Minunata libertate

February 25, 2009

O prietena mi-a trimis un link si astfel am descoperit minunata libertate a altora. O libertate frumoasa, un curaj nebun si un exemplu de urmat (de ce nu?!?):

Pe ici, pe colo

In lunile de vacanta ce vor urma (caci da! intru oficial in concediu!), am timp sa ma gandesc si sa visez la o astfel de viata si poate imiĀ revin si cu scrisul pe blog. šŸ™‚

(“Multe lucruri s-au intamplat de cand nu ne-am mai vazut.”)


Femei in literatura

October 21, 2008

Din Grecia am ramas cu mai multe lucruri. Nu o sa povestesc aici excursia ci vreau sa pun pe foaie lucrurile pe care nu vreau sa le uit.

Restaurantele in aer liber, cu mese patrate si fete de masa cu alb si albastru, au fost un moment delicios, in care relaxarea imi cuprindea fiecare muschi si din interior navalea o bucurie mare. Atunci il priveam pe blond cu toata fata razand si nu mai aveam nevoie de nimic altceva!

Apoi a fost grupul vesel format din trei cucoane solide, venite in vacanta sa se distreze. Au inseninat toate excursiile, cu accentul lor de Iasi, cu masivitatea lor purtata atat de firesc, cu glumele facute cu atat stradanieĀ si exclamatiile lor de copil in fata oricarui obiectiv turistic. Doamnele mele, sper sa imi pastrez si eu la felĀ optimismul atunci cand voi ajunge la varsta dumneavoastra! šŸ™‚

Ah, si marea… am privit-o pe ploaie, pe soare si pe vant. De fiecare data desena pe nisip forme trecatoare. In miscarea ei mi s-a parut ca inteleg pentru o clipa sensul lumii.Ā Am fost fericita.Ā Marea insa mi-a sublimat orice inspiratie.Ā Blondul imi cumparase caiete albastre sa scriu. šŸ˜›

Drumul de intoarcere din Grecia a fost marcat de o discutie lunga cu ghida. Raul meu de masina si starea precara in care ma gaseam, au favorizat frumoasa conversatie. Printre altele, am dezbatut si subiectul feminist (sau nu): “numai barbatii fac literatura?” (sau “sunt si femei care scriu?”). De cel putin cateva scriitoare, eu sunt absolut indragostita: Isabelle Allende, Anais Nin, Monica Lovinescu (ordinea este aleatoare). Cand am ajuns acasa, m-am uitat in mica mea biblioteca si intr-adevar, domina barbatii.Ā Mai stiu de Doris Lessing – cea cuĀ Premiul Nobel pentru literatura – pe care insa nu am citit-o inca.Ā Mai stiu pe Margaret Mitchell care si-a petrecut o viataĀ “Pe aripile vantului” dedicandu-si-o scrisului.Ā Si in mod cert, enumerarea ar putea continua. Sunt femei puternice, care au daruit mult. Atunci de ce statistica este aici in favoarea barbatilor? Oare afectul femeilor, plusul lor de simtire le dezavantajeaza atunci cand incearca sa il expuna in scris? Barbatii sunt oareĀ mai obiectivi si de aici, povestitori mai prolifici?Ā Oricum ar fi, e bine sa citim din ambele genuri. Cititul – asa cum am vazut scris undeva si mi-a placut – inseamna invatare fara suferinta. šŸ™‚


A fost ultima editie…

August 11, 2008

Cand am citit prima data despre Periam am crezut ca este vorba de festivalul de la Praid – despre care auzisem de la “Follia” din Oostende – iar atunci cand mi-am dat seama ca nu sunt unul si acelasi lucru, eram deja pe tren.Ā Oricum, eu siĀ L. de mult timpĀ planuiam o iesire impreuna dar de fiecare data se iveaĀ cate ceva si astfel planurile noastre se duceau pe apa sambetei. Asa ca atunci cand ne-am vazut in sfarsit in gara, ne-am imbratisat bucuroase. Am plecat spre Timisoara cu un tren de noapte, la care n-am mai prins cuseta, dar fiind InterCity a fost destul de curat si confortabil pana la urma, plus ca am avut noroc de un compartiment numai al nostru si astfel ne-am intins in voie oasele (atat cat ne-a permis spatiul!). Dimineata, in TimisoaraĀ ploua. Visam laĀ un mic dejun cu cafea, dar fiind cam devreme nu era nici o carciuma deschisa asa ca am luat-o la pas spre centru. Dupa ceĀ am traversat o Bega verzuie si scazuta pe podul lui Stefan cel Mare, am intrat pe o strada larga, un fel de bulevard delimitatĀ de case vechi ce iti zambeau stirb din pragul acelorasiĀ magazine de acum aproape 20 de ani. Ne-am opritĀ la cateva Biserici, ne-am inchinat frumos si am admirat picturile interioare.Ā Am trecut pe langa Parcul Central – unde canta KovaciĀ in vremea studentiei –Ā Ā si am admirat intinderea de verde de care se bucura timisorenii. Dupa inca un pod peste Bega, am dat nas in nas cu Catedrala Mitropolitana – cu turnuri slavone inalteĀ si mozaic colorat pe exterior. Catedrala era deschisa la ora aceea matinala, slujba tocmai se terminase si lumea pleca multumita cu anafura invelita grijuliu in batiste. De la Catedrala incepe centrul Timisoarei cu Piata Victoriei pestritata de cafenele, terase si porumbei. Dupa un scurt interludiu la Mac (cautat cu infrigurare pentru cafeaua mare cu lapte!) am starnit porumbeii de langa Fantana arteziana cu pesti, cu biscuti sarati si am facut poze. BlondulĀ s-a simtit ca in San Marco, iar eu – ca intr-un film de Hitchcock. šŸ˜€ Drumul nostru a continuat pe strazile frumos pavate aleĀ orasului. Ne-am odihnit cateva clipe pe bancile din fata monumentului Sf Fecioare Maria din Piata Libertatii, apoi am intrat in librariiĀ si intr-un final ne-am oprit la o alta runda de cafele in Piata Unirii. Piata Unirii este un spatiu plin de istorie si cultura, dar si un spatiu dedicat turistului. AiciĀ se aflaĀ Domul romano-catolic care pe vremuri a dat si numele pietei – “Piata Domului”. Tot aici se gaseste si Palatul mare baroc transformat in Muzeu de arta.Ā Mie insa cel mai mult mi-au placut casele colorate de pe un colt al pietei, foarte asemanatoare cu cele din piata centrala a Varsoviei si despre care am aflat –Ā citind acum pe netĀ – caĀ sunt reunite sub numele deĀ Casa Bruck. Foaaaaaaarte frumos! šŸ™‚ Plimbarea noastra timisoreana ne-a lasat cu senzatii si amintiriĀ placute asa ca Timisoara s-a inclus pe lista oraselor in care eu si blondul ne-am putea muta la un moment dat. Desigur ca…Ā deocamdata nu am vazut Piatra-Neamt!… šŸ™‚

