Concertul Patrice

July 7, 2008

N-am apucat sa povestesc despre concertul Patrice! Nu ma duc la Metallica, la Szighet sau B’estfest, dar imi place Patrice si am fost pe Arenele Romane sa il vad, sa il aplaud si sa cant (in cazul meu: sa tip!) alaturi de alte sute ca mine (sau nu?!?). La “Done (where is love to be found)” alergam ca nebunii pe langa wc-uri, intreband pe gardieni de tigari. Blondul m-a luat de mijloc bucuros si ne-am invartit putin prin multime cand am auzit: “and you’re still goin’, goin’, goin’, goin’ on yeah”. Pana sa apara Patrice pe scena, am stat cuminti pe banci, discutand de planuri cu bebe mici si vancante in trei. Prietenii nostri au aceleasi vise, se iubesc mult si stiu ca o sa li se implineasca curand. Feeria nu a izbucnit de la primele acorduri, lumea nu era incalzita si nici macar nu umplea arena. Melodiile de pe albumul nou nu l-au ajutat foarte mult pe Patrice sa miste publicul din amorteala. De abia dupa “Soulstorm” si cand seara se agatase de copaci, am inceput sa plutim. Tricoul mi s-a lipit repede de spinarea uda, picioarele incaltate cu sandalele fistichii – de care sunt tare mandra! – mi s-au colorat in gri-murdar desenandu-mi o alta harta a venelor, iar berea a sarit cat-colo, uitata de toti. O femeie corpolenta urmata de un cameraman docil, s-a strecurat la un moment dat printre noi si s-a oprit in fata unei fete de langa mine, cu o bandana rosie pe cap si rochie inflorata, blocandu-mi putin izbucnirea de entuziasm. Blondul se agita in spatele meu si l-am vazut cum bucuros pierdea controlul lansandu-se in voia muzicii. Dupa “Bis!”, Patrice s-a mai oferit timp de aproape o ora. Multumim! A fost un concert frumos! 🙂

