O mica pauzaaa :)

May 16, 2008

Pana dupa ziua prichindeilor sau – pentru cine apreciaza! – pana dupa ziua marelui (V)COT, iac-ul n-o sa mai zica nimic pe blog caci pentru iac incepe vacanta de vara mai devreme decat in mod normal. Promitem insa o revenire spectaculoasa (pana si blondul a zis ca o sa ne scrie un articol – unul bine impanat cu lucruri practice de calatorie prin tari straine!) si poze multeeeee.

A bientot, cher amis! :*


No Reservations

May 15, 2008

Este un film romantic clasic. Ea este o tipa frumoasa dar singura, care isi inchipuie ca detine controlul asupra vietii ei numai daca ii reuseste ciorba de la masa de pranz sau daca la finalul zilei, orneaza perfect o farfurie cu homar si sos de sofran (secretul ei!). Pana si terapeutului – la care se duce sa isi rezolve diversele si complicatele probleme emotionale – incepe sa ii gateasca pana uita de tot de terapie… In momentele cheie ale filmului, o vezi numai aplecata deasupra farfuriilor albe, patrate (forma la moda!), decorandu-le minutios. Pana si atunci cand nenorocirea se abate asupra ei, eroina nu se lasa dusa din bucatarie. Dar odata cu aparitia lui, vine si soarele pe strada ei. El este tot bucatar, tot frumos, doar ca mult mai relaxat decat ea si mai putin maniac: fredoneaza arii de opereta italiana, e innebunit dupa pizza si paste (buuun!), stie sa distreze copii si in plus, e fermecator. El ii da viata peste cap. El o ajuta intr-un moment de criza. El descopera fetita din ea. Si tot el (chipurile!) vrea sa ii ia slujba. Razboi! Pricina de despartire! O scurta confruntare are loc, cateva zile stau separati apoi ea isi da seama ca n-a fost vina lui, se intoarce, iar el o primeste cu tot cu sosul ei de sofran inapoi. Si… traiesc fericiti pana la adanci batraneti! 🙂 Deci , da! Un film romatic clasic. Enjoy!


Un 13 rotund si dragalas

May 13, 2008

O zi de 13 si o zi de marti. “Brrrr!” ar zice unii. Eu nu! Fie si numai pentru faptul ca Outlookul s-a actualizat in favoarea mea de dimineata… incununand cu succes un somn lung… 🙂 In restul zilei, am muncit cu drag si spor. Pe seara am luat-o pe L. de o aripa – de aripa ei norocoasa, desigur! – si am mers sa vedem “Leatherheads”. Efectul de sepia al filmului te transporta direct in anii de dupa razboi, intr-o America aflata la inceputul erei ligii ei profesioniste de fotbal si a intregii isterii pe care acest sport o va aduce printre bastinasi. Haina de piele roasa a lui Dodge Connelly din Dulluth (personajul principal jucat de George Clooney) este ca o amprenta a epocii respective pe care regizorii au descoperit-o si ne-o infatiseaza din toate unghiurile: din fata atunci cand Dodge o imbraca prima data; din spate, pe motocicleta cu atas pe care Dodge o manuieste cu dezinvoltura arborand tot timpul o atitudine sexy; la intalnire cu ziarista blonda care a venit sa ii dea viata peste cap; la final, cand arunca o ultima privire terenului de fotbal stiind ca pentru el s-a incheiat cea mai frumoasa perioada din viata lui. Geaca de piele o gasesti peste tot iar George Clooney arata superb in ea. Dar si Renee Zellweger (in rolul ziaristei Lexie Littleton) te prinde… cu gura ei putin stamba, vopsita in rosu aprins, cu replicile ei taioase si atitudinea de femme fatale, cu privirea jucausa dar adumbrita de un gand nerostit, ragusit… Oooh, da!… Lexie te prinde!… Dar filmul e mai mult decat jocul celor doi, filmul se leaga si de un altfel de joc – cel de fotbal american. Noroiul imprasiat din belsug in ochiul camerei de filmat, multele kilograme de muschi risipite pe metru patrat de barbat, uralele multimii, mana de reporteri aflati intr-o cusca cu geam si cu vedere la teren, majoretele de pe margine… compun jocul. Rivalitatile dintre jucatori, orgoliile dintre ziaristi, interesele impresarilor, reclamele de la radio, toti banii care circula in culise… compun si ele jocul. Eeeh, dar de ce mai bat eu campii acum?!? Si numai pentru a-l vedea pe George Clooney cu ruj rosu aprins pe buze, si tot merita filmul! 😉