Dar scopul nostru final fiind festivalul, un alt drum cu trenul ne astepta! De data aceasta, trenul a fost un tramvai mai mare, vopsit hippie si atat de zguduitor incatĀ parca noi eram floricele de popcorn intr-o tigaie. Pana in Periam-halta, ne-am rumenit asa tare incat am ajuns aproape arsi… si de soare si de somn. Patru floricele de porumb over coocked! šŸ™‚Ā Atunci cand am coborat din tigaie, a fost ca si cum am fi aterizat intr-o zona crepusculara: nimeni nu ne astepta cu nici un autocar, “roackerii” cu plete lungi si tricouri negre cu cap de mort lipseau cu desavarsire si doar un drumĀ alb si prafuit se deschidea privirii noastre… Era ca si cum n-ar fi existat un festival la mai putin de 6 kilometri de gara. Ne-am luat inima in dinti si am pornit-o spre centrul satului, unde se vedea Biserica cea mare, in speranta ca cineva o sa ne ajute. Pana la urma, am nimerit inghesuiti intr-o “furie turbo rosie” (pe numele ei mic –Ā Dacia),Ā fara bancheta din spate, cu portbagajul plin de lubenite mariĀ si cu un sofer gras ce povestea despre felurite accidenteĀ (de a speriat-o complet pe buna noastra L.!), dar – Doamne-fereste! – sa reduca viteza! šŸ˜€ Dupa un sfert de ora insa ne aflam in perimetrul marelui festival de la Mures. Iar dupa o alta jumatate de ora, mancam linistiti langa corturile instalate frumos la umbra. Stiu ca ne-am inaltat corturile pe ragetele unor roackeriĀ nemti si ne-am facut sandvisuri cu pate si branza pe refrenul “Locatarilor” despre “golani, rockisti si punkisti”… De abiaĀ inainte de Gianina si Quartz ne-am mutat cartierul general aproape de scena, cu bratarile rosii la mana si bereaĀ in halbe. Gianina in salvari negri, cuĀ sosete in dungi, cu vocea sparta si puloverul pe cap… n-a reusit sa miste multimea, sunetul a fost prost iar versurile nu s-au auzit deloc. Lumea astepta cuminte se se insereze si intre timp, se racorea cu Timisoreana (au avutĀ monopol pe bere laĀ festival!). In program au urmat cei de la BUG Mafia… care au recunoscut ca nu stiu ce cauta la acest festival, dar parerea mea este ca nu ei au gresit ca au acceptat sa vina, ci organizatorii – ca i-au invitat, din capul locului. Odata cu Mafia (si cei sase bodyguarzi ai lor!), au aparut langa scenaĀ si “baietii de cartier” – gata saĀ aclame falseteleĀ lui TataeeĀ si sa tina isonulĀ injuraturilor scuipate in microfon. A durat cam mult (pentru gustul meu) si acest lucru mi-a confirmat inca o data fascinatia pe care o exercita facilul asupra prostilor. šŸ˜ Am uitat insa repede de “baietii buni” odata cu aparitia lui Cristi Minculescu cu-a lui vesnicĀ “Buna seara, prieteeeeni!”. Din tot festivalul, au fost de departe – cei mai buni! Nu mai sunt demult o mare fana Iris, dar recunosc caĀ m-au miscat, ca am cantat la refrene, caĀ am tipat pana am ramas fara voce, caĀ m-am agitatĀ pana am ametit de tot si am aplaudat pana mi s-au inrosit palmele. Aveeeeem poza cu Cristiiiiii! šŸ™‚ Asa mi-am adus aminte si de concertulĀ la careĀ i-am vazut prima data –Ā mobilizare generala. “Viva la Champions!” šŸ™‚ Dupa “floare de iris” si nenumarate bis-uri, au intrat cei de la “Suie Paparude”… cu Apple-ul asezat pe o cutie mare, mealica, aflata in centrul scenei… Mickey sarea pe scena ca un tantar (comparatia apartineĀ luiĀ J.!), muzica bubuia repetitiv in boxe, iarĀ Junkyard (care seamana cu blondul!) dadea din maini ca un robot secsi pentru “fetele slabe de inger”.Ā I-am suportat deci o vreme, dupa care am clacat in favoarea somnului din cort (asa mult ravnit!)… Ca in vis am mai auzit “N.O.H.A” si gata si cu ultima editie a festivalului “rocklamures”! šŸ™‚

La anul ne vedem in Arad! šŸ™‚

LE-Organizarea a fost foarte proasta! Nimic din ce-am citit pe site despre transport nu s-a intamplat (vezi www.rocklamures.com). Alt link despre festival, aici.

LLE-La Iris am vazut un frumos sincron de plete zdruncinate pe ritmul muzicii! šŸ™‚