Advertisements

Vacanta cu nemuritori, babuini, strumfi si blonzi

May 6, 2008

Dupa o perioada grea in care am framantat cozonaci intregi in cazane mari, in care am umblat pe coji de oua vopsite si pe strazi brailene si in care am golit cateva magazine (modest!), am ajuns la munte. Unu mai a venit cu cearcane la ochi, cu oboseala multa adunata din zilele de Paste si din cele odihnitoare ce-au urmat la munca… Am incercat sa recuperez putin pe drum; cat Gore ne purta linistit pe sosele, eu am tras o sesiune de somn pe cinste si mi-a prins bine. Dupa ce am ajuns la domnul cabanier din Plaiul Foii si dupa un mic dejun intarziat, m-a cuprins lenea. As fi vrut sa raman jos, la vorba cu prietena mea si sa urce numai baietii. Dar dupa mai multe codeli si dat leapsa de la una la alta, am decis sa mergem si noi sa o vedem pe Diana cea cantata. Asa ca se facuse deja dupa-amiaza bine cand am ajuns la refugiu. Drumul pe Valea Ursilor a fost fara ursi (da?!?) iar ploaia nu ne-a facut probleme. Sus, la mingea rosie cu nume de fata, am facut poze multe, iar nemuritorul nostru s-a bagat in seama cu cativa padureni nimeriti acolo (inca mai credem ca i-a speriat putin!). La intoarcere ne-a insotit mai mult soarele. Blondul si-ar fi dorit mult sa mearga pe Ascutit si mai departe, sa dea piept cu creasta, dar zapada intrezarita mai sus si lipsa reala de timp, l-au intors din hotararea lui. Asa ca am coborat cuminti, am cules flori, ne-am racorit picioarele in rau si am admirat mormolocii din baltile de pe marginea drumului prafuit dinspre cabana. Aici am incins repede un gratar cu de-abia un sfert din provizii iar blondul s-a jucat apoi cu focul pana tarziu in noapte. Cu paharul de vin in mana, am depanat amintiri si povesti alaturi de domnul cabanier. O data, cand se catara pe Fagaras iarna, alaturi de niste prieteni, Custura Saratii era sa il piarda. Mai fusese acolo si se stia cu muntele – doar il catarase de atatea ori! Cu trufia tineretii, n-a vrut insa sa aleaga drumul ocolitor cum facusera ceilalti. A vrut sa demonstreze ca el poate si pe-acolo. La un moment dat, cand lucrurile pareau in ordine si nu mai avea mult pana la capat, a alunecat pe gheata parsiva cale de cativa metri. Norocul lui a fost rucsacul si faptul ca s-a intors pe spate si astfel a putut intr-un final sa isi propteasca picioarele in pamant, sa se opreasca. De atunci are cicatricele de pe mana. Ele ii amintesc ca muntele trebuie iubit cu umilinta ca sa ti se poata darui complet. Am mai povestit despre concursurile din Piatra Craiului, concursuri mai grele decat maratonul, care dureaza cate 52 de ore continuu, zi-noapte, si in care alergi, vaslesti, inoti si mergi cu bicicleta prin padure – toate odata. Coplesitor, dar cu atat mai frumos pentru cine poate sa participe! Uneori as vrea sa fiu atat de puternica – dar sa devin asa-deodata, fara mare efort! – incat sa pot alerga kilometri intregi prin toti muntii si sa ma supun cu voie buna la probe diavolesti de grele fizic precum Hercule. Eeeeh, dar pana sa ajung eu Superman, am format o echipa senzationala cu nemuritorul la meciul de volei de a doua zi. Servele mele au “inmormantat” adversarii, pasele nemuritorului au fost geniale iar blondul, cu tot show-ul facut – haios dealtfel! – a incasat-o cu un scor rusinos, alaturi de domnul cabanier. Recunosc ca a existat si revansa…. Dar cum memoria este de obicei selectiva… eu scriu aici doar despre ce tin minte! Pe seara, ne-am incordat muschii si la un joc de carti in sala de mese. Aici babuinul a fost vedeta! In rest am ras mult de naivitatea nemuritorului novice in secretele whist-ului. Cu parere de rau, ne-am intors in Bucuresti. Am incercat sa amanam momentul cat am putut mai mult: am pornit mai tarziu din Plaiul Foii, am facut dese opriri la targurile artizanale intalnite pe drum si ca sa incheiem apoteotic (noi avand inca mancare in portbagaj!) am luat un ospat pantagruesc prelungit in Sinaia. In ultima zi libera din calendarul de Paste din acest an, am scos babuinul la pizza, apoi la cumparaturi (ca tocmai isi agatase blugii si era absolut necesar!)… iar pe blond l-am lasat toata ziua fara cheie in valtoarea entuziasmului provocat de shopping (ultimul meu viciu!). Ieri m-am trezit cu greu, a fost luni, frig si am mers la munca. De azi am inceput sa pun mana pe blog.

(va urma)

 


Cum influenteaza haina pe om, dar barba?

April 15, 2008

Ieri a venit imbracata toata in negru, cu o dispozitie de culoarea hainei. Nimeni nu i-a smuls un singur zambet sau gest de bunavointa. O zi in care a lipsit stridenta glasului ei. O zi deprimanta cu ploaie si nori. Liniste si atmosfera incordata. Am multumit pentru liniste dar am rasuflat usurata cand am iesit in ploaie, afara. 😀

Acum ceva timp, s-a ras si dintr-o data a devenit alt om. Se itea la mine un cap de copil cu ochii mari, frumos, bun de iubit, dar cam angelic. Noroc ca i-a crescut repede, repede la loc. Da! Imi plac mult barbatii nerasi, cu un inceput de barba lasata sa creasca asa… intr-o doara. Neglijenta asta le accentueaza acel unic “something” care ii face indisolubil diferiti fata de noi, femeile si ii face mai sexy, mai pe gustul meu. Iar daca mai sunt si blonzi, m-au dat gata! 🙂

(Inspirat de Irene )


