Birouri, pictori si carti

July 5, 2011

Dupa doua luni de cand am revenit in campul muncii, iata ca iau o pauza… mica… Nu mai am chef. Brusc mi-am dat seama ca pot. Pot sa stau treizeci de minute sa scriu ceva, orice, doar sa scriu, dar nu cod, nu sintaxe, nu statistici va rog… šŸ™‚ Cat vor fi altii in vacanta, destul o sa ma ocup de statisticile lor, o sa rulez tabele si macro-uri, o sa fac ponderi si axe, sort-uri si torturi… Si o sa citesc doar pe metrou, o sa vad filme pe bucati doar seara si pentru ca sunt prea obosita o sa adorm repede la ele, o sa stau in parc cu copilul doar cate o ora sau doua tot seara, o sa am timp sa mananc in familie doar in weekend-uri si o sa scriu pe blog doar in pauzele mici de treizeci de minute… foarte rare…

Am inceput o carte de Llosa, despre viata lui Gauguin. EugĆØne Henri Paul Gauguin. Imi place ca Llosa a reusit sa intre in mintea pictorului, sa te faca sa vezi actul creatiei, suferinta, omenescul din spatele operei. Cartea este de fapt impartita intre viata lui Gauguin si viata bunicii lui – o militanta pentru drepturile muncitorilor si femeilor in ani de restriste pentru acest gen de libertati. Partea asta a cartii ar fi plictisitoare fara incursiuni in amintirile picante ale bunicii. Andaluza este o femeie prea voluntara, pentru gustul meu, cu idei prea fixe – o lesbiana care uraste sexul si pe barbati dupa ce a trait o drama casnica in anii tineretii, dar curajul ei este clar de admirat. Am ajuns abia pe la mijloc cu lectura (drumul meu cu metroul nu este atat de lung pe cat as vrea uneori :P) deci nu pot decat sa estimez sfarsitul tragic al ilustrelor personaje. Oricum parcursul lor si felul in care este povestit face din “Paradisul este dupa colt” o carte buna de citit vara aceasta.


2009

January 5, 2009

In mini-vacanta asta de Craciun, am citit numai biografiiĀ cu, deĀ si despre barbati: “Jurnalul unui om dezamagit” (W.N.P. Barbellion), “Copii in miez de noapte” (Salman Rushdie) si “Bun venit printre maimute” (Kurt Vonnegut – povestiri umoristic taioaseĀ de barbat). Acum am inceput “Cu sange rece” (Truman Capote) dupa ce am re-vazut la PrimaTV, “Breakfast to Tiffany’s”. Ma adancesc in tenebrele unei crime si in estetica complicata a lui Capote. E fascinant! O sa urmeze “Magicianul” (John Fowles) si apoi probabil o sa iau o pauza cu cateva carti despre bebelusi pentruĀ o perioada. O pauza asa cum am luat-o si fata de blog. La un moment dat (zilele trecute) ma gandeam sa il sterg de tot, sa intru in 2009 fara blog si poate cu promisiunea altuia nou, sub un alt pseudonim. Pana la urma lenea a invins si… frica, frica sa nu imi para rau. Asa ca nu l-am sters si am publicat poezia mamei aici. Poezia a aparut intr-o revista comunista de liceu (“Cutezatorii” parca… nu mai stiu sigur pentru ca nu mi-a ramas si coperta), prin 1970 si a fost singura scrisa de Gheorghiu Alexandra. Nu cred ca are vreoĀ valoare literara, dar pentru mine semnifica strigatul ei de bucurie de a trai. Un strigat plin, frumos, rotund. Si un cantec de lebada… o premonitie insinuata printre putinele cuvinte ale poeziei. Mi se amesteca in cap aventurile de Seherezada a copilului “tandarel-de-luna” a lui Rushdie cu “sangele rece” al criminalilor lui Capote, si ajung sa visez ca o sa nasc un baiat cu urechi fabuloase sau cane mutam la o ferma “undeva-departe”, in desertul-pustiu american. Au fost zile de lectura neintrerupta si de alintari casnice.Ā Probabil va fi un an linistit. Chiar din prima zi m-am jucat cu un bebelus si am gangurit pe langa el, asa ca probabilĀ cam asta voi face in continuare, tot anul. šŸ™‚


(Rase ea diabolic)