Weekend la munte

July 21, 2008

Bucuria blondului: “Plecam la munteeee!”. šŸ™‚ Ziua de vineri a trecut mai greu la munca cu gandul la plecare, totusi timpul a fost scurt si insuficient intr-un final. Bagajele le-am facut in graba, mancarea am cumparat-o repedeĀ din drum, iar seara cand ne-am intalnit toti (eu, blondul si “El Nino”) acasa, am mai pierdut cateva ore cu o cafea, un dus si alte treburi marunte. Si tot am pornit-o la drum cu un izopren in minus, fara bete pentru urcat si – ce era mai important pentru baietiĀ – fara destule tigari. šŸ˜› “Domnul Forescu” ne-a purtat lin si in vitezaĀ mareĀ pe soselele “lucrate” ale patriei,Ā iar la curbe “El Nino” n-a fost deloc indurator cu stomacul meu. Well, am rezistat eroic sau a fost noroc (nu stiu!)Ā dar am ajuns pana la urmaĀ la cabana “Piscul Negru” cu interiorul “Domnului Forescu” intact. šŸ˜€ Fiind tarziu, am mai prins o camera la mansarda (negociata scurtĀ la 100 de ron), cu dusul aflat la un etaj inferior siĀ tinut sub cheie fix pentru “mansardisti” (iar sapunul a fost la cerere!). Norocul a tinutĀ in continuareĀ cu noi asa ca am mai prins si restaurantul deschis, meniul fiind insa fara drept de apel: gratar de pui cu cartofi prajiti. Yummy!Ā Ne-am mai pacalit cu o bere, niste sangria, si repede apoi am cazut lati, cu ganduri mari pentru drumetia de a doua zi. Dar pentru ca unii sunt mai rapizi ca altii, unii mai nerabdatori decat ceilalti si toti extrem de nervosi, nu exista sincronizare perfecta intr-un grup de oameni (oricat de mic ar fi grupul!)Ā amĀ mai intarziat dupa ceĀ “Uptown girl” ne-a dat trezirea. Am infulecat repede o omleta, s-au cautat fara succes tigari de cumparat, s-au acumulat dejaĀ niste frustrariĀ siĀ am pornit la drum cu rucsacii in spate, urmandĀ Triunghi sau Cerc Albastru (marcaj comun pe o buna bucata din traseu). Inceputul este anevoios si urat, pe un drum noroios, framantat de ATV-uri. Dupa ce scapi de mizerie, traversezi de doua ori raul, mergi putin prin padure si dai repede peste vegetatia pitica specifica Fagarasului. Nu e nimic spectaculos, dar e liniste si lume putina. Urcusul incepe sa fie obositor deĀ foarte devreme, iar daca mai esti si cu capul in nori (cum se pare ca am fost noi!) poti rata fara mare greutate bifurcatia, acolo unde Triunghiul se desparte de Cerc. Asa ne-am departat noi de traseu. Si am mers… si am mers… Cand ne-am dat seama ca nu mai vedem marcajul, am continuat pentru ca ne-am gandit caĀ trebuie sa ne intersectam cu traseul nostru sau macar cu altul care sa duca tot acolo. Ne-am depasit cu totul inteligenta atunci cand intr-adevar ne-am intersectat cu Crucea Albastra, dar am ales sa urcam si mai sus, tot inainte (eu eram atunci “varful de lance” si am decis in sinea mea sa nu ma opresc decat in varf, deci “mea culpa!”). Ei bine, dupa vreo patru ore chinuitoare de stanci si urcus vertical pe iarba, fara poteca marcata, ne-am impotmolit in arbustii pitici pe care ii vedeam de jos. Ei ascundeau capcane si stanci cu gauri dedesubtul lor, asa ca nu puteam sub nici un chip sa trecem de ei si nici sa vedem foarte clar ce ar fi dincolo (daca macar duceau in creasta sauĀ nu!). Asa ca am luat in sfarsit si-o decizie inteleapta (aici s-au impus baietii! :P)Ā si am inceput sa coboram tot ce pana atunci castigasem ca altitudine, prin sudoarea fruntii. Ne-am reintors la Crucea Albastra de care trecusem cu cateva ore in urma si atunci am mai luat inca o decizie inteleapta: ca sa nu fim chiar doborati de dezamagire si sictir odata intorsi in “Piscul Negru”, sa continuam pe Cruce Albastra pana la lacul Caltun. Zis-si-facut! Cu un ultim efort (maxim, din partea mea, cel putin!), dupa inca doua ore – aproape de grohotis – eramĀ la Refugiul Caltun. De data asta, pe traseu am mai vazut si oameni (oameni fericiti care ajunsesera pe Negoiu si coborau acum!), si curand am vazut si corturile, apoi refugiul. In refugiu am incropit repede o masa cu ce reusisem sa culegem de prin supermarket (si parca ar mai fi mers si o supa!): eu am reusit sa ma intep in briceagĀ plus una bucata cucui in crestetul capului “because i’m nor aware!”, blondul s-a ocupat de ceai, iar “El Nino” a fost responsabil cu critica (sic!). “Vantul turbat din Caltun” ne-a facut sa regretam ca n-am luat mai multe pulovere cu noi, ne-a racit ceaiul in cateva minute – pe drumul de la refugiu la locul unde instalasera baietii cortul! – si ne-a obligat sa ne bagam in saci mai devreme. Blondul a adormit sigurĀ cu gandul la Negoiu (in cinstea caruia probabil a si tinut concertul din cort!), eu nu prea puteam sa gandesc clar din cauzaĀ frigului iar “El Nino” a fost responsabil cu critica pana si in somn (hmmm, am mai spus asta, nu-i asa?!? :P). Cand razele soarelui au inceput sa ne scalde cortul in lumina cruda a diminetii, am facut si noi ochi. “El Nino” si-a agatat aparatul de gat si a trecut la poze, blondul a deschis doar un ochi dar l-a inchis repede prea prins cu concertul lui (scumpul de el!), iar eu am mai zacut in cort o vreme, din lene. Durerea ascutita pe care am simtit-o mai tarziuĀ la picioare, acolo unde m-au ros fara mila bocancii, mi-au taiat orice entuziasm pentru ziua frumoasa si senina pe care o aveam in fata. Bocancii astia m-au insotit in cateva expeditii pana acum dar niciodata nu m-au dezamagit asa! šŸ˜¦Ā Din cauza lor am ratat (iar!!!) varful Negoiu. Blondul s-a trezit intr-un final si stiu ca si-ar fi dorit mult sa urcam. S-a dus singur pe o mica bucata de traseu, a facut niste poze si s-a intors incalzit. Am fi putut, aveam toate datele in favoarea noastra – pentru prima data in partea asta a Fagarasului, vremea a tinut cu noi! – si totusi n-am ajuns…Ā Ne-amĀ mai oblojit regretul cu niste sandvisuri si o cana cuĀ ceai, apoi am strans constiinciosi cortul si am facut rucsacii. Era deja pranz!Ā Pe mine ma teroriza numai gandul la coborare cu ranile de la picioare. Cu surprindere am vazut ca odata pornita la drum, nu mai simteam asa de rau ranile,Ā astfel incat mi-a trecut prin cap iar gandul ca: “Mda, as fi putut!”. Coborarea a fost solicitanta, dar macar de data asta n-am mai ratacit traseul desi fiind creat un precedent, sufeream de putina paranoia cu gandulĀ la marcaj. Spre final, ne-am intersectat cuĀ “o turma de oi cu trei ciobanei” peĀ care i-am asteptat politicosi (dar inarmati cu crengi groase din copaci! :P) sa elibereze traseulĀ si care n-au scos de laĀ noi decat o tableta de ciocolata (tot ce mai ramasese dintr-un Toblerone alb!).Ā Cand am ajuns jos, la “Domnul Forescu”, mi-am smuls asa nerabdatoare bocancii din picioareĀ ca imi venea sa-mi pup sandalele de bucurie. Ne-am asezat la umbra terasei pentru un pranz – de data asta! – normal si am concluzionat asupra excursiei: deciziile trebuie luate in echipa (fie ea –Ā echipa –Ā formata din doi sau treiĀ oameni), nu e bine sa te pripesti la munte si eu zic ca de multe ori daca “te grabesti incet” nu inseamna neaparat ca pierzi “5 ani la 25 traiti” (sic!), varful Negoiu o sa ramana exclusiv blondului de cucerit (adica fara mine!),Ā iar eu am – clar! – rau de masina mai ales seara, la curbe “deosebit de periculoase”. De-acum, ne vedem in Ceahlau! šŸ™‚


Paris (#3) – jurnal de calatorie

June 11, 2008

Cred ca o sa ajungem sa plecam in urmatorul concediu inainte sa apuc sa termin povestea ultimei noastre excursii. šŸ˜€ Timpul a devenitĀ un corset prea strans. Simt cum respiratia mi se accelereaza zi dupa zi in cursa timpului si parca tot in urma raman.Ā Dar imi ofer un scurt ragaz, trag aer adancĀ in piept,Ā inchid ochiiĀ si ma trezesc iarĀ la Paris. Vad praful de pe aleea principala a gradinilor Tuileries in care ne-am inmuiat varfurile pantofilor inca din prima zi. VadĀ cheiul linistit al Senei care parca ne astepta de atata vreme sa il mangaiem cu pasii nostri. Vad cum ne tinem strans de mana si rememorez emotia vederii Turnului siĀ apoiĀ frica ce ma cuprinde cand liftul de sticla urca printre barele de metal,Ā totul culminand cu entuziasmul meu descatusat – atunci cand de sus, vad orasul alb si perfectĀ taiat de linii regulateĀ cum ni se intinde cuminte la picioare. Il apar pe blond de curentul din varf cu esarfa mea noua si galbena luata din Bruxelles si radem impreuna de aerul arabesc pe care il capata astfel impodobit. Stam la cozi lungi pentru ultimul lift, si la urcare, si la coborare.Ā O dupa-amiaza plina si frumoasa, dupa drumul naucitorĀ cu Thalys-ul… Ma bucur ca un copil! Bucurestiul se afla la 1879 kilometri distanta. Iar noi sunteeeeeemĀ inĀ Paaaaaaaaaris! šŸ™‚