Imi trag rasuflarea un moment si zambesc

May 12, 2008

Cuvintele mi se zbat intre tample si incep sa ma doara. Cuvintele au reusit sa acopere sunetele nebune din seara precedenta. Visez in cuvinte multe in putinele mele ore de somn si ma trezesc cu foame. Stresul, oboseala si dimineata cruda in care ies, ma dau gata. Imi imaginez cum lumi intregi zboara pe langa mine si pe unele dintre ele as vrea sa le opresc o clipa, sa imi odihnesc privirea… dar nu am timp. Rememorez lumi mai vechi deocamdata. O vad cum iese din limuzina lunga: piciorusul intai, (asa!…), apoi o bucata din rochie falfaind ca aripile unei pasari mici si speriate… apoi trei sferturi din trup si la final se arata cu toata fata ei rotunda – o zgatie de fata intr-o rochie mare, alba, frumoasa ca o raza de soare strapungand pentru totdeauna norii negri. Tocmai atunci, o alta raza de soare (una reala!) mi se infinge in ochi si ma orbeste pe moment. E inceputul ritualului… vad maini impreunate a dragoste, capete plecate cu evlavie, cruci facute catre popor… nunta din Canaa Galilei si dansul… nu lipseste, n-are cum… si dantuie… apa in vin si tot asa, sa ne rugam pentru fericirea lor… sa murmuram Tatal Nostru… si Hristos a-nviat!… O alta slujba imi amintesc pe loc. Momentele incep sa se confunde, sa se apropie… nelinistitor de mult. Cineva imi strange mana tare, vad lacrimi… incerc sa imi linistesc sufletul, dar emotiile cresc si cresc spre un necunnoscut punct culminant. Si deodata se canta “La Multi Ani!”, se canta din doua Biserici diferite acelasi cantec, in acelasi timp… Totul se termina cu o predica despre cum sa fie mirii in viata, in familie, cum sa se respecte unul pe altul, sa isi iubeasca parintii, nasii… Ma sufoc putin si imi vine sa ies de-acolo dar mai e putin. Si gata, ambele slujbe s-au terminat. Cea din capul meu mai reverbereaza putin atunci cand pun piciorul pe prima treapta, acolo unde se vor face in curand poze. Ies la lumina, flori incep sa se imprastie, iar fata in alb e coplesita de saruturi. Vad fericire si dragoste in jurul meu. Imbratisez repede si stiu ca viata e grozava in clipele alea… clipe unice. Apoi norii se abat si inegresc cerul de deasupra Bisericii. Vantul salta rochiile doamnelor si le ciufuleste coafurile. Lumea inca insista sa faca poze inainte de ploaia care se anunta amenintatoare. Cativa se bulucesc, altii sunt chemati in mod expres. Am picioarele gheata si as vrea o tigara. De mult timp n-am mai avut dorinta asta, dar ma vad cum ar fi sa imi aprind un pai lung si sa pufai linistita sprijinindu-ma de gardul din apropiere. Numai gandul si deja ma relaxez. Ultima oara? Da… stateam in rochia mea alba si pufaiam nelinistita cu tot felul de alte ganduri bubuindu-mi in cap. Atunci as fi vrut sa fiu pe o plaja insorita si sa stau la umbra unui palmier fara sa am vreo grija. Imi intorc privirea spre blond si ne grabim la masina. Conduce un prieten intr-un costum inchis la culoare, strabatut cu extravaganta de o linie roz, obraznica. O sa bea cam mult whisky. As vrea sa dansez muuult… dar vorbesc, explic, zambesc si .. iar mi se naclaieste gura si vreau tigari. Ma satur. Doamne! Ce mi-as aprinde una! Bulgarele alb vine la noi, straluceste toata. E un copil. Si atunci trece tot. Vorbim, radem… se bea. Sa iti bei mintile pana simti ca plutesti, iar la final sarbatoresti orgasmul cu flori aprinse, muguri in gura ta fierbinte. Ziua se incheie in aplauzele furtunoase ale multimii. Lumea ne ridica pe brate, ne transporta prin incaperi nesfarsite, imense. Acum stau si citesc, scriu in gand.