December 3, 2008

Ma intretineam intr-o discutie interesanta si plina de aplomb, pe messenger, cand mi-a venit ideea de a o completa si asezona cu observatii de genul: (rase ea diabolic), (zise el incruntat)Ā in loc de emoticoane. Probabil nu este o idee noua, nici vreuna notabila dar iata ca mi-a dat motiv sa mai scriu pe blog.Ā L-am parasit treptat, pe nesimtite si m-am trezit intr-o dimineata ca sufar. Noaptea adorm prea repede ca sa imi dau seama. Iar in ultima vreme m-au insotit evreii din “.. intuneric si dragoste”Ā in noptile si zilele mele negre. Ma lovesc tot timpul de oameni pe metrou sau in autobuz. Uneori ii iubesc cu mirosul sau cu pipaitul involuntar, alteori raman surprinsa de animalele si raceala care miĀ se aseaza alaturi. Am crezut ca atunci cand nu mai ai cuvinte, se asterne tacerea.Ā Dar si tacerea poate fi activa. Am vazut “Ducesa” si m-am revoltat. Societatea asta despotica, patriarhala isi mai arata coltii inca si azi. De curand a aparut o campanie buna pentru “Femeile din umbra. Umbre.” Iar putin mai demult, s-a vorbit despre femeile din blogosfera si promovarea lor. Am ratat atunci leapsa. Eram cu cateva cuvinte in minus la mine. Sunt fericita ca sunt femeie. šŸ™‚


Framantari

November 14, 2008

Iar am ore in care nu prea pot saĀ dorm si stau cu ochii deschisiĀ pe intuneric gandindu-ma la singurul aliment care s-a incapatanat sa stea in frigiderul nostru (un iaurt!), dar fiindu-mi prea lene sa ma ridic din pat si sa ii acord toata atentia mea. In rest, imi visez pe rand problemele –Ā in fiecare noapte cate una. In vis, fiecare problema are cate o rezolvare mai mult sau mai putin fericita. Sper ca in viata reala toate sa aiba un final fericit. Infrunt fiecare zi cu curaj sau cel putin asa mi se pare mie. De citit? Am de gand sa fac un drum la Kilipirim in weekendĀ si cam atat (tot cu Marquez sunt!). Am auzit o stire la radio conform careia se va face film dupa cartea lui Salman Rushdie – “Copii in miez de noapte” – cu colaborarea autorului la scenariu.Ā Azi a inceput si postul Craciunului. Planuri de sarbatori? Well, se vede ca n-am chef. Inca o noapte lunga dinaintea unei zile cu soare. šŸ™‚


Plimbare, planuri

November 6, 2008

Azi ma simt ca in concediu. Spre impunatoarea cladire de birouri in care imi petrec aproape toata ziua (in fiecare zi!), te indruma o strada care este galbena acum si de o liniste incapatoare. EaĀ m-a insotit in plimbarea mea de pranz si m-a facut sa cred pentru o clipa ca ma aflu inĀ orasul meu natal. Acolo, duminica dupa-amiaza toata lumea isi face siesta in casa, in spatele usilor metaliceĀ inchise, iar toamna colorataĀ mai poate sa intre doar pe geam.Ā Astfel mirosul anotimpului se impleteste rusinosĀ pe aromele de mancare gatita iesite din ochiurile de bloc.Ā Este momentul in care rascolesti cu varful bocancului frunzele moi si rosii care imbraca strada, si te uiti in sus, la cerul albastru deschis, si zambesti. Imi place mult sa merg pe jos. šŸ™‚

In scurta-mi plimbare mi-am revizitat foarte renovataĀ facultate, am asistat la aceleasi interminabile discutiiĀ dintre secretare si studenti, iarĀ la final,Ā amĀ plecat de-acolo fara sa fi rezolvat ceva (desigur!), doar cu vorba lui Eminescu in gand:Ā “toate-s vechi si noua-s toate”! Insa am facut un ocol apreciabil ca saĀ miros cartile noi dintr-o librarie si am si plecat victorioasa cu una sub brat (“Despre dragoste si intuneric”-Amos Oz – pentru caĀ mi s-a parut luminoasa ca ziua de azi) asa ca am planuri mari pentru noua mea biblioteca. Sunt nerabdatoare! šŸ™‚


Amar

October 21, 2008

De la un timp ma trezesc noaptea si sub nici un chip nu mai adorm la loc. Doua ore lungi de insomnie. Singurul lucru bun este ca noapteaĀ miroase frumos. Zambesc.