Ā Ā 

In prima zi, am trecut in revista lucrurile mari si esentiale ale orasului. Am vazutĀ Turnul Eiffel, Arcul de Triumf, Louvre,Ā anticarii de pe cheiul Senei, ne-am plimbat peĀ Champs Elysees,Ā am gustat din gofrele lorĀ si am intrat in cateva magazine tipic frantuzesti (aici s-a enervat blondul pe metehnea femeilor de a nu se mai da iesite din magazin, cand nimeresc vreunul care le place!). Ne-am familiarizat repede cu reteaua lor complicata de metrou si am reusit sa ne descurcam perfect cu ajutorul hartii miciĀ cat palma pe care ei o numesc “Paris au poche”.

Ā 

  • Intrarea in Turn, costa 7.4 euro panaĀ la al doilea nivelĀ si 12 euro – pana sus de tot. Cozile de la baza, pornind de la oricare dintre picioarele de metal, merg foarte repede. Doar in asteptarea unicului lift care teĀ plimba intre etajul 2 si varf, te poti enerva putin.Ā Iar daca nu iti trece repede, atunci e decizia ta sa cobori pe scari. Numai intre baza si cel de-al doilea etaj sunt 1060 de trepte.Ā šŸ˜› De la cei 276 de metri inaltime ai ultimului nivel, se poate vedea panorama uimitoare a orasului,Ā pe o intindere de 80 de kilometri.
  • Taxa de intrare in Arcul de Triumf este de 9 euro. Sus, in Arc, pe langa privelistea asupra “Marei Axe”, te intampina si un mic muzeu despre istoria constructiei, cu informatii prezentate pe videomonitor. “Marea Axa” se intinde pe 8 kilometri, incepand cu Piramida de Sticla a Louvre-ului si terminand cu Marele Arc din La Defense.
  • Pentru a circula in Paris cu autobuzul, metroul sau trenul, exista mai multe oferte si reduceri. Abonamentele “Paris-Visite” de o zi, de trei zile sau de cinci – pentru anumite zone (Parisul are 8 zone/sectoare in total) – sunt alegeri bune. Noi am avut “Paris-Visite” de 5 zile, pentru zonele 1,2,3 si ne-a costat 27.5 euro de persoana.

Bruxelles (#2) – jurnal de calatorie

June 9, 2008

Am neglijat mult jurnalul si simt cum imi pierd disciplina de a scrie. Prinsa in vartejul unor zile apasatoare de prea multe probleme si de caldura, n-am avut ragazul intoarcerii in mine iar amintirea vacantei se indeparteaza rapid. Toate lucrurile frumoase trebuie aparate cumva de uitare!

A doua zi petrecuta in Bruxelles, am dedicat-oĀ in felul nostru, conceptului de “Europa unita” reprezentatĀ de acest oras cu atata aplomb, la fiecare reuniune sau conferintaĀ UE pe care o gazduieste. Zona cu Atonium-ul, parcul Mini-Europe, IMAX-ul, Planetarium si un mare stadion de fotbal, se afla in afara orasului. Pana acolo, metroul mai scoate si capul de sub pamant. Primul lucru care ti se infatiseaza este de departe atomul la scara imensa, cu steagul Belgiei pe bila cea mai de sus – in varf –Ā construit de om pentru om, ca sa manance, sa viziteze si sa vada panorama orasului. N-am intrat in Atonium caci nu ne-a miscat destul deĀ mult expozitia din anii ’60-’70 anuntata.

Ā 

Am preferat sa mergem la Planetarium in schimb. AIci blondul a tras un pui de somn de un sfert de ora, cantecul de leagan fiindu-iĀ vocea monotonaĀ a celui care ne-a prezentat inĀ flamanda toate stelele si planetele proiectate pe bolta cladirii. Pentru “show”-ul in franceza trebuia sa mai asteptam vreo doua ore asaĀ ca n-am avut rabdare. N-am inteles decat numele planetelor care oricum se pronuntau aproape ca in orice alta limbaĀ iar in rest,Ā m-am distrat cu sonoritatea ciudata a flamandei, si am incercat din rasputeriĀ sa gasesc cuvinte asemanatoareĀ cu engleza. CeiĀ 3 euro platiti la intrare am fi putut insa sa-i folosim mai bine la o bere in curtea IMAX-ului unde se stransesera dejaĀ multiĀ suporteri in culori alb-albastre – culorile Anderlecht-ului – si care asteptau rabdatori si pasnici inceperea meciului cu Gent, cu cei in culori mov. Asa am prins si un meci de cupa a Belgiei, am ascultat canteceleĀ cu “Alez les bleus!” in marsul lor spre stadion si ne-am bucurat putin de atmosfera frumoasa. Blondul ar fi vrut sa aiba bilete la meci in acea zi dar timpul era scurt si de aceea cu atat mai pretios pentru noi. šŸ™‚

Ā 

Pentru 12.4 euro, parcul Mini-Europe este un loc frumosĀ unde am vazut multi parinti cu copiii de mana, veniti special ca sa le arate piticilor minunile continentului pe care s-au nascut, dar unde deopotriva si turistii adulti se lasau fascinati de atractiile bine-stiute si asa bine redate in miniatura. Oricine putea sa ia de mot Turnul Eiffel, in timp ce chiar langa bocancul sau, alerga Thalys-ul pe sine. Intr-o invalmaseala calculata dar fermecatoare, vietuiescĀ acoloĀ Turnul din Pisa si Sacre-Couer, morile de vant ale OlandeiĀ si corida spaniola, canalele venetiene alaturi de Big Ben-ul londonez, si atatea altele. In dreptul fiecarei tari, exista o placuta cu numele, si cateva date statisticeĀ despre tara in cauza. Un buton verde odata apasat porneste caseta cu imnul national corespunzator.Ā Totul este aranjat si gandit cu parcimonie. Sunt numaiĀ tarile membre UE. Dupa ce vizitezi intreg parcul, organizatorii te invita intr-o incapere a globalizarii, unde in nenumarate limbi ale Europei ti se spuneĀ “Bun venit!” si unde diverse quiz-uri iti testeaza cunostintele despre batranul continent.Ā Totul este bine pus la punctĀ si te convinge ca e bine sa fii “Proud to be European!”. šŸ™‚

Ā Ā Ā Ā 

Din parc, in alt parc! Dupa o scurtaĀ calatorie de 1.5 euro cu metroul, am ajuns in parcul national al Bruxelles-ului, pe care l-am nimerit in plina efervescenta, mustind de cantece si voie buna. Ce ne-a placut cel mai mult a fostĀ trupa de tobosari in tricouri rosii, care manuia cu mult haz si ritm, toate gama de instrumente de percutie imaginata vreodata. Aproape 20 deĀ femei si barbati, tineri si batrani, negri si albi, intr-un acord perfect cu muzica si armonia lor interioara faceau cea mai mare galagie din tot parcul, se distrau si dansau cu bucurie nestapanita, si erau cei mai aplaudati si ascultati de toata lumea.