O carte “regeasca”

May 12, 2008

Zi linistita de duminica! Nu ne-am mai dus la pizza din cartier asa cum un comod obicei a pus stapanire pe noi de la o vreme incoace. Lenea mi-a infrant pofta de quatro formaggi-ul obisnuit cu marginile potrivit de coapte si de crocante plus espresso-ul aburind, sorbit pe terasa in timpul unei discutii despre vacanta cu blondul. N-am ezitat prea mult in hotararea mea de a ramane cu cartea in brate, in pat… Nu ma mai puteam opri din citit inca de cu o zi inainte. Si daca nu era vorba de un eveniment important la care bucurosi am participat sambata, probabil ca m-ati fi gasit duminica dimineata pe terasa cu pricina, cu pizza si cu cafeaua mea in fata, cu blondul zambindu-mi alaturi, cartea fiind de mult timp devorata si un subiect inchis. Din acelasi considerent insa, am ratat si schimbul de carti de la ora 15, din Lucky 13 – unde m-as fi bucurat de o ciocolata cu portocale di-vi-na si unde poate as fi facut rost de o carte buna. (Ei, dar nici L. n-a raspuns la telefon, iar A. n-a putut sa mearga… Si cum sunt timida, nu m-as fi dus singura sa ma “balacesc” intr-o mare de straini desi poate pe multi i-as fi recunoscut de pe blog). Oricum eram bantuita! Iar hartuiala stiu ca n-ar fi incetat daca ma duceam si lasam cartea din mana neterminata. Sa va explic! Este vorba despre cea mai buna carte a “regelui” (Stephen King) – cea care m-a fasinat atat, care m-a tinut ore in sir, toata ziua de duminica, tinuita in pat si pe care am devorat-o (se devoreaza mult si in carte, multa carne de om…) intr-un singur weekend. Nici foame nu mi-a fost cine-stie-ce. Nici pe blond nu l-am alintat prea mult… (noroc ca avea si el alte treburi de facut). In scurta pauza de somn, am visat clovni, pampoane portocalii si fete cu parul rosu. M-am trezit repede si am reluat lectura. “Uf, bine ca nu m-au prins!”, am gandit repede cu respiratia taiata de sprintul facut. Eram printre ei, faceam parte dintotdeauna din gasca lor. La fel m-am simtit cand am citit “Ciresarii”. Atunci eram copil si mi-a fost firesc si usor sa particip activ la toate aventurile lor. In “BantuIT”, am intalnit alti “ciresari” pe care i-am indragit insa la fel de mult, din prima clipa. Fiecare dintre ei trebuia sa isi infranga teama, fiecare dintre ei avea de luptat cu un monstru personal si toti laolalta erau alesi special ca sa invinga “Monstrul cel mare”. Treaba asta cu frica am mai intalnit-o in “Saw” (filmul) – acolo insa groaza are rolul de a corecta fricile personajelor, de a-i sanctiona in vederea educarii lor definitive. In “IT”, frica da curaj, se transforma intr-o arma in fata clovnului, a mumiei, a paianjenului… (pentru fiecare dintre ei, monstrul cel mare avand alt chip, chipul fricii interioare) si tot frica il invinge pe monstru, il face sa capituleze. Dar “IT” este si o poveste despre prietenie. Prietenia care se leaga indisolubil in fata raului de orice tip, care uneste oameni si copii in bucurie si necaz, si care intr-un mare final, invinge! J