Dupa ce s-a vazut prizoniera propriului corp, am inceput sa ma gandesc la ea cu groaza. Am avut vise proaste in care imi aparea cu parul ei rosu si fata schimonosita facandu-mi preziceri nefaste. Ma simteam prinsa intr-o carte de-a lui Stephen King, scalva monstrului din ea. Dar disperarea si frica mea s-au transformat pe nesimtite in mila. Inca nu cred ca as putea sa ma uit la “Scafandrul si fluturele” pentru ca as muri de plans. Acum ma chinui sa ii trimit mesaje bune, imi ocup mintea cu tehnici oculte de transmitere a gandurilor si sper ca telepatia atat de mult ridicata in slavi toata viata ei,Ā sa functioneze. Atunci cand eram mica si treceam prin perioade mai grele, oricat de disperate ar fi fost, obisnuiam sa ii soptesc ca “O sa fie bine!”. Mai am acest tic si acum. Il folosesc din pacate exact atunci cand ma incearca un sentiment de fatalitate, dar nu pot sa mi-l inving deocamdata. Cred ca se intampla asa pentru ca ea niciodata nu ma credea. Radea rautacios si atat. Degradarea umana ma sperie, iar batranetea poate fi foarte urata. Visam la o bunica simpla,Ā luminoasa, cu fata rotunda si parul alb, si cuĀ un cuvant bun de spus oricand si oricui. Cartile de povesti nu amintesc boala si singuratatea care duc uneori la nebunie. Ii plang destinul. Franta, cea cu parul rosu, este acum pe un alt taram, hoinareste singura prin labirintul fostei ei vieti inchipuite. Daca macar am putea sa ne pastram sanatatea imaginand la final o alta viata. Incer sa ii propun asta in gand. Nu stiu daca ma aude. Concentrarea mea se pierde repede in somn. Pa, mama! Noapte buna!

Noaptea continua sa miroasa frumos. Zambesc in vis.


Repaos prelungit

October 8, 2008

Nu mai sunt interesanta sau cel putin n-am mai “facut pe interesanta” pe blog de ceva timp. Dar inca imi place de mine! šŸ˜› De la o prietena am primit o sugestieĀ de petrecere a timpului liber intr-un mod cat se poate de intelectual plus o posibila si frumoasa explicatie a blogurilor despre lectura si carti. Intre timp, am fost in Grecia unde am mancat mult, am facut alergie la “mersul cu autocarul” si am respirat flori rosii, mare sarata si paine calda. Mai jos am pus o poza din cea mai frumoasa zi de care am avut parte acolo si cu marea cea mai limpede si mai verde pe care o pot naste “vederile de trimis acasa”.Ā 

Marea asta mi-a sublimat cu totul imaginatia. O sa revin cu lecturi noi, daca nu cu alte vesti! šŸ˜‰


Cadou

September 3, 2008

Mi-am facut un cadou si am inceputĀ sa citesc viata lui Marquez: “A trai pentru a-ti povesti viata”. Universul lui ma fascineaza, iar fluenta pe care o are la povestit mi se pare incredibila. As vrea uneori ca timpul meu sa se imparta numai intre blond si carti (in ordinea asta!)…. mmm,Ā poate siĀ spalat vase (pentru relaxare). šŸ˜› Lucruri bune se anunta: o nunta, un botez si un concediu. Intre timp, cartile stau stivuite frumos si m-asteapta. Viata este atat de frumoasa si de bogata! Mi-e somn acum. Pe curand! šŸ™‚


Si… a plecat

August 25, 2008

… si ma simt ciudat. Credeam ca vor tabari grijile peste mine ca niste rame scarboase intr-o cireasa coapta, perfecta… dar am reusit sa le gonesc din timp si am scapaaaat. Acum a ramas un fel de gol si o oboseala cronica. In weekend am fost acasa si a trecut repede, repede. Iar azi am plecat spre serviciu ca in orice alta zi, insa atunci cand am ajuns si amĀ deschis calculatorul nu m-a mai intrebat nimeni: “Ai ajuns cu bine?”…Ā Eeeh, dar la naiba!Ā am mai fost noi despartiti si altadata, si chiarĀ mai mult de o saptamana! Hmmm,Ā dar de data aceasta dependenta este muuuult mai mare si ma intreb cu mintea mea proasta: “La fel o sa fie si cand vom avea copii si ei vor pleca de-acasa?”… Sper sa nu fie asa! šŸ˜€ Atunci cand eram mica, bunica meaĀ nu m-a lasat in nici o tabara, la nici o petrecere (daca nu era tot in bloc si eventual nu venea si ea cu mine! :P), la nici o prietena acasa…. NICIUNDE! M-a lipit de ea cu ceva mai tare decat super-glue-ul si a rezistat FOAAAARTE mult! Razvratirea mea a avut loc tarziu, dupa ce bunicul ne-a lasat singure… Au fost doi ani in care am stat in aceeasi casa cu ea ca intr-un ring de box: doar noi doua si ringul! Si niciodata nu o sa ajung sa inteleg mecanismul prin careĀ oamenii simt atat posesivitate fata de copii, de iubiti, de parinti,Ā fata de tot ceĀ au.Ā Probabil vine dintr-un egoism care rascoleste frica de a ramane vreodata singur sau poate din frica de moarte?!? De multe ori, incerc atatĀ sa evit asemenea sentimente proaste dar mintea imi joaca feste si ma invart in cerc, tot straduindu-ma sa scap. Stiu ca in Zen, este axiomatic caĀ dacaĀ omul vrea sa ajunga laĀ fericirea suprema,Ā trebuie in primul rand sa se descotoroseasca de tot ce este TINUT: fie oameni, fie lucruri, fie vicii… orice pentru care se dezvolta simtul de proprietate sau fara de care ti se pare ca nu poti sa traiesti. La fel si in crestinism: apostolii lui Iisus erau nevoiti renunte la tot ce aveau atunci cand decideau sa il urmeze pe Invatator.Ā InĀ epoca noastra insa e din ce in mai greu sa te eliberezi,Ā e din ce in ce mai greu sa ai curaj sa fii liber!Ā Am citit odata undevaĀ (probabil in Eliade) ca cea mai frumoasa declaratie de dragoste este sa spui cuiva: “Te iubesc, dar pot trai si fara tine!” Dar cine poate spune aziĀ asa ceva si saĀ mai fie siĀ convinsĀ cu adevarat de spusele lui? šŸ˜


