Efharisto!

Trec la jurnalul de bord! Alt weekend, alta calatorie. De data asta, una dintre cele mai scurte si mai obositoare, mai ales pentru un stomac sensibil ca al meu. Timp de 12 ore de mers cu autocarul, am ucis in gand multe si pe multi (“prietenii stiu de ce!” :D) din cauza buclucasului organ care se razvratea la fiecare curba sau frana… Desi am incercat sa il pacalesc printr-un somn profund – ceea ce mi-a adus aminte de copilarie, atunci cand bunica ma obliga sa dorm la pranz iar eu imi tineam respiratia asteptand cu nerabdare ca ea sa adoarma prima si apoi eu sa ma subtilizez din pat, de langa ea si sa stau cu bunicul la bucatarie, sa il ascult povestindu-mi din alta copilarie, mai veche si mai frumoasa, a lui – n-am avut prea mare succes – ca si in copilarie de altfel, cand bunica-mea ma prindea si ma intorcea langa ea, in pat – “raul de masina” – ca si “raul de mare” – m-a lasat in pace de-abia atunci cand am simtit pamantul tare sub picioare. Pamantul Greciei (de cand vroiam sa il ating!) m-a intampinat cu un aer umed, parfumat si firesc, parca spunandu-mi: “Asta sunt eu! Stiai asta!”. M-am aplecat sa il sarut si atunci am vazut cu ochii mintii – dupa mult timp si foarte clar! – fata bunicului meu, zambind. 🙂 Gestul mi l-am ascuns de ceilalti din grup, mascand ca imi leg siretul la pantof, desi in visele mele, bucuria de a imbratisa pamantul lui, o exprimam liber, cu lacrimi in ochi ca totul sa para cat mai veridic. Dar ratiunea mi-a soptit ca ar fi fost mult prea patetic acum. Mai ales in aceste vremuri, ale noastre, fara interdictii mari la granite, cu atatia romani care umplu statiunile si sufletul Greciei. Kalithea ne-a intampinat cu pensiunile sale scunde, de maxim 2-3 etaje, varuite in alb si albastru, frumos asortate cu palmierii, smochinii si maslinii de prin gradini si cu terasele-restaurant la care se mananca fructe de mare si salate autohtone, din care rasuna sirtaki-ul si unde chelnerii te servesc prompt, fiecare parand un Zorba in felul lui. Am avut noroc ca fiind sfarsit de sezon, statiunea a fost mai putin populata si am auzit si greceste, nu numai romaneste – cum imi imaginez ca a fost probabil in august. Am dat si de bazarul cu suveniruri, in stil “european” (stiti la ce “Europa” ma refer!), dar si de patiseriile grecesti, cu miere si nuca din abundenta. 🙂 Ne-am servit cu masura din ambele categorii de produse, incercand sa pastram mai multi bani pentru tzatziki-ul si scoicile de la restaurant. 😛 Dupa ce am gustat Grecia si am facut o plimbare scurta, de seara, am avut de furca cu un fluture imens care ne intrase in camera si parea ca invidiaza cearceafurile noastre albe si camera calda. Dupa mai multe lupte, tipete si chin, am reusit sa il salvam cu viata – si sa ne salvam si noi somnul! – gonindu-l afara pe geam dupa ce il prinsesem in perdea. A doua zi de dimineata, plaja ne-a primit aproape pustie – un singur pescar pe dig si mai tarziu, tot ce a stricat linistea si bucuria noastra – un atv-ist cu chelie 😀 -, cu apa limpede si calda in care unii dintre noi s-au aruncat direct, nerabdatori, iar altii au asteptat intai sa bea cafeaua si sa manace croissant-ul de dimineata. Apoi, nu prea am mai iesit din apa. Am ras mult, am facut poze, am barfit. O pauza mica de tzatziki cu scoici, suveniruri repede-repede, apoi iar in apa. Ne-a fascinat tot timpul geamandura, o bila galbena si mare ca un al doilea soare, spre care tot am innotat ca 3 fluturi cu aripile deschise… ne-am speriat de un scanfandru, am ras de pestii care ne muscau de picioare daca stateai nemiscat in apa si am cules pietre. Ziua a trecut repede si ne-am trezit ca alergam spre autocar ca sa nu intarziem in preluarea turistilor, ultimii turisti romani de pe plajele grecesti care se intorceau acasa. Data viitoare, va fi drumul mai scurt si sederea mai lunga. Grecia, efharisto! 🙂