Apologia neputintei

May 9, 2008

Toate iti merg din plin sau cel putin asa crezi tu. Concediul se apropie, primavara a venit, iubirea te inconjoara iar entuziasmul de care vorbeam cu alta ocazie atinge culmi nebanuite in ultimul timp. Ciripesti vesela pe drum in ritmurile picurate in ureche de mp3 sau citesti cu nerabdare “IT”-ul atat de mult amanat dar cu atat mai fascinant odata redescoperit, iar intr-un final ajungi la munca. In fiecare dimineata primul lucru pe care il faci este sa deschizi mailul. Si in fiecare dimineata – de cateva zile incoace – te gandesti: “Daca mai primesc un singur mail in care mi se intorc datele trimise, innebunesc!” 😀 Ori nu sunt capabila sa fac meseria asta, ori ceva nu e in regula in ecuatia vietii mele. Incerci sa depasesti momentele de disperare care te cuprind la vederea update-ului de Outlook. Si o iei de la capat, incepi sa verifici iar si iar acelasi program imputit, sa culegi din nou textul cu minutiozitatea corectorilor de carte, sa reiei logica codului de mii de ori precum facea Colombo in cazurile complicate de crima pana le rezolva, si inima iti bate mai tare cand simti ca te apropii de final. Pierduta in labirintul propriei mele “creatii”, as vrea sa pot sa evadez cumva… Uneori, ma vad cu coada intre picioare plecand pe un drum diferit de tot ce cunosc pana acum, iar pe ceilalti ii vad cum ma privesc cu dispret si scarba. “In sfarsit, am scapat de ea!”, isi zic ei in barba multumiti. Eu nu vreau sa ma mai uit inapoi, neputinta ma apasa si altfel decat sa uit simt ca nu pot scapa de sentimentul rusinos. Imi place ca plec si uit. Dar ma scutur repede de toate gandurile astea de renuntare lasa si dau inca un “Sent” victorios cu mana alunecand transpirata pe mouse. “Doamne-ajuta!” murmur in gand. Daca as avea mai multa incredere in mine sau daca nu m-as grabi sa fac lucrurile repede, poate si relaxarea mea ar fi alta si totul ar iesi mai bine. Dar imi zic eu drept incurajare: “Trebuie sa ma obisnuiesc cu mine, sa ma suport cu toate defectele mele, cu neputinta mea si sa sper ca si altii vor fi inganduitori si vor face la fel!“ 😀 Asta e un text de autosugestionare ca de pe casetele alea americanesti care au rolul sa te faca sa te simti bine repetand in fiecare zi dupa vocea vesela de pe banda: “Sunt fericit! Viata e minunata!” Deci, haideti in cor: “Sunt fericit! Viata e frumoasa!” J


Entuziasm de primavara

May 7, 2008

V-am zis ca m-am viciat de shopping si parca de catva timp numai asta ma preocupa! Cu banii altora sau cu ai mei, in Mall, in Delfinului, la Diverta sau oriunde se nimereste sa fiu, singura sau cu prietenele, tot scot si scot din buzunar si adun si adun lucruri. Apoi ajung acasa si ma pun sa le ordonez ca o furnica maniaca. Parca as fi luat ceva (!) care ma tine permanent in priza. Fara pauze. O asa satisfactie ma cuprinde cand rasfoiesc cartea mirosind a nou, o mangai cu drag si recitesc in nestire prezentarea de pe coperta amanand cat mai mult clipa in care incep serios lectura. Si un asa entuziasm ma invaluie cand probez haine noi si colorate si ma invart in fata blondului: “Iti place? Imi sta bine?”… sau cand stau in baie cu babuinul si facem schimb de tricouri ca fotbalistii: “Hmmm! Iti sta mai bine cu asta galben!” 🙂 De-abia s-a deschis sezonul! Babuine, te iau la carti tura viitoare! 😉