A fost ultima editie…

August 11, 2008

Cand am citit prima data despre Periam am crezut ca este vorba de festivalul de la Praid – despre care auzisem de la “Follia” din Oostende – iar atunci cand mi-am dat seama ca nu sunt unul si acelasi lucru, eram deja pe tren.Ā Oricum, eu siĀ L. de mult timpĀ planuiam o iesire impreuna dar de fiecare data se iveaĀ cate ceva si astfel planurile noastre se duceau pe apa sambetei. Asa ca atunci cand ne-am vazut in sfarsit in gara, ne-am imbratisat bucuroase. Am plecat spre Timisoara cu un tren de noapte, la care n-am mai prins cuseta, dar fiind InterCity a fost destul de curat si confortabil pana la urma, plus ca am avut noroc de un compartiment numai al nostru si astfel ne-am intins in voie oasele (atat cat ne-a permis spatiul!). Dimineata, in TimisoaraĀ ploua. Visam laĀ un mic dejun cu cafea, dar fiind cam devreme nu era nici o carciuma deschisa asa ca am luat-o la pas spre centru. Dupa ceĀ am traversat o Bega verzuie si scazuta pe podul lui Stefan cel Mare, am intrat pe o strada larga, un fel de bulevard delimitatĀ de case vechi ce iti zambeau stirb din pragul acelorasiĀ magazine de acum aproape 20 de ani. Ne-am opritĀ la cateva Biserici, ne-am inchinat frumos si am admirat picturile interioare.Ā Am trecut pe langa Parcul Central – unde canta KovaciĀ in vremea studentiei –Ā Ā si am admirat intinderea de verde de care se bucura timisorenii. Dupa inca un pod peste Bega, am dat nas in nas cu Catedrala Mitropolitana – cu turnuri slavone inalteĀ si mozaic colorat pe exterior. Catedrala era deschisa la ora aceea matinala, slujba tocmai se terminase si lumea pleca multumita cu anafura invelita grijuliu in batiste. De la Catedrala incepe centrul Timisoarei cu Piata Victoriei pestritata de cafenele, terase si porumbei. Dupa un scurt interludiu la Mac (cautat cu infrigurare pentru cafeaua mare cu lapte!) am starnit porumbeii de langa Fantana arteziana cu pesti, cu biscuti sarati si am facut poze. BlondulĀ s-a simtit ca in San Marco, iar eu – ca intr-un film de Hitchcock. šŸ˜€ Drumul nostru a continuat pe strazile frumos pavate aleĀ orasului. Ne-am odihnit cateva clipe pe bancile din fata monumentului Sf Fecioare Maria din Piata Libertatii, apoi am intrat in librariiĀ si intr-un final ne-am oprit la o alta runda de cafele in Piata Unirii. Piata Unirii este un spatiu plin de istorie si cultura, dar si un spatiu dedicat turistului. AiciĀ se aflaĀ Domul romano-catolic care pe vremuri a dat si numele pietei – “Piata Domului”. Tot aici se gaseste si Palatul mare baroc transformat in Muzeu de arta.Ā Mie insa cel mai mult mi-au placut casele colorate de pe un colt al pietei, foarte asemanatoare cu cele din piata centrala a Varsoviei si despre care am aflat –Ā citind acum pe netĀ – caĀ sunt reunite sub numele deĀ Casa Bruck. Foaaaaaaarte frumos! šŸ™‚ Plimbarea noastra timisoreana ne-a lasat cu senzatii si amintiriĀ placute asa ca Timisoara s-a inclus pe lista oraselor in care eu si blondul ne-am putea muta la un moment dat. Desigur ca…Ā deocamdata nu am vazut Piatra-Neamt!… šŸ™‚