Peripetii low-cost, muzee si plimbari pe lac

April 14, 2008

Nu este prima data cand avem probleme cu companiile aeriene low-cost. Anul trecut, Sky Europe ne-a tinut o zi intreaga in aeroportul din Roma ca apoi sa ne plateasca si noaptea la hotel – evident dupa istovitoare si enervante negocieri. Si toate astea pentru ca n-au fost in stare sa faca rost de un avion bun in locul celui stricat in decurs de cateva ore, asa cum cred ca ar fi fost normal. Oricum nici un hotel din lume nu mai putea recupera nervii consumati intre timp, nici o stea nu putea sa stearga parerea de rau ca n-am mai ajuns la nunta unor prieteni dragi si nici un mic-dejun oricat de bogat nu putea compensa sentimentul ca am fost tratati ca niste paria in tot acest timp. De data asta insa n-am mai ajuns asa departe. Bucurosi ca avem biletele de avion cumparate si rezervate, ne gandeam la planuita excursie cu mare drag, primul pas stiindu-l facut. Dar bucuria a durat cateva saptamani caci de curand am primit un mail de la reputata companie MyAir ca au anulat toate zborurile catre Bruxelles. Asa ca am ramas cu buza umflata, iar in asteptarea banilor (pe care MyAir ii promitea in 10-15 zile) ne gandeam frustrati la tot de felul de variante gen: renuntare la destinatia in cauza, amanarea excursiei pentru luna iunie sau chiar schimbarea cu totul a planurilor de calatorie. Simteam ca ni s-a facut o gluma proasta fara motiv. Nu intelegeam cum e posibil sa anulezi toate zborurile de pe o singura destinatie dupa ce in mod cert, au fost rezervate destule bilete pe cursa respectiva, fara sa oferi o alta varianta, fara sa dai o explicatie logica deciziei luate, fara sa iti pese pur si simplu. Asa m-am convins ca low-cost-ul are dezavatajele sale gen intarzieri, anulari, avioane stricate, bagaje pierdute exact cand ti-e lumea mai draga, si ca mai bine i-ar sta cu numele de low-respect (fata de client). Intr-un final ne-am luat inima in dinti si persistand in naivitatea noastra, am mai acordat o sansa – de data aceasta WizzAir-ului, prea incantati fiind de planurile facute incat sa putem renunta asa usor si avand totusi prea putini bani ca sa nu optam tot pentru servicii low-cost. Sper sa nu mai avem decat surprize placute! 😀

Dar trecand peste nelinistile si frustrarile provocate de transportul “pe sus”, am avut un weekend frumos. A fost ideea lui F. sa mergem la Muzeul de Arta si trebuie sa recunosc ca a fost o idee foarte buna. Cladirea care pana acum o admiram doar din goana plimbarilor prin zona, este impresionanta si pe dinauntru. Putina mea cultura din domeniul artei m-a ajutat cat sa recunosc unii pictori, anumite epoci si cat sa exclam de fiecare data cand imi placea ceva fara sa am vreo explicatie clara pentru asta. In rest, comentariile noastre s-au rezumat la observatii profane gen: “Uite ce Venus cu spate de culturist!” sau “Copilul Iisus are clar o pozitie nefireasca aici!” sau “Tabloul asta ar merge in sufrageria mea!”. Scarile pe care le cobori dupa ce ai parcurs toata expozitia de pictura europeana sunt cele mai frumoase scari pe care le-am vazut pana acum. Adidasul ti se afunda extaziat in covorul galben si moale si poti foarte usor sa te imaginezi o printesa intr-o seara de bal. Eu am retinut Tuculescu cu cele doua tablouri (restul colectiei aflandu-se la Muzeul de Arta din Craiova) – culorile aprinse (mult galben!) m-au incarcat de bucurie. Iar pe F. a apucat-o plansul cand a vazut “Sarutul” lui Rodin. 🙂

Dupa ce ne-am rupt picioarele prin Muzeu, ne-am gandit sa le punem la o noua incercare cu hidrobicicleta prin Cismigiu. N-a fost o idee chiar inspirata caci pe langa faptul ca in prima jumatate de ora n-am facut decat sa ne invartim in cerc (nu reuseam sa intelegem care e smecheria cu nenorocita aia de directie!) si sa mergem drept doar cu spatele, am intrat si sub dusul de apa din tasnitoarea din mijlocul lacului. Ne-am udat pana la piele (ca tot aveam nevoie la raceala mea!), am ras mult si ca sa ne mai alinam amarul, am cumparat vata de zahar (vezi aici!) si am facut o oprire la cofetarie. In rest, Cismigiul arata foarte bine in prag de primavara: multe lalele frumos mirositoare, alei ingrijite, terase deschise, locuri multe de joaca pentru copii si curcubeu pe lac. O incantare! Asa ca m-am intors si duminica in Cismigiu, de data asta cu blondul care a vrut sa isi incerce muschii la vasle. Gradina Cismigiu este o idee foarte buna! a exclamat el bucuros. Am mancat iar vata de zahar si ne-am pus cate o dorinta la vederea curcubeului. Mai nou, vanez curcubee! Dupa fiecare ploaie, cand vad o raza de soare, sunt cu ochii in patru, pe sus… 🙂 


