Inceput de jurnal…

July 28, 2007

Stiu ca unii erau nerabdatori… (hmm!) asa ca m-am decis sa imi incep jurnalul. Mai intai sa vi-l prezint: Jurnalul meu este un barbat. Numele lui este necunoscut (inca nu m-am putut decide… :D)… dar sa-i zicem ca americanii: John Doe. John Doe fumeaza. Ce ma enerveaza la el atunci cand fumeaza e faptul ca isi tuguiaza atat de mult buzele pana devin albe, iar pometii – doua gauri…. trage tot timpul cu sete din tigara… ii place la nebunie gestul si banuiesc ca se crede foarte sic… Da! Jurnalul meu este cam narcisist… Si John Doe nu se opreste aici… are si maini – chiar doua…si e mandru de asta (desigur!), cu degete lungi – desi nu sunt neaparat preferatele mele – si cu unghii de femeie. Ii place mancarea chinezeasca si se enerveaza atunci cand gresesc si trebuie sa tai. Marturisesc ca l-am mai folosit drept jurnal si in alte epoci ale sufletului meu. Scriind in carnea lui era foarte dificil sa nu-l ranesc de multe ori… asa ca a ramas cu  multe zgarieturi si taieturi pe corp, dar si le poarta mandru…. sunt ca niste tatuaje pentru el, pentru ca asa a ales sa fie. 🙂 Mie imi place foarte mult mai ales cand incep un capitol nou… cum toate inceputurile sunt incitante, si John Doe al meu devine entuziast… imi mangaie parul si isi ofera carnea cea mai buna…E un ritual de fiecare data.

Capitolul 1: “You know I’m no good”

Dragul meu jurnal, de cateva zile e ziua mea…. a inceput de joi si se va termina luni probabil. Ador sa fiu in centrul atentiei… ma simt ca la un concert, cand te arunci de pe scena si toate bratele se intind spre tine, toti ochii te urmaresc… iar tu plutesti si te lasi pipait pentru ca ai incredere in ei. Am prieteni si toti sunt misto. In dictionar gasesti poza lor la “prieteni misto” –  ca sa folosesc un cliseu american faimos (am vazut ca se tot poarta :P). Sunt foarte bogata in acest sens (asta cred ca e un cliseu romanesc, nu?)… Uf, ca sa terminam cu asta odata: sunteti cel mai frumos cadou de ziua mea. 🙂


Que Passa

July 27, 2007

Pornind de la un bar, ajung la blog-uri care imi plac. Pentru ca imi petrec destul de des serile in Que Passa… si pentru ca se implinesc 2 ani de cand am ajuns acolo prima data, la “sfatul” unui prieten… am dat pe google sa vad cat de des apare mentionat barul in “comunitate”… si am gasit cateva articole (unul il descrie chiar foarte corect) iar bonusul a fost ca am descoperit o “otrava” de blog care mi-a placut foarte mult. Poate ne intalnim pe-acolo candva… 🙂


Marturisire

July 26, 2007

De obicei seara iti vin tot felul de ganduri, de fapt de obicei seara imi vin mie tot felul de ganduri. Noaptea e mai fertila. Ganduri pe care dimineata sau in timpul zilei, le pierd…ca si cum as fi brusc lovita de amnezie… Ganduri pe care nu e bine intotdeauna sa le impartasesti. Desi poate de multe ori simti nevoia si n-ai cui. N-ai cui, nu din lipsa de prieteni sau de ascultatori empatici, ci pentru ca de fapt n-ai cum. Si ca sa ies din tot labirintul asta de cuvinte… vroiam sa va zic la ce m-am gandit eu azi-noapte… – asta ca sa intaresc inca o data opinia celor care nu sunt de acord cu blog-urile pentru ca li se pare stupid sa citeasca “ce viseaza unii noaptea si se trezesc sa scrie ziua” (sic!)… Asadar, m-am gandit ca ar cam trebui sa incep sa scriu un jurnal pe bune, sa las convenienta la o parte, sa nu ma mai pierd in lucruri – care de altfel imi plac si sunt ok de impartasit… dar care nu inseamna tot ce as vrea eu sa comunic -, ca este evidenta lipsa mea de curaj in acest sens pentru ca totul s-ar transforma in ceva mult prea personal si personajele despre care as scrie sunt inca in viata (cel putin majoritatea :D). Si mi-am dat seama ca un astfel de entuziasm si hotarare ma cuprind exact atunci cand trec printr-o schisma a sufletului, si decizia trebuie luata mai mult rational… pe cand eu sunt o fiinta mult prea instinctuala si mi-e nefiresc sa gandesc altfel. Si cred ca as scapa de chinul autosugestiei in sensul pe care mi-l arata ratiunea, daca m-as apuca de un astfel de jurnal. Ar fi un tip de vindecare. Dar iata ca… vine dimineata, curajul ma paraseste, ratiunea pune stapanire pe ganduri si totul se reduce la o marturisire voalata a unei dorinte de marturisire. De acum ori nu mai scriu nimic, ori voi scrie tot.


Ce muzica romaneasca mai ascultam?