Dar scopul nostru final fiind festivalul, un alt drum cu trenul ne astepta! De data aceasta, trenul a fost un tramvai mai mare, vopsit hippie si atat de zguduitor incatĀ parca noi eram floricele de popcorn intr-o tigaie. Pana in Periam-halta, ne-am rumenit asa tare incat am ajuns aproape arsi… si de soare si de somn. Patru floricele de porumb over coocked! šŸ™‚Ā Atunci cand am coborat din tigaie, a fost ca si cum am fi aterizat intr-o zona crepusculara: nimeni nu ne astepta cu nici un autocar, “roackerii” cu plete lungi si tricouri negre cu cap de mort lipseau cu desavarsire si doar un drumĀ alb si prafuit se deschidea privirii noastre… Era ca si cum n-ar fi existat un festival la mai putin de 6 kilometri de gara. Ne-am luat inima in dinti si am pornit-o spre centrul satului, unde se vedea Biserica cea mare, in speranta ca cineva o sa ne ajute. Pana la urma, am nimerit inghesuiti intr-o “furie turbo rosie” (pe numele ei mic –Ā Dacia),Ā fara bancheta din spate, cu portbagajul plin de lubenite mariĀ si cu un sofer gras ce povestea despre felurite accidenteĀ (de a speriat-o complet pe buna noastra L.!), dar – Doamne-fereste! – sa reduca viteza! šŸ˜€ Dupa un sfert de ora insa ne aflam in perimetrul marelui festival de la Mures. Iar dupa o alta jumatate de ora, mancam linistiti langa corturile instalate frumos la umbra. Stiu ca ne-am inaltat corturile pe ragetele unor roackeriĀ nemti si ne-am facut sandvisuri cu pate si branza pe refrenul “Locatarilor” despre “golani, rockisti si punkisti”… De abiaĀ inainte de Gianina si Quartz ne-am mutat cartierul general aproape de scena, cu bratarile rosii la mana si bereaĀ in halbe. Gianina in salvari negri, cuĀ sosete in dungi, cu vocea sparta si puloverul pe cap… n-a reusit sa miste multimea, sunetul a fost prost iar versurile nu s-au auzit deloc. Lumea astepta cuminte se se insereze si intre timp, se racorea cu Timisoreana (au avutĀ monopol pe bere laĀ festival!). In program au urmat cei de la BUG Mafia… care au recunoscut ca nu stiu ce cauta la acest festival, dar parerea mea este ca nu ei au gresit ca au acceptat sa vina, ci organizatorii – ca i-au invitat, din capul locului. Odata cu Mafia (si cei sase bodyguarzi ai lor!), au aparut langa scenaĀ si “baietii de cartier” – gata saĀ aclame falseteleĀ lui TataeeĀ si sa tina isonulĀ injuraturilor scuipate in microfon. A durat cam mult (pentru gustul meu) si acest lucru mi-a confirmat inca o data fascinatia pe care o exercita facilul asupra prostilor. šŸ˜ Am uitat insa repede de “baietii buni” odata cu aparitia lui Cristi Minculescu cu-a lui vesnicĀ “Buna seara, prieteeeeni!”. Din tot festivalul, au fost de departe – cei mai buni! Nu mai sunt demult o mare fana Iris, dar recunosc caĀ m-au miscat, ca am cantat la refrene, caĀ am tipat pana am ramas fara voce, caĀ m-am agitatĀ pana am ametit de tot si am aplaudat pana mi s-au inrosit palmele. Aveeeeem poza cu Cristiiiiii! šŸ™‚ Asa mi-am adus aminte si de concertulĀ la careĀ i-am vazut prima data –Ā mobilizare generala. “Viva la Champions!” šŸ™‚ Dupa “floare de iris” si nenumarate bis-uri, au intrat cei de la “Suie Paparude”… cu Apple-ul asezat pe o cutie mare, mealica, aflata in centrul scenei… Mickey sarea pe scena ca un tantar (comparatia apartineĀ luiĀ J.!), muzica bubuia repetitiv in boxe, iarĀ Junkyard (care seamana cu blondul!) dadea din maini ca un robot secsi pentru “fetele slabe de inger”.Ā I-am suportat deci o vreme, dupa care am clacat in favoarea somnului din cort (asa mult ravnit!)… Ca in vis am mai auzit “N.O.H.A” si gata si cu ultima editie a festivalului “rocklamures”! šŸ™‚

La anul ne vedem in Arad! šŸ™‚

LE-Organizarea a fost foarte proasta! Nimic din ce-am citit pe site despre transport nu s-a intamplat (vezi www.rocklamures.com). Alt link despre festival, aici.

