Pofta Buna la Tanase!

April 22, 2007

Acum ceva timp (nu foarte mult :P) m-am decis sa incerc si teatrul de revista Tanase…atat de mult laudat de bunica mea…:D Si asta nu neaparat pentru ca as avea foarte mare incredere in gusturile ei, dar inca imi amintesc de revelioanele petrecute in fata televizorului cu Arsinel si Stela inainte de ’89 si de ce sa nu o spun: imi amintesc cu drag desi eram destul de mica. Ei bine, am nimerit la o “piesa” numita “Pofta buna la Tanase” cu Cristina Stamate si Nicu Constantin. Nu stiu cati vor recunoaste aceste nume…dar am incredere in media noastra televizata de dupa revolutie ca a reusit cat de cat sa reaminteasca si mai tinerilor dintre noi de generatia respectiva. Oricum, fie ca-i stiti sau nu, vreau sa va vorbesc de un teatru de revista trist, cu putini spectatori – in general cu media de varsta de peste 50 de ani – , un de un spectacol cu glume rasuflate, cu cantecele lui Gabriel Dorobantu (sic!) pe banda, cu mult balet de cabaret si sclipici mult si ieftin care pe cat iti lua ochii cu atat mai mult te intrista. Inteleg ca acest gen de spectacole aveau multa priza la public inainte pentru ca puteau trasnmite mesaje in mod subtil despre comunism si teroarea de atunci. Dar astazi e mult prea scump biletul si mult prea putin capeti de banii respectivi. Asa ca va recomand sa ramaneti la Stand-Up Comedy! 🙂

Advertisements

Principii

April 4, 2007

Zilele trecute am citit o nuvela marqueziana timpurie despre un tip care a trait 21 de ani inchis intr-un sicriu, ca si cum ar fi mort… in doua cuvinte: despre un mort-viu, dar un mort-viu foarte liber, care se simtea destul de confortabil pana si in apropierea sobolanilor. Asta n-are relevanta cu ce vreau sa scriu aici, desi apropierea mi-a venit natural in minte atunci cand m-am gandit la principii. Si oooh, da! Avem si principii, si scara de valori, si conveniente sociale, si legi, si ordonante…. si democratie, si statut de “oameni liberi”… dar de fapt cat de confortabil ne simtim noi cu “sobolanii” nostri? 😀


Si acum trecand la lucruri serioase…

April 3, 2007

“De ce “blog”? Ce e aia? De ce sa stau sa citesc “tampeniile” unora sau altora, despre ce-au mancat ei de dimineata si ce-au mai facut pana la finalul zilei? Ca ce chestie? Pfuah! Pierdere de vreme! Clar nu ma pasioneaza!” sunt pe scurt cateva din comentariile unor prieteni de cand am inceput sa imi atasez link-ul de “wordpress” la YM sau in fine, chiar de cand am inceput cu Yahoo 360. Un gen de raspuns – care descrie posibilul mobil al “scriitorilor” de blog-uri – poate fi “grafomania” lui Kundera (l-am mai postat candva):

 “Irezistibila proliferare a grafomaniei printre oamenii politici, soferii de taxi, printre lauze, amanti, asasini, hoti, curve, prefecti, medici si pacienti imi demonstreaza ca tot omul, fara exceptie, poarta in sine un virtual scriitor, drept care intreaga specie umana ar putea cu deplina indreptatire, sa coboare in strada si sa strige: Suntem cu totii scriitori! Caci fiecare sufera la gandul ca dispare neauzit si nebagat in seama, intr-un univers indiferent si de aceea tine cat mai e timp, sa se transforme in universul propriilor sale cuvinte.” 

Una din motivatiile mele personale este faptul ca sunt lucruri in jurul meu de care ma entuziasmez – pentru ca “la vie est rose”
– si pe care simt nevoia imperioasa de a le impartasi tuturor pentru ca merita cunoscute. De ce sa nu se bucure si altii? Sau invers, uneori sunt lucruri care ma sufoca si atunci scap de ele prin scris. Nu stiu daca fac bine sau nu. Dar si in cazul blog-ului se poate aplica “principiul telecomandei”. Asa ca: “Enjoy!” daca aveti chef si va nimeriti pe-aici, sau click “x” si gata.