Ā 

Ziua s-a incheiat cu plimbari pe stradutele din centru. L-am vazut pe “Manneken-Pis” – pisaciosul ce sta dreptĀ  mandru simbol al orasului (mult mai mic in realitate decat ne asteptam!), am mancat la greci cate o “pita Gyros” (buuun!), ne-am plimbatĀ prin gradina botanica, am vazut teatrul roial (de la Monnaie) pus cumva brutal langa o cladire de sticla si metal daruita orasului de catre Comisia Europeana, ne-am oprit iar la chocolateria din galeriile de cumparaturi (de care ne indragostisem asa iremediabil inca din prima zi!), am trecut din nou pe langa marea catedrala St. Michel, ne-am oprit in Grote Markt sa ne savuram dulciurile la adapostul cladirlor mari si bune, iar la sfarsitul acelei zile… stiu ca am cazut lati in pat, visand cetati albe in batai de toba. šŸ™‚

Ā Ā Ā  Ā Ā  Ā  Ā Ā 


Bruxelles (#1) – jurnal de calatorie

June 4, 2008

Pentru ca se intampla sa fac parte din randulĀ “duduitelor romantice cu fior literar” –Ā asa cum leĀ numeste GeambasuĀ inĀ GSP,Ā pe toate tinerele patriei care au blog – si pentru ca se maiĀ intampla ca zilele acestea sa fiu intr-un mare acord cu citatul Smillei din header: “I write my diares to remember my memories”, o sa incep aici, de fata, un scurt jurnal de calatorie. Si ma grabesc sa il deschid din seara aceasta cu prima noastra oprire –Ā Bruxelles, ca sa nu las sa treaca prea multe zile pe langa mineĀ iar amintirea calatoriei sa se estompeze prea mult. Si la fel ca in toate datile trecute, si concediul acesta a fost asteptat cu disperare ca un tarm linistitĀ la care nu mai ajungeam odata, si la fel de greu cum s-a ivit privirii noastre lacome, la fel de repede s-a si scurs printre degetele hapsane ale timpului. Dar destul cu poezia, sa trecem la lucruri serioase! Blondul mi-a schitat deja un plan, a punctat cu pixul pe foaie ce isi doreste sa fie mentionat in jurnalĀ si astfel, tot ce va fi legat aici de preturi, distante, nume de locuri, strazi, mijloace de transportĀ sa stiti ca este exclusiv contributia lui. Pozele au fost alese de comun acord. šŸ™‚

Pana la urma am avut un mare noroc cu anularea zborului de Bruxelles de la myair! Cu wizz am zburat fara probleme, fara intarzieri, fara emotii, fara urechi infundate (de fapt aici dropsurile si-au spus cuvantul!), fara goluri in stomac (runda asta!). N-are rost sa mentionez ca am mers pana foarte aproape de Otopeni in ziua plecarii ca sa ne dam seama intr-un final apoteotic (sic!), ca avem de luat avionulĀ de pe aeroportul Aurel Vlaicu de fapt… si astfel din cauza zapacelii noastre (bani schimbati cu o noapte inainte – bine ca exista exchange non-stop!; bagaje facute tot atunci, in graba; somn putin si agitat) puteam rata intreaga excursie… In toata goana asta, a dibuitului aeroportului corectĀ (de parca ne aflam la un concurs televizat de aventuri), am avut totusi timp sa ne miram cum a ajuns autogara Aurel Vlaicu sa fie aeroport. Intrebarea asta mi-a rasarit in minte si la intoarcere cand asteptam bagajele sa ruleze pe banda lunga de numai trei metri – pentru toti cei 200 de pasageri. šŸ˜€ N-am gasit un raspuns adecvat, dar pot mima atitudinea: “Bine ca il avem si p-asta, d-lor!” šŸ˜›

In Bruxelles-Charleroi insa, un alt tip de aeroport ti se arata. Este doar o aripa noua, construita oarecum in graba si menita sa acopereĀ modernizarile sau reparatiile (n-am inteles exact!)Ā ce au locĀ cu cladirea veche. De aici, cu doar 13 euro de persoana, poti sa iei un autobuz care parcurge in 45 de minute distanta dintre aeroport si gara centrala a orasului (Bruxelles-Midi/Zuid). Sunt la mijloc aproximativ 40 de kilometri. Daca iti cumperi un bilet dus-intors pe acest autobuz, platesti doarĀ 22 de euro in loc de 26. Bineinteles, exista intotdeauna si varianta taxiuluiĀ care – cu ceasul pus! –Ā face in jur de 90 de euro. Harti turistice ale orasului se gasesc gratis la orice chiosc informativ din aeroport sau din gara. Hartile te ajuta mult pentru caĀ in ele apar evidentiate clar toate atractiile orasului si astfel poti sa iti faci un plan de bataie cu ce ai de vizitat in functie de timp. Buuun! Dar sa nuĀ devin foarte didactica!… Sa mai vorbesc si despre ploaie de exemplu sau despre soarele Senegalului. Ei bine, am nimerit o zi belgiana ploioasa, ne-am facut cativa nervi pana am ajuns la hotel si cat ne-am invartit prinĀ gara (am nimerit si zi de weekend!). Dar odata ajunsi la hotel, instalati in camera frumoasa si curata,Ā parca viata a inceput sa ne zambeasca din nou, printre stropii care bateau in geam. Romanii sunt imprastiati peste tot, in lumea asta mare, asa ca nu ne-am mirat prea mult, cand la receptia hotelului,Ā ni s-a raspuns la intrebari directĀ inĀ romaneste. Pe modelul romanilor, cred ca s-au mulat si negriiĀ (asa mi se pare mieĀ “political correct” sa-i numesc!). In partea asta de lume,Ā sunt nenumarati si… cat am stat printre ei, mi-au devenit simpatici. Prima masa in oras s-a nimerit sa o luam sub soarele Senegalului (asa se numea restaurantul!), unde iti umpleai farfuria de cate ori doreai cu specialitatile zonei: orez cu bob lung amestecat vrajitoreste cu tot felul de legume si sosuri, mici placintele cu spanac, paste invartite si colorate de condimente. Cu burta pusa la cale, am pornit la drum, aparati de umbrele.

Centrul orasului esteĀ format de oĀ piata dreptunghiulara capitonataĀ cu claridiri aurite, construite in stil vechi, si dominata de Palatul Regal. Forfota mare, turisti multi, magazine cu dantelarii, chocolaterii care te imbiau la fiecare pas, cu mirosul puternic al bomboanelor de casa, blitz-uri peste tot, galerii de cumparaturi si case cu souveniruri la fiecare colt.