“Fabrica” de blog-uri

March 15, 2008

Dupa ce ne-am descurcat relativ repede si fara prea multe peripetii in “finding the spot” – datorita spiritului de orientare al blondului, bineinteles! 😛 -, ne-am poticnit intr-o coada lunga la intrarea in “Fabrica” – exact cum vedem in filmele americane ca sunt cozile din fata cluburilor foarte populare… doar ca aici lipsea bodyguard-ul inalt, musculos si sensibil la sexul frumos si/sau la bacsisuri grase. 😀 Dupa o simpla privire aruncata in jur, se putea vedea lume multa, amestecata, voit originala, “trendy” sau din categoria “pustime”, camere de filmat, televiziuni, blitz-uri peste tot si oameni afisandu-se in tricourile sponsorilor. Expozitie de blog-uri cu autorul la purtator si cu tag de hartie lipit de tricou in partea superioara, de obicei chiar in dreptul inimii pentru cat mai multa elocventa. Blondul ne-a numit repede “topisti” care in traducere libera ar insemna ‘oameni care se intalnesc sa mai agate cateceva din moment ce tot au o pasiune comuna, oricare ar fi aceea’. 😀 Din randul “topistilor” chiar el a facut parte odata, demult, mai exact in vremea liceului (sic!), atunci cand asculta cu religiozitate un top al melodiilor dance la radio Braila (poate cunoscatorilor va spune ceva numele lui Angel Voinescu!?!?), top la care participa activ cu clasamente si comentarii proprii sub nick-ul Mark Flatcher (nu ma puneti sa povestesc si asta… era vorba de o intreaga familie acolo a.k.a. Flatcher Family!)… 🙂 Orice eticheta s-ar pune, pana la urma a avut loc intalnirea de gradul zero al blogerilor, prin care fenomenul a mai castigat astfel in importanta. S-au dat si premiile care vor fi sigur – cel putin unele! – controversate, s-au vazut si sponsorii – care poate la anul, vor fi si mai multi, cu premii si mai mari! 😀 – si s-a dat si la Tv. Ce a fost enervant: in microfon nu s-au auzit deloc speech-urile castigatorilor (eu n-am fost printre ei, daca va intrebati si asta!); muzica mixata a fost ori prea tare, ori prea incet, ori mai bine nu era deloc ori poate doar n-a fost pe gustul meu; mult, foarte mult fum (de cand m-am lasat de tutun, suport cu greu fumul!); prea putine aplauze si prea multa “degringolada” (am zis bine?!?) la anuntarea “top”-ului. Iar posibilitatea de socializare (in cazul in care nu erai vreo “vedeta”) ori de intalnire cu cineva anume (in cazul in care nu stateai cu ochii pe intrare ca pe butelie) – aproape nule! De exemplu, as fi vrut sa o cunosc pe femeia simpla pe care o admir… dar tot am avut noroc cu Chris care mi-a oferit un mic “insight” din vastele ei cunostinte. 🙂 Castigatorii ii aflati pe site-ul roblogfest-ului, iar speech-ul meu special de multumire il voi “spune” aici (ca si-asa nu e foarte lung si nu ma doare mana! 😛 ): “Multumesc!” 😉