July 23, 2007

In afara de zgomotul de fond facut de miile de formatii-tip ciuperca din peisajul romanesc, ce fel de muzica romaneasca mai ascultam? “Timpuri noi” sunt “Back in Bussines” de cateva luni dar cata publicitate s-a facut? Acum o luna, am vrut sa cumpar albumul, iar cei de la “Muzica” nu erau chiar foarte siguri de existenta lui sau doar asa mi s-a parut mie… Poate s-a terminat atat repede ca intre timp baietii au si uitat ca l-au avut vreodata la vanzare. Am alergat la vreo cateva magazine de gen, pana sa gasesc in sfarsit ce vroiam. “Vita-de-Vie” a scos si ea un “Egon”… nu tocmai reusit (http://www.vitadevie.ro/) dar usor de cumparat. “Firma” isi lungeste de prea mult timp pauza… Iar despre “Urma” probabil la “Stufstock”… Vorba lor: “Azi serbam iar victoria…/Te intreb daca e vreo schimbare/La oamenii din jur”.


Spre varf

July 23, 2007

Atunci cand cineva spune: “Mi-e dor de munte!…”.. Atunci cand simti picaturile de transpiratie intrate in panica de parca fata ta ar fi un roller-coaster pentru ele… Atunci cand de soare nu ai unde sa te ascunzi… Atunci cand vantul uscat iti crapa buzele si stii ca nu mai dai de nici un rau pana la destinatie… Atunci cand cu pasi durerosi inaintezi stiind ca nu ai alta optiune… Atunci cand iti pierzi respiratia sau cand te agati obsesiv de un gand imbecil, sperand ca astfel totul va parea mai usor… Atunci cand picioarele iti tremura de furie pentru ca s-au saturat de tine… Atunci cand mirosul de verde e pretutindeni… Atunci cand se coboara ceata asupra ta si ca o perdea groasa te invaluie… Atunci cand ridurile de pe fata ti se adancesc in incordare si ceri pauza… Atunci cand poti sa continui sa mergi chiar daca ploua cu nori negri… Atunci cand tipi de bucurie: “Se vede!…”.. Atunci cand mergi spre varf…


Weekend la munte

July 23, 2007

Unde sa nu te duci la munte? La Padina poate fi un raspuns… E unul din acele locuri – odata mult mai pitoresc, sunt convinsa! – cotropit insa acum de ultimul trend in materie: gratare de tot felul, la malul lacului – neaparat cu cat mai mult fum, masini sclipitoare in soare – neaparat vibrand sub decibelii casetofonului, atv-uri nervoase, defiland in viteza – neaparat ca sa lase cat mai mult praf in urma (semn de ascendeta spirituala probabil..), dansuri din buric la corturi, tomberoane revarsandu-si preaplinul pe iarba … pe scurt: bucuria simpla a unor romani cu maieul tras peste burdihan… Aceeasi situatie am intalnit-o si la Gura Diham acum cativa ani…si imi imaginez cum poate sa arate acum. Se pare ca toate locurile accesibile masinii au aceeasi soarta… un colt de liniste gasesti doar daca bati cu piciorul pana acolo… noroc ca nu toti cei cu mersul biped prefera sa il foloseasca chiar in toate cazurile (sic!).

La Pestera Ialomicioarei…o alta poveste…de data asta o poveste cu calugari barbosi, de la schit, care vand printre lumanari si icoane, haine preotesti si bilete pentru intrarea in pestera… O pestera foarte adanca, cu multe sali, taiata de culoare lungi, spectaculoasa in felul ei… dar foarte prost ingrijita si amenajata: periculos de escaladat pe treptele alunecoase din lemn, pe un semiintuneric nenorocit sau mai rau – cu faruri mari luminoase, obindu-te. Si mai dai si bani pentru toate astea.

Si daca tot sunt la critici: Cabana Bolboci… desi premiati – cu o diploma pedant agatata de perete, in dreptul bucatariei, sufera de foarte multe lipsuri la servire… sau poate am nimerit noi intr-o perioada foarte aglomerata, dupa cum se plangeau toti cabanierii – nu mai erau locuri de cazare, nu mai era suficienta mancare, apa, sucuri… turistii pradasera tot in calea lor ca pe vremea razboaielor… acum fiind insa impinsi de caldura oraselor si nu de ostile otomane…


Cand se apropie, se apropie…

July 20, 2007

Niciodata n-am simtit ca se apropie mai mult decat acum…am chiar emotii…Pana la urma si in alti ani au fost emotii…dar nu unele serioase si oricum erau emotii de natura organizatorica avute mai mult pe parcursul zilei in cauza si atat. Acum chiar sunt emotii putin ingrijorate pentru cei 26 de ani. Pana zilele astea nu puteam sa numesc in niciunfel anxietatea care ma chinuia… cauzele ei… Si brusc! Evrika! Unii ar putea sa ma huiduiasca pentru asta, sa ia drept rasfat lamentarea mea asupra varstei, sau mai rau – drept fite! 😀 Si de ce nu? 26 de ani e o varsta tocmai buna pentru a incepe sa ai si fite. Gata! Am zis!