LLE-La Iris am vazut un frumos sincron de plete zdruncinate pe ritmul muzicii! šŸ™‚


Pasente

August 8, 2008

Sunt nostalgica. Am ganduri legate de femeile din viata mea. Ganduri bune, dar triste. Nu imi pare rau dar imi da o stare de plutire continua. Asa ca plutesc.

In rest, au fost zile agitate si weekend-uri pline. A fost si ziua mea. Mi-am revazut si mi-am reunit prietenii. M-am consumat in diferite roluri, pentru fiecare – altul, pentru mine – de fiecare data, acelasi. Am ras si am plans cu ei, de ei si pentru ei.

Cinefilul din mine si-a dat in petec in fiecare zi cu cate minim un film. Si inca nu e foarte multumit… šŸ˜›

Astept sa devorez Murakami pe tren, in lungul drum spre Timisoara. Ma uit cu dragoste la prietenii mei si va astept pe totiĀ la rocklamures. šŸ™‚


Franta (multi se vor intreba…)

August 7, 2008

Atunci cand te loghezi la blog, wordpress-ul te intampina cu mesajul “express yourself.create a blog”. šŸ™‚ Eu m-am exprimat in fel si chip zilele acestea, numai pe blog, NU! Asa ca … la treaba!Ā šŸ˜€

Imi vin idei mai ales cand sunt pe metrou, in drum spre casa… si in special pe ultima portiune din drumul meu spre casa,Ā formata dintr-unĀ un gangĀ aromitor siĀ plin de curenti de aer, aflatĀ intre blocuri, plus aleea serpuitoare de langa gradinita. Atunci vad cuvintele asezate in pagina, stiu exact cum sa incep si iata! cand in sfarsit imi rup o bucata de timp si ajung in fata calculatorului, ma intreb: “ce vroiam sa scriu deci?”. šŸ˜

“Nu stie de cand si-a format acest obicei dar si acum tot la fereastra din bucatarie sta si asteapta, tinand intre degetele maronite, tigara fara filtru.Ā De cand o stiu, asteapta cate ceva. Se uita prin ochiul prafuit de vreme fara sa ii pese de ziua de maine. Atunci cand uneori cate o silueta se contureaza pe partea celalta a trotuarului, isi ingusteaza repede ochii in cautarea cuiva cunoscut. Erau vremuri cand nu trebuia sa poarte ochelari, cand stia ora exacta la care trebuie sa fie la geamĀ si sa fluture din mana a recunoastere catre fata de pe celalalt trotuar.Ā “Ce bine ii sta aziĀ in rochia asta noua!” gandea atunci despre fata si zambea, lipindu-si nasul de geam a nerabdare. “Acum, acum trebuie sa ajunga la usa!” si fugea intr-acolo sa deschida fetei.Ā  Intotdeauna o asteptaĀ cu cafeaua aburindaĀ pe coltul mesei. Fata frumoasaĀ in alb intra, o saruta pe frunte si incepeau sa vorbeasca ca si cum n-ar exista ziua de maine, ci doar ele doua si cafeaua neagra dintre ele. Erau vremuri foarteĀ bune. Barbatul ei o adora pe fata in alb si o iubea mult si pe ea. Il mai astepta uneori si pe el la geam.Ā Isi mai facea siĀ griji, se intampla mai ales seara atunci cand el intarzia prea mult timp la serviciu. Dar mai devreme sau mai tarziu, el ajungea tot acasa. Pentru fata insaĀ si-ar fi smuls fiecare par din cap fara sa cracneascaĀ o clipa si arĀ fi brodat o rochie nesfarsitaĀ daca asta ar fi putut sa opreasca timpul in loc. Atunci cand fata in alb a incetat sa mai apara pe partea cealalta a trotuarului si atunci cand cafeaua statea pe coltul mesei neatinsa, eaĀ continuat sa ramana tot la geam. Asa o gasesc si acum cand ma duc pe-acasa. O vreme am fost chiar eu fata in alb. N-a durat mult. Viata ei se scurge intre scrumul de tigara si urmatoarea silueta intrezarita. Ma asteapta… sau poateĀ nu mai suntĀ eu cea care trebuie sa vin acum… “