Ā 

Daca te departai de aglomeratia din piata, te trezeai deja ca esti in alt oras: multa liniste, strazi aproape pustii la ora de seara, magazine si teraseĀ inchise. Doar anumite stradute erau ticsite de homosexualii si travestitii care isi celebrau orientareaĀ prin concerte galagioase si dansuri in aer liber. Foarte degajati, cu berea in mana, cu baloane in culorile GayFEST agatate de gat, ii vedeai plimbandu-se printre turisti sau in baruri, in cautarea perechii. šŸ™‚

Prima noastra zi in capitala Belgiei, s-a scurs intre deliciile din ciocolata, culorilei GayFest-ului si mirosurile mancarurilor de care erau pline stradutele cu restaurante specifice: italienesti, chinezesti si grecesti. Am adormit visand dantelarii fine si ciocolata alba. šŸ™‚


Din mp3 direct in mare

April 17, 2008

Cum de curand am sters praful de pe mp3 player-ul meu de buzunar si exact asa cum ramasesem setata de ultima data cand l-am folosit, ascult Back To Black si Mr Bojangles in draci! Deja am inceput sa ma enervez putin pentru caĀ se vede treaba caĀ nu suport altceva. Am tot felul de muzici inghesuite in dreptunghiul mic, dar degetul meu nervos le face repede vant doar-doar o ajunge odata la cei mai sus mentionati. Uf, n-am scapare! šŸ˜¦Ā Si asa, cu “You know I’m no good” si “I love you” in urechi, merg pe strada in pas vioi desi poate altii si-ar taia venele pe muzica asta (exagerez putin de dragul artei!) si visez cu ochii deschisi. šŸ˜› Visez la mare (ca tot se apropie 1 mai muncitoresc!). Visez la cum e saĀ ma trezescĀ dimineata cu gustul sarii pe buze, in cortul incins. VisezĀ cum imi fac curaj sa scot capul afara si sa arat lumii cea mai ciufulita coafura ever, cum ma frec la ochi somnoroasa si primul gest este sa intind mana hulpav dupa pachetul de tigari (asta e un vis cu mine de pe vremea cand eramĀ fumatoare si ma duceam la mare!). šŸ˜€ VisezĀ cumĀ vantul caldut imi zapaceste salul portocaliu in care m-am invelit contra soarelui si mi-l plezneste de ceasca de cafea dar nu o darama (am destulaĀ dexteritate!). Visez ca la terasa la care stam acumĀ se audeĀ Lhasa in surdina, si cum privirea noastra imbratiseaza toata risipa de albastru din jur. Mai trag adanc un fum si sting tigara. Am vorbit destul fara cuvinte, suntem spumosi si veseli. Asteptam cu infrigurareĀ seara sa dansam pe plaja dupa ce inghitim pe fuga si cateva clatite cu nume ciudate. Pana atunci, ne intindem pe nisip si totul in jur dispare. Ochiul galben ramane sa vegheze!


