy! 🙂


Despre paduri si alte s.o.s.-uri

September 17, 2007

Au aparut din ce in ce mai multe status-uri pe messenger de tipul: http://aiaciu.clicksospadurea.com/ si pentru ca de curand am citit un articol in “Dilema veche” despre ce – in mod constant si cu incapatanare – incercam sa “salvam” dupa ’89 incoace, m-am gandit ca n-ar strica sa fac si eu putin “rating” pe blog pe seama diverselor s.o.s-uri. (sic!) E plin de “Salvati…nu-stiu-ce!”…. de cativa ani buni! Si totul mi se pare ca a inceput din Vama Veche. De atunci (de cand jandarmii au invadat prima si singura data plaja de acolo ca sa izgoneasca vamaiotii de prin corturi), se salveaza Vama in fiecare an – si oare din cauza asta a ajuns in halul in care e acum in timp ce altii au facut bani din “salvarea” ei?!? (ma intreb retoric) -, iar apoi au aparut si: Rosia Montana, Delta Dunarii…etc. Iar daca nu e un loc exotic in care sa se tranteasca si cate un festival (tot in vederea salvarii, desigur!), atunci se gasesc cauze suficiente si mai aproape, ca de exemplu in Bucuresti: “Salvati Parcul Bordei”, “Salvati Piata Obor”, “Salvati Bucurestiul”, etc… Chiar orasul – cu totul! – a devenit o cauza in sine! La TV, apar emisiuni cu diverse cauze, care mai de care mai generoase; retin aici “S.O.S Casa mea!” in care se incearca tot felul de experimente pe deprimantele apartamente de bloc… 😀 Dar pana la salvarea padurilor amazoniene, mai bine am incepe sa strangem rahatul lasat de cainii nostri atunci cand ii scoatem afara, sa aruncam intotdeauna la cos cand suntem pe strada, sa nu ne impingem la metrou, sa folosim corect scarile rulante, etc… in general sa incepem sa salvam lucrurile mici din jurul nostru si astfel vom ajunge si la lucruri mai mari. 🙂


Pentru eventualii comentatori!

September 16, 2007

Am creat un user pentru cei care simt nevoia sa comenteze aici sau oriunde pe wordpress dar nu au un cont si sunt prea comozi sa si-l faca… 😛 Va puteti folosi de numele “comentariu” (user) si adresa de mail: aiaciu@yahoo.co.uk La cat mai multe asadar!


Bug

September 15, 2007

Iata ca da! Mustesc de verva, imi fac cuminte aprovizionarea cu “alune” pentru iarna ca sa aveti ce comenta, si trec la filme. N-am mai vazut de ceva timp un film…prea ocupata fiind cu concedii neinspirate (si aici ma refer la vreme!), cu mutari nedefinitivate (reamintesc desigur, cutiile!), cu banii de necheltuit (pentru ca au fost putini si s-au dus necalculat de repede!)… Dar si cand am avut ocazia sa mergem la film, ni s-a oferit o “sansa extraordinara”! 😀 O sala de cinema a Multiplex-ului de care ti se lipeau adidasii atat de tare incat a durat o ora cel putin – dupa ce am “scapat” de-acolo! – pana n-am mai simtit ca imi iese incaltamintea din picior atunci cand calc, din cauza lipiciului ramas pe talpa. 😀 Niste “vecini-spectatori” chiar din sala respectiva, venisera la cinematograf probabil numai ca sa aiba ocazia sa vorbeasca la telefon (ma gandesc ca n-or fi gasit un alt loc mai bun pentru semnal in tot Mall-ul! :P) si sa destainuie necunoscutilor ghinionisti din preajma lor (in speta, noua!), de ce fel de comentarii inteligente pot fi in stare. Ah, si vreti sa stiti si despre film cateceva, nu?!?! Sincer, eu nu prea as mai vrea! Am plecat dupa o ora (cel putin!) in care cu stoicism am indurat cele de mai sus, doar in speranta de a ne speria cativa gandaci in film. Gandacii s-au lasat greu – ca niste vedete indelung curtate, cu ifose! – au aparut doar cateva secunde, facand “playback”, dar am aflat lucruri utile despre cum e cu NASA, CIA si soldatii din Irak, si mai ales viziunea unui schizofrenic despre toate astea; am putut-o “admira” pe Ashley Jude incercand un rol serios – din pacate, s-a uratit degeaba in film pentru ca nu l-a putut salva sau chiar asa arata acum?!?! – si am clacat inainte de final… am “ucis in fasa” probabil “visul maret” al regizorului si/sau scenaristului acestei “opere indraznete” despre “omul gandacilor”… si NU ne cerem scuze! Multumesc! 😀