Weekend la munte

July 21, 2008

Bucuria blondului: “Plecam la munteeee!”. šŸ™‚ Ziua de vineri a trecut mai greu la munca cu gandul la plecare, totusi timpul a fost scurt si insuficient intr-un final. Bagajele le-am facut in graba, mancarea am cumparat-o repedeĀ din drum, iar seara cand ne-am intalnit toti (eu, blondul si “El Nino”) acasa, am mai pierdut cateva ore cu o cafea, un dus si alte treburi marunte. Si tot am pornit-o la drum cu un izopren in minus, fara bete pentru urcat si – ce era mai important pentru baietiĀ – fara destule tigari. šŸ˜› “Domnul Forescu” ne-a purtat lin si in vitezaĀ mareĀ pe soselele “lucrate” ale patriei,Ā iar la curbe “El Nino” n-a fost deloc indurator cu stomacul meu. Well, am rezistat eroic sau a fost noroc (nu stiu!)Ā dar am ajuns pana la urmaĀ la cabana “Piscul Negru” cu interiorul “Domnului Forescu” intact. šŸ˜€ Fiind tarziu, am mai prins o camera la mansarda (negociata scurtĀ la 100 de ron), cu dusul aflat la un etaj inferior siĀ tinut sub cheie fix pentru “mansardisti” (iar sapunul a fost la cerere!). Norocul a tinutĀ in continuareĀ cu noi asa ca am mai prins si restaurantul deschis, meniul fiind insa fara drept de apel: gratar de pui cu cartofi prajiti. Yummy!Ā Ne-am mai pacalit cu o bere, niste sangria, si repede apoi am cazut lati, cu ganduri mari pentru drumetia de a doua zi. Dar pentru ca unii sunt mai rapizi ca altii, unii mai nerabdatori decat ceilalti si toti extrem de nervosi, nu exista sincronizare perfecta intr-un grup de oameni (oricat de mic ar fi grupul!)Ā amĀ mai intarziat dupa ceĀ “Uptown girl” ne-a dat trezirea. Am infulecat repede o omleta, s-au cautat fara succes tigari de cumparat, s-au acumulat dejaĀ niste frustrariĀ siĀ am pornit la drum cu rucsacii in spate, urmandĀ Triunghi sau Cerc Albastru (marcaj comun pe o buna bucata din traseu). Inceputul este anevoios si urat, pe un drum noroios, framantat de ATV-uri. Dupa ce scapi de mizerie, traversezi de doua ori raul, mergi putin prin padure si dai repede peste vegetatia pitica specifica Fagarasului. Nu e nimic spectaculos, dar e liniste si lume putina. Urcusul incepe sa fie obositor deĀ foarte devreme, iar daca mai esti si cu capul in nori (cum se pare ca am fost noi!) poti rata fara mare greutate bifurcatia, acolo unde Triunghiul se desparte de Cerc. Asa ne-am departat noi de traseu. Si am mers… si am mers… Cand ne-am dat seama ca nu mai vedem marcajul, am continuat pentru ca ne-am gandit caĀ trebuie sa ne intersectam cu traseul nostru sau macar cu altul care sa duca tot acolo. Ne-am depasit cu totul inteligenta atunci cand intr-adevar ne-am intersectat cu Crucea Albastra, dar am ales sa urcam si mai sus, tot inainte (eu eram atunci “varful de lance” si am decis in sinea mea sa nu ma opresc decat in varf, deci “mea culpa!”). Ei bine, dupa vreo patru ore chinuitoare de stanci si urcus vertical pe iarba, fara poteca marcata, ne-am impotmolit in arbustii pitici pe care ii vedeam de jos. Ei ascundeau capcane si stanci cu gauri dedesubtul lor, asa ca nu puteam sub nici un chip sa trecem de ei si nici sa vedem foarte clar ce ar fi dincolo (daca macar duceau in creasta sauĀ nu!). Asa ca am luat in sfarsit si-o decizie inteleapta (aici s-au impus baietii! :P)Ā si am inceput sa coboram tot ce pana atunci castigasem ca altitudine, prin sudoarea fruntii. Ne-am reintors la Crucea Albastra de care trecusem cu cateva ore in urma si atunci am mai luat inca o decizie inteleapta: ca sa nu fim chiar doborati de dezamagire si sictir odata intorsi in “Piscul Negru”, sa continuam pe Cruce Albastra pana la lacul Caltun. Zis-si-facut! Cu un ultim efort (maxim, din partea mea, cel putin!), dupa inca doua ore – aproape de grohotis – eramĀ la Refugiul Caltun. De data asta, pe traseu am mai vazut si oameni (oameni fericiti care ajunsesera pe Negoiu si coborau acum!), si curand am vazut si corturile, apoi refugiul. In refugiu am incropit repede o masa cu ce reusisem sa culegem de prin supermarket (si parca ar mai fi mers si o supa!): eu am reusit sa ma intep in briceagĀ plus una bucata cucui in crestetul capului “because i’m nor aware!”, blondul s-a ocupat de ceai, iar “El Nino” a fost responsabil cu critica (sic!). “Vantul turbat din Caltun” ne-a facut sa regretam ca n-am luat mai multe pulovere cu noi, ne-a racit ceaiul in cateva minute – pe drumul de la refugiu la locul unde instalasera baietii cortul! – si ne-a obligat sa ne bagam in saci mai devreme. Blondul a adormit sigurĀ cu gandul la Negoiu (in cinstea caruia probabil a si tinut concertul din cort!), eu nu prea puteam sa gandesc clar din cauzaĀ frigului iar “El Nino” a fost responsabil cu critica pana si in somn (hmmm, am mai spus asta, nu-i asa?!? :P). Cand razele soarelui au inceput sa ne scalde cortul in lumina cruda a diminetii, am facut si noi ochi. “El Nino” si-a agatat aparatul de gat si a trecut la poze, blondul a deschis doar un ochi dar l-a inchis repede prea prins cu concertul lui (scumpul de el!), iar eu am mai zacut in cort o vreme, din lene. Durerea ascutita pe care am simtit-o mai tarziuĀ la picioare, acolo unde m-au ros fara mila bocancii, mi-au taiat orice entuziasm pentru ziua frumoasa si senina pe care o aveam in fata. Bocancii astia m-au insotit in cateva expeditii pana acum dar niciodata nu m-au dezamagit asa! šŸ˜¦Ā Din cauza lor am ratat (iar!!!) varful Negoiu. Blondul s-a trezit intr-un final si stiu ca si-ar fi dorit mult sa urcam. S-a dus singur pe o mica bucata de traseu, a facut niste poze si s-a intors incalzit. Am fi putut, aveam toate datele in favoarea noastra – pentru prima data in partea asta a Fagarasului, vremea a tinut cu noi! – si totusi n-am ajuns…Ā Ne-amĀ mai oblojit regretul cu niste sandvisuri si o cana cuĀ ceai, apoi am strans constiinciosi cortul si am facut rucsacii. Era deja pranz!Ā Pe mine ma teroriza numai gandul la coborare cu ranile de la picioare. Cu surprindere am vazut ca odata pornita la drum, nu mai simteam asa de rau ranile,Ā astfel incat mi-a trecut prin cap iar gandul ca: “Mda, as fi putut!”. Coborarea a fost solicitanta, dar macar de data asta n-am mai ratacit traseul desi fiind creat un precedent, sufeream de putina paranoia cu gandulĀ la marcaj. Spre final, ne-am intersectat cuĀ “o turma de oi cu trei ciobanei” peĀ care i-am asteptat politicosi (dar inarmati cu crengi groase din copaci! :P) sa elibereze traseulĀ si care n-au scos de laĀ noi decat o tableta de ciocolata (tot ce mai ramasese dintr-un Toblerone alb!).Ā Cand am ajuns jos, la “Domnul Forescu”, mi-am smuls asa nerabdatoare bocancii din picioareĀ ca imi venea sa-mi pup sandalele de bucurie. Ne-am asezat la umbra terasei pentru un pranz – de data asta! – normal si am concluzionat asupra excursiei: deciziile trebuie luate in echipa (fie ea –Ā echipa –Ā formata din doi sau treiĀ oameni), nu e bine sa te pripesti la munte si eu zic ca de multe ori daca “te grabesti incet” nu inseamna neaparat ca pierzi “5 ani la 25 traiti” (sic!), varful Negoiu o sa ramana exclusiv blondului de cucerit (adica fara mine!),Ā iar eu am – clar! – rau de masina mai ales seara, la curbe “deosebit de periculoase”. De-acum, ne vedem in Ceahlau! šŸ™‚