117,125,145,44

October 8, 2007

dsc03750.jpg

O noua zi de luni, altceva de povestit din weekend si pagina de “new post” alba, care ma asteapta sa scriu.Ā Iata ca aĀ venit timpul si pentru maratonĀ – atat de asteptat de unii dintre noi! šŸ™‚ Dupa multe ezitari, din cauze mai mult sau mai putin obiective, am decis pe ultima suta de metriĀ sa plecam totusi ca sa participam.Ā Asa ca vineri,Ā dupa-amiaza, ne gaseam in trenul spre Brasov-Zarnesti, impreuna cu cativa prieteni. Trenul eraĀ “plin-ochi” de studentiĀ si blatisti; prietenii nostri aveau biletele cumparate din timp, iar noi – pentru ca am fost atat de indecisi, pana in ultima clipa – am fost nevoiti sa apelam la bunavointa nasului (sic!)… si am avut noroc de data asta. šŸ˜€ Pe tren: conversatii despre teatru, despreĀ copiii altora, despre gelozii siĀ teste despre sex….ca intre fete….in celalalt colt:Ā conversatii despre traseu, maraton si fotbal (probabil!) purtate in picioare, pe hol sau la vagonul-restaurant,Ā la o bere….ca intre baieti…. Ajunsi in Brasov, am petrecut pauza dintre trenuri, la o carciuma din preajma garii, cu un “Stejar” in fata si savurand niste placinte cu branza care ni s-au parut extrem de bune, fie din cauza combinatiei cu berea, fie de foame. šŸ˜ Apoi am alergat pentru “imbarcarea” pe trenul spre Zarnesti. Trenul rosu, mic, parca in miniatura si facut ca pentru joaca unui copil, cu scaunele curate si comfortabile, mi-a adus imediat aminte de Tatra si de trenul lor, la fel de pitoresc, care inainteaza pufaind pana la poalele muntilor, pana in statiunea Tatranska Lomnice –Ā unde am petrecut clipe frumoase acum doi ani, la batrana noastra gazda – intamplator intalnita in gara, dar ce noroc!Ā – care seĀ straduia sa vorbeasca cu noi intr-o germano-slovaca chinuita, cu care am ras pe seama neintelegerilor de limbaj, care avea in casa bibelouri si covoare agatate de pereti asa cum inca mai gasesti in casele multor romani, unde am baut o delicioasa cafea “Julius Meinl” si ne-am rasfatat cu bere multa, ceheasca….din cea mai diversa si mai buna, facuta sa fie balsam pentru gat si bucurie pentru suflet…Ā Si astfel, plutind pe sinele de cale ferata ca pe visele noastre din Tatra, am ajuns in Zarnesti. Oraselul ni s-a aratat noaptea asa ca nu amĀ putut sa vedem prea multe…. drumul principal ce ducea de la gara spre centru esteĀ incadrat de siruri deĀ case mici, cu maxim un etaj sau doua, doar cateva biserici cu turnuri inalteĀ incercand sa se diferentieze. Desi maratonului nu i s-a facut foarte multa reclama, din trenul cu care am ajuns in Zarnesti, au mai coborat cateva grupuri cu rucsacii in spate, pe care imediat i-am asociat ca fiind potentiali concurenti si alaturi de care am mers pe strada principala pana ce fiecare s-a desprins din sir pentru somnul de dinaintea “furtunii”… Am gasit la acea ora doar o alimentara, un chiosc si un fast-food deschise. Ne-am aprovizionat cu ceva mancare pentru a doua zi, ziua cea mare de concurs, si imediat dupa “C.E.C”-ul din centru, am ajuns la pensiunea cu nume ciudat, de “Kyfana”Ā – din cate am inteles, apartinand unei strabunici iubite si alesĀ astfel pentru a nu semana cu celelalte nume comune date pensiunilor din Piatra Craiului – la care aveam rezervare. Ne-am acomodat rapid cu casa, aranjata astfel incat sa ai conditii bune,Ā cu sala de meseĀ intima, careĀ arata ca sufrageria copilariei mele (asa cum n-am avut-o…. :D) – unde se intalneau cei ai casei sa isi povesteasca lucrurile de peste zi si sa manance impreuna -,Ā si cuĀ gazda atat de binevoitoare la toate cerintele noaste ca o mama prea grijulie…. Si a venit si dimineata. Ploaia se anuntase din timpul noptii, iar sambata dimineata cerul era cenusiu. Am baut repede o cafea, am facut sandwich-urile si am pornit spre scoala numarul cinci, grabiti sa nu pierdem inscrierea. Cat am mai asteptat la scoala, sa se inscrie toata lumea, a inceput sa ploua bine de tot. Era deprimant. Unii dintre noi aveau emotii, altora li se strecura teama in inima, teama de ceata si ploaie, de ce poate sa fie mai sus, pe creasta. Dar nici o clipa, pe nimeni dintre cei inscrisi, n-am vazut sa isi doreasca sa renunte. Purtam cu mandrie acum in loc de nume, numere: antrenorul meu blond era 117 acum, prietenul nostru – care m-a incurajatĀ pe traseu cu unĀ “Hai!Hai!” ceĀ ma obliga de fiecare dataĀ sa inaintezĀ – era 125, eu – 145, si o prietena – colega meaĀ de suferinta la urcusul in creasta šŸ™‚ – 44. Cand se va afisa clasamentul de anul acesta, pe site-ul maratonului, veti putea vedea si ce timpi a scos fiecare dintre aceste numere (in cazul in care vom aparea acolo :D)… Si noi suntem curiosi! De la start, am pornit cu pelerinele pe noi din cauza ploii care se intetise si cu masina de politie in spate, fata de care trebuia sa iti pastrezi o pozitie inaintata. Pentru cativa dintre concurenti – si ma refer la cei din urma, desigur!Ā – a fost destul de stresant sa aiba masina de politie suflandu-le in ceafa… noroc ca a durat doar 2 kilometri… šŸ˜€ Apoi a inceput urcusul prin padure, pe pamantul umed siĀ plin de miresme,Ā dupa care s-a deschis vederii ulita satului Magura, incadrata de un lung gard de lemn, cu casele distantate mult intre ele, pitoresti, in care instinctul – inca neparvenit total de oras – banuia imediatĀ cat de linistitor ar fi sa locuiesti acolo. Insa nu aveai timp rezervat contemplatiei daca vroiai sa te incadrezi in timpul maxim admis ca sa nu fii descalificat. Asa ca am alergat, cu pauze mari de mers alert, din cauza gatului careĀ s-a razvratit inca de la inceputul cursei… nu prea i-a priit aerul rece de munte si umezeala. Dar depasind satul, ce victorieĀ cand am ajuns la primul punct de control siĀ am fost notati si anuntati prin statie: numar si ora. Eram in cursa! šŸ™‚ Entuziasmul ne-a determinat sa nu abandonam si sa depasim momentele de slabiciune ale organismului. 117 era demult in fata! Dupa cel de-al doilea punct de control, m-a depasit si 125, dar inca mergea… Puteam sa fac asta! M-am intalnit cu 44 si am continuat cursa in ritmul nostru… unul ceva mai lent, intr-adevar! šŸ˜€ Dar inca eram in cursa. Numai ca a aparut muntele: urcusul pe Funduri….printr-o mare de paie galbene, balizele alb-rosii, contrastau frumosĀ ca un repros,Ā iar noi ne fortam genunchii si mintea ca sa putem continua. Si a meritat! Cand am vazut stanca, uitasem tot. Toata lumea si muntele ni se asternea la picioare. Am facut o rugaciune in gand. Si aici ni s-a notat si transmis prin statie, numarul si ora, dar deja depasisem timpul admis ajungerii la urmatorul punct, la cabana Plaiul Foii. Nu mai eram in cursa. Si de aici aĀ inceput coborarea. Arbitrii si salvamontii din fiecare punct aveau glume diferite pentru fiecare dintre codasi, in schimb la alimente si la apa nu au stat nici de departe,Ā la fel de bine, desi promisiunile initiale ale organizatorilorĀ au fost altele. Apreciez totusi faptul ca unii dintre ei, au ajutat la coborarea pe corzi, au asteptat pe cei anuntati prin statie si cam atat. šŸ˜€ De la Funduri, am continuat singura cursa, timp de doua ore – pana la refugiulĀ Spirlea. M-am putut bucura in liniste de maretia Pietrei. Gandurile mele alunecau la vale odata cu muntele, in jos, tot mai in jos. Am vazut razele soarelui filtrate de albastrul muntelui si mi-a venit sa plang de fericire. Am vazut cum toamna a imbracat muntele in culori calde ca o fata ce roseste sub privirile barbatului iubit si m-am gandit ca trebuie sa vad asta in fiecare an. Am trecut pe langa stanci tuguiate si rotunde, scobite, ondulate sauĀ drepte,Ā in forme de dragoste sau pline de riduri… Le-am mangaiat pe toate in fuga. Dar trebuia sa ajung la Plaiul Foii cat mai repede…. ma astepta acolo antrenorul meu blond… 117 a renuntat la cursa desiĀ avea un timp bun si i s-ar fi permis sa continue. Iubire?! šŸ™‚ 125 ajunsese si el de ceva timp acolo.Ā Supa calda si ceaiul revigorant promise disparusera demult de la cabana, iar ambulanta n-a vrut sa ne coboare in Zarnesti desi ramasese pe moment singurul mijloc de transport mai rapid pana acolo – se pare ca aveau probleme cu nu-stiu-ce arcuri si salvamontii de la Spirlea ocupasera deja locurile libere. Decisi sa nu mai stam foarte mult, in asteptarea unei alte masini promisa de organizatori sa vina saĀ ne ia din Plaiul Foii, am pornit-o pe jos si am avut noroc. Astfel am avut nesperata ocazie de a merge cu jeep-ul pe drumuri de munte, insotiti de “manele maramuresene” sau “cantece despre bani, dusmani si amante”… Omul a fost totusi binevoitor cu noi asa ca i-am iertat scurta poluare fonica de care am avut parte pana in Zarnesti. šŸ™‚ Ajunsi la “Kyfana”, ne-am examinat pagubele: o bucataĀ unghie neagra, doi genunchi umflati, o pereche de adidasi (scumpa, dealtfel, stiu!) aproape distrusa si cateva kilograme in minus. šŸ™‚ Supa, papricasul cald si vinul rosu bun, ne-a remontat. A doua zi, am pornit spre Bucuresti cu promisiunea in gand ca la anul vom reveni si vom putea termina cursa in timpul admis, iar unii dintre noi poate chiar vor fi campioni! šŸ˜‰


Efharisto!