Relatii

September 15, 2007

Ok! Sunt foarte ciudata sau foarte ciudata! Am o relatie cel putin incerta sau mai bine zis, deloc cu tatal meu. Nu stiu cum sa ma port sau daca trebuie sa ma port cumva. In majoritatea timpului, sunt convinsa ca nu trebuie sa ma port in nici un fel, ca nu are rost sa alimentez ceva care imi face rau…si deci nu iau deloc atitudine. Dar am si momente – ca asta! – in care imi pun problema ca ar trebui sa ma port cumva si ma trezesc ca nu am raspuns la intrebarea: “Cum?” “De ce?”-ul nici atat nu l-am rezolvat…dar sunt enigme in viata cu care te obisnuiesti! Ei bine, deci cum? “Draga tata”, daca citesti asta, poate vii tu cu un raspuns… 😀 In aceeasi situatie – dar mai indulcita de varsta, prietenie si interese – ma gasesc si fata de altii… De obicei, viata te determina sa incepi si sa mentii relatii in care te gasesti fie (1) “fals-subordonat” (adica te-ai bagat atat de bine pe sub pielea “amicului” incat il domini fara ca el sa stie, ii influentezi viata, il faci sa depinda de tine, desi in aparenta ii creezi senzatia ca ar fi invers), fie (2) “fals-dominator” (adica atunci cand chiar tu te afli in situatia “amicului” de la punctul 1). Ideea e ca sunt rare momentele in care se realizeaza o demistificare a pozitiilor intr-o relatie de prietenie. Din cauza asta, mi se intampla adeseori sa nu mai stiu ce e firescul, sa ies din mine si sa ma privesc cum joc – jocul iluziei, al constrangerilor sociale si de ordin moral. Iar la sfarsitul zilei adun aplauzele…. “La fel ca in ziua premierei!” (imi spun in gand). Puteti sa imi spuneti voi atunci: “Cum?”


Betii nocturne

September 15, 2007

Pentru ca de ceva timp n-am mai practicat starea de betie cauzata strict de alcool (si nu cauzata de succes, sex, scris sau alte lucruri care incep cu ‘s’ – sic!) si pentru ca – iata! – mi s-a intamplat tocmai in seara asta – spre rusinea mea! – numai dupa 3 cocteiluri (mai specific: mai tai)… mi-au revenit in memorie si alte clipe de acest gen… poate mai interesante decat acest moment (hm!). In orice caz, in toate clipele/ orele/ situatiile de acest fel, am observat cel putin la mine – in urma unei aprigi analize ulterioare (desigur!) – cum fie ma pierd in “generalitati” care par extrem de logice in momentul in care le exprim, fie ma balbai cumplit, pierd complet ideea inceputa si in final tac malc ca poate nu s-a prins nimeni… 😀 Si de parca asta n-ar fi fost suficient, imi acord in modul cel mai firesc tot felul de libertati care in alte situatii, nici nu le-as fi visat. In vremea ingrata a adolescentei, petrecuta in mare parte in Braila, astfel de libertati coincideau cu naivitatea de a agata orice necunoscut prin barurile pe unde aterizam (pentru cunoscatori: CEC, Manana, etc ) in ciuda prietenului oficial pe care il aveam atunci si de multe ori, chiar de fata cu el (treaba care sporea in mod cert, curajul si placerea!). Acum insa, aceste obiceiuri s-au estompat si libertatile pe care mi le iau coincid cu a spune lucrurilor pe nume, prietenul a devenit sot, necunoscutii s-au restrans la unul/ mai multe cercuri de prieteni, naivitatea a fost invinsa de numarul de ani, desi poate plutirea si curajul pe care mi le dau betia au ramas totusi aceleasi. Pentru ca ora la care scriu e tarzie si betia mea a devenit stinghera, iar acest jurnal este public pana la urma… inchei deocamdata aici, cu ideea ca am devenit o “veverita cu alunele imprastiate”. Va invit deci la ospat! Enjoy! 🙂