Din vorbele unui puncher intelept

April 3, 2007

“Cine sunt io?”

“Sunt economist licentiat. Fac master la ASE. Am mosie in provincie. Imi plac Clejanii. O sa fiu manager. Acum sunt puncher. Stau in gazda la o baba ‘deosebita’ :D. Dar stau in Victoriei, in Bucuresti, si am telefon Nokia.”

“Ce vreau io de la viata?”

“Cand ma fac mare… si n-o sa mai stau pe banii parintilor, mi-ar place (sic!) sa fiu manager de hotel…Vreau statornicie…masina mea, casa mea, farfuria mea… telefon am si chiar unu’ smecher, foarte scump… sunt indragostit de telefonu’ meu… din prima clipa in care l-am vazut! Vreau sa-i iau si o husa tare-de-tot zilele astea… cum iau banii.”

“Ce-am facut in ultimul timp?” 

“Deocamdata sunt puncher ca sa am un ban de cheltuiala in Bucuresti, la facultate… oricum parintii inca ma ajuta mult dar io nu pot sa ma abtin sa nu cheltui… Uite…in uikendu’ asta, cu targu’ de turism….a fost foarte misto – m-am incarcat de pliante, o sacosa plina, plina….dar am si cheltuit… chiar stiai ca in Grecia sunt meniuri la restaurant in romaneste?!?!?! Am fost acolo… e foarte frumos, am avut o vacanta de vis… multi romani in Grecia…daca vrei vreodata sa te duci, sa ma intrebi pe mine cum-si-ce-fel! Si acum pentru scoala o sa fac o prezentare frumoasa despre Spania din pliantele de la targ.”


“Un parfum de 10 milioane de euro”

April 3, 2007

“Patrick Süskind a ezitat mult timp sa vanda drepturile de ecranizare ale bestseller-ului sau, “Parfumul” (care a aparut si la noi, la Humanitas). A facut-o in 2001 pentru, se zice, 10 milioane de euro. Pana sa se apuce de el Tom Tykwer, regizori celebri ca Martin Scorsese, Ridley Scott, Milos Forman sau Tim Burton au vrut sa ecranizeze romanul. Pe cat de dificil a fost sa se obtina drepturile cartii, pe atat de scump a iesit filmul, devenind cel mai costisitor film german din toate timpurile. Cel mai frumos lucru in cartea lui Süskind era felul in care folosea cuvintele pentru a vorbi despre mirosuri, utilizand un simt pentru a patrunde in cutele altuia. Cartea avea un parfum al ei care venea mai mult din textura si mai putin din poveste. Mi se pare infinit mai greu sa faci un film despre mirosuri, folosind imaginile. Tom Tykwer se achita bine, reusind o ecranizare onorabila, poate peste ce ar fi putut face Scorsese. Are avantajul varstei si al unei anume prospetimi, desi nu a reusit sa egaleze filmul care l-a lansat, “Lola Rennt”. Tykwer ramane fidel romanului cu doua exceptii, justificabile poate pentru un film comercial: face din prima crima a lui Grenouille una accidentala (care, la o adica, le poate justifica pe celelalte), si le omoara pe toate personajele pe care Grenouille le paraseste – ceea ce induce o idee de fatalitate inutila in context, mai ales ca in rest filmul se tine aproape de carte. Printre partile bune ale filmului se numara actorii – Dustin Hoffman, Alan Rickman, dar in special necunoscutul Ben Wishaw; imaginea care face toate jongleriile sinestezice pentru a surprinde pictural universul mirosurilor, cumintenia scenariului care – probabil a fost dorinta lui Süskind – nu se rupe de roman. z”

(Cronica de film)