…which is not good

July 16, 2008

Citesc biografia lui Oscar Wilde, scrisa intr-un mod foarte empaticĀ de catre Peter Acroyd. Atunci cand sunt la pamant si imi fac tot felul de ganduri, iau din raft o carte noua. Asa frica ma mai lasa in pace. Vopseaua din capul meu a devenit deĀ un mov salbatic. Fetele imi zic ca nu a fost de calitate daca se inroseste apa cand ma spal. Un prieten bun e fericit si licentiat de ieri. In birou se povestesc patanii cu copii mici si se rade tare. Ma duc repede la Suzi caĀ saĀ am un motiv sa rad si eu in cor cu ei. Astept mult weekend-ul la munte. Blondul e fericit cu gandul la Fagaras si asa devine si bucuria mea dubla. Sper ca vremea sa tina cu noi. Azi m-au intepat iar la doctor si cred ca de-asta am o zi proasta. Pe L. am anuntat-o de schimbarea planurilor cu muntele si a fost de acord.Ā De abia oĀ astept maine sa povestim. Wilde se pare ca a suferit mult pe seama orientarii lui sexuale descoperita tarziu. Admir insa curajul discursului. Peter Acroyd – de aceeasi orientare – scrie frumos.


Blur

July 15, 2008

Ieri am avut un gand sa dau “delete” la blog. Azi am aflat despre Pamantul in miniaturaĀ si despre bloggerita de 107 ani. Maine ma ascund.