Seful

March 1, 2008

Pentru ca am baut prea multa apa cu prea putin timp inainte de culcare, sunt si la ora asta – adica 02:23 a.m. – inca treaza… E o “insomnie” placuta care imi da timp sa ma mir despre cat de minunate sunt constructiile din ziua de azi, de exemplu. Si nu! Nu am vazut nici un documentar despre constructii superbe si complicate facute de om, in ultimul timp. M-a trasnit pur si simplu… asteptand somnul… Desi blondul e in domeniu si nu ma indoiesc ca ar putea sa imi explice oricand si foarte logic, cum pot atatia oameni sa locuiasca unii peste altii, pe nivele, punand atata greutate cu mobilele si lucrurile lor pe o simpla placa… mie tot mi se pare un miracol! Dar trecand peste ignorantele si mirarile mele, “Dilema veche” a abordat intr-unul din numerele sale recente o tema care ma macina: “Seful”. Intr-o conversatie, fiecare incearca sa isi impuna propriul adevar interlocutorului. Fiecare se asculta pe sine vorbind celuilalt… discutiile devenind astfel un schimb steril de monologuri si finalizandu-se paradoxal totusi cu multumirea fiecaruia ca a impartasit cateceva celuilalt. De aceea sunt asa pretioase prieteniile… aici asculta si urechea, si sufletul. E poate unul din motivele pentru care spunem de obicei ca prietenii sunt putini, rari si doar anumiti… Prin antagonie, daca vreti, de aceea exista si asa multi sefi. Sunt foarte multi oameni care cred ca detin cunoasterea absoluta in majoritatea cazurilor. Pot fi cunostinte apropiate, amici, colegi de serviciu sau chiar sefi prin functie si denumire… toti vor avea cate un sfat legat de orice subiect ivit in conversatie, in orice domeniu abordat si fata de orice problema enuntata. Daca nu esti o fire prea combativa incat sa fii cel care striga cel mai tare dintr-un grup numeros si galagios, atunci vei suporta cuminte, aprobator, tot ce ti se serveste drept judecata de valoare, solutie sau sfat amical. Desigur ca inveti multe lucruri, e de la sine inteles ca n-ai cum sa le stii tu pe toate (doar au grija altii sa le stie! 😛 ) si astfel oricand o vorba buna nu strica si te poate ajuta, te poate indruma pe un drum corect sau te poate lumina intr-o problema. Seful apare atunci cand solutia, sfatul iti vine ca impus, cand nu poti sa alegi, cand din conversatie intelegi ca alta cale pur si simplu nu exista… Profesorii care isi rateaza elevii la materia pe care o predau, sunt astfel de sefi in atitudinea lor, iar acest lucru indeamna elevul sa faca tocmai invers… La fel si cu parintii care isi rateaza copii fiind doar autoritari si atat. Tanarului trebuie sa ii induci si incertitudini, altfel – dupa cum spunea Noica – il pierzi. La fel se intampla si cu angajatul. Cred ca e o capacitate esentiala in management sa poti sa exploatezi cu adevarat omul si potentialul sau. Si nu stiu cat depinde asta de studiile sefului in management… E simplu deci! Seful nu trebuie sa fie un supra-om, ci e suficient sa fie doar om!


Calatoriile si Capitanu’

February 14, 2008

Pentru ca de la episodul Ciocanesti n-am mai plecat nicaieri si nici nu stiu cand, unde si cat de curand vom mai merge pe undeva, imi permit sa visez deocamdata sau mai bine zis: sa imi aduc aminte. Am “boala” asta cu visele de calatorie de cand sunt cu blondul. Parca am descoperit America… de cand il stiu pe el. [hihi! o sa se bucure c-am zis asta!] 😀 Brusc mi s-au declansat de-a valma: pofta de calatorii, dragostea pentru munte, dorinta de a urca pe varfuri, de a vedea lucruri noi, de a merge cu trenul, de a cara rucsacul si de a sta la cort, de a colinda pe strazi in nestire pana te dor talpile… Toate acestea existau – desigur! – in mine de dinainte, dar blondul le-a scos la lumina si totul a fost si este mai frumos cu el. Chiar si dupa o excursie nereusita – si am avut cateva: mai toate prin munti si pe ploaie… [uf!] – ai sentimentul multumirii ca totusi ai mai bifat un traseu pe care pana atunci nu-l stiai, si ti-e foarte clar ca trebuie sa perseverezi si ca nu vei da inapoi data viitoare; ramai deci cu o promisiune in suflet. Ce e cel mai frumos? Planurile care se fac inaintea vacantei. Pentru mine: sa il vad pe blond ce silitor devine cand construieste viitorul traseu pe hartie, cand planifica scrupuluos hostelurile, avioanele, trenurile, locurile de vizitat, cand se documenteaza despre tara in care vom merge sau despre muntele pe care il vom urca si ia in brate atlasul ala mare si scris in engleza [care il enerveaza atata!]. 😛 Ce e cel mai emotionant? Cand ajungi pe varf dupa un urcus greu, cand aterizeaza avionul si calci pentru prima data acolo unde de mult timp iti doreai sa fii, cand te uimeste un loc asa mult incat ai nevoie de cateva secunde pana cand iti revii, cand te bucura o pictura, o statuie, o cladire, un peisaj – [catarsis, deci]. 😉 Pentru mine: il vad pe blond multumit ca ne-a placut traseul facut de el, ca au iesit bine lucrurile, ca a gasit solutii si ne-a indrumat prin hatisul metroului vienez, de exemplu… mai pe scurt: ca a fost un capitan bun. [al doilea lui prenume este Capitanu’! ] Vreau sa mai plecam iar undeva! Ce zici, Capitane? 🙂