October 1, 2007

Trec la jurnalul de bord! Alt weekend, alta calatorie. De data asta, una dintre cele mai scurte si mai obositoare, mai ales pentru un stomac sensibil ca al meu. Timp de 12 ore de mers cu autocarul, am ucis in gand multe si pe multi (“prietenii stiu de ce!” :D)Ā din cauza buclucasului organ care se razvratea la fiecare curba sau frana… Desi am incercat sa il pacalesc printr-un somn profund – ceea ce mi-a adus aminte de copilarie, atunci cand bunica ma obliga sa dorm la pranz iar eu imi tineam respiratia asteptand cu nerabdare ca ea sa adoarma primaĀ siĀ apoi eu sa maĀ subtilizez din pat, de langa ea si sa stau cu buniculĀ la bucatarie, sa il ascult povestindu-mi din alta copilarie, mai veche si mai frumoasa, a lui – n-am avut prea mare succes – ca si in copilarie de altfel, cand bunica-mea ma prindea si ma intorcea langa ea, in pat – “raul de masina” – ca si “raul de mare” – m-a lasat in pace de-abia atunci cand am simtit pamantul tare sub picioare. Pamantul Greciei (de cand vroiam sa il ating!) m-a intampinat cu un aer umed, parfumat si firesc, parca spunandu-mi: “Asta sunt eu! Stiai asta!”. M-am aplecat sa il sarut si atunci am vazut cu ochii mintii – dupa mult timp si foarte clar! –Ā fata bunicului meu,Ā zambind. šŸ™‚ Gestul mi l-am ascuns de ceilalti din grup, mascand ca imi leg siretul la pantof, desi in visele mele, bucuria de a imbratisa pamantul lui, o exprimam liber, cu lacrimi in ochi ca totul sa para cat mai veridic. Dar ratiunea mi-a soptit ca ar fi fost mult prea patetic acum. Mai ales in aceste vremuri, ale noastre, fara interdictii mari la granite, cu atatia romani care umplu statiunile si sufletul Greciei. Kalithea ne-a intampinat cu pensiunile sale scunde, de maxim 2-3 etaje, varuiteĀ in alb si albastru, frumosĀ asortate cu palmierii, smochinii si maslinii de prinĀ gradini si cu terasele-restaurant la care se mananca fructe de mare si salate autohtone, din care rasuna sirtaki-ul si unde chelnerii te servesc prompt, fiecare parand un Zorba in felul lui. Am avut noroc ca fiind sfarsit de sezon, statiunea a fost mai putin populata si am auzit si greceste, nu numai romaneste – cum imi imaginez caĀ a fost probabil in august. Am dat si de bazarul cu suveniruri, in stil “european” (stiti la ce “Europa” ma refer!), dar si de patiseriile grecesti, cu miere si nuca din abundenta. šŸ™‚ Ne-am servit cu masura din ambele categorii de produse, incercand sa pastram mai multi bani pentru tzatziki-ul si scoicile de la restaurant. šŸ˜›Ā Dupa ce am gustat Grecia si am facut o plimbare scurta, de seara, am avut de furca cu un fluture imens care ne intrase in camera si parea ca invidiaza cearceafurile noastreĀ albe si camera calda. Dupa mai multe lupte, tipete siĀ chin, am reusit sa il salvam cu viata – si sa ne salvam si noi somnul! – gonindu-l afara pe geam dupa ce il prinsesem in perdea. A doua zi de dimineata, plaja ne-a primit aproape pustie – un singur pescar pe dig si mai tarziu, tot ce a stricat linistea si bucuria noastra – un atv-ist cu chelieĀ šŸ˜€ -, cu apa limpede si calda in care unii dintre noi s-au aruncat direct, nerabdatori, iar altii au asteptat intai sa bea cafeaua si sa manace croissant-ul de dimineata. Apoi, nu prea am mai iesit din apa. Am ras mult, am facut poze, am barfit. O pauza mica de tzatziki cu scoici, suveniruri repede-repede, apoi iar in apa. Ne-a fascinat tot timpulĀ geamandura, o bila galbena si mare ca un al doilea soare, spre care tot am innotat ca 3 fluturi cu aripile deschise… ne-am speriat de un scanfandru,Ā am ras deĀ pestii care ne muscau de picioare daca stateai nemiscat in apa siĀ am cules pietre. Ziua a trecut repede si ne-am trezit ca alergam spre autocar caĀ sa nu intarziem in preluarea turistilor, ultimii turisti romani de pe plajele grecesti care se intorceau acasa. Data viitoare, va fi drumul mai scurt si sederea mai lunga. Grecia, efharisto! šŸ™‚


Alte cetati, alte castele

September 11, 2007

Urma sa mergem la Baile Heculane cu masina cu niste prieteni dupa aventura din Fagaras. Cu aceeasi prieteni am descoperit statiunea pentru prima data, anul trecut. Atunci am stat cu cortul in campingul de la 7 izvoare, ceva mai sus de orasul propriu-zis…Ā Ā Foarte aproape de un bazin (piscina) termal, iar daca traversezi raul rece chiar din camping, poti sa te scalzi directĀ intr-un izvor termal, cu apa fierbinte, fierbinte. Dus scotian in natura! A fost frumos atunci, desi nu prea ne-a priit fie apa, fie o pizza servita la o terasa intr-o seara placuta de septembrie – era vorba despre aceeasi perioada de vacanta! – si din cauza asta atunci am plecat mai devreme spre casa. Desi de data asta am fi scapat de disconfortul trenului – intre timp, prietenii despre care vorbesc au achizitionat o “Suzi” foarte frumoasa, eĀ caĀ o felina neagraĀ šŸ˜‰Ā – n-am avut noroc de vreme – oare trebuia sa mai mentionez ca a plouat toata saptamana? šŸ˜€ – si asa am decis sa apucam pe alte drumuri… Drumuri culinare… pacaliti de itinerariul descris de o revista pe care in mod normal te-ai fi bazat… Asa am ajuns in Rasnov unde credeam noi ca ne asteapta “porcul cu marul in gura” si “painea cu sare” la intrarea in cetate… – anuntul citit in revista cu pricina anunta asa: “6-7 septembrie. TĆ¢rgul de toamnă. RĆ¢ÅŸnov, judeÅ£ul Braşov. InvitaÅ£ii vor putea admira, cumpăra şi gusta bogăţiile pe care le oferă toamna.” Eeeh, dar conform “karmei” din vacanta asta, am gasit o cetate pustie, cu multe case scunde, toate la fel… cu un centru mic si o terasa la fel de pustie dar aranjata discret,Ā la inceputul drumului pe jos spre cetateĀ si la care ne-am asezat sa bem o cafea “illy”… Ca sa nu zicem ca am facut drumul degeaba, am inghitit in sec cu gandul la “porcul cu mar in gura” si am urcat sus,Ā spre cetate, sa vedem ce gasim acolo. Pe langa taxa de intrare, se percepe aici si taxa pentru aparat foto (doar daca vrei sa faci poze)… si care am observat ca e pusa mai mult pentru strainii care ajung aici… šŸ˜› Cetatea se viziteaza rapid. Ajungi la un moment dat sa vezi o panorama pitoreasca a locului, din cel mai inalt punctĀ -desigur! šŸ˜€Ā -, zidurile sunt vechi, construite pentru aparare, casele suntĀ mici, pornite in zidul cetatii sau din piatra, exista si o fantana de aproape 150 de metri adancime – sapata de catreĀ 2 prizonieri ce-si rugau astfel izbavirea -, dai si de o miniexpozitie de obiecte si armuri medievale siĀ poti sa cumperi nelipsitele suveniruri din micile magazine chiar deĀ la intrarea in cetate. Dar stomacul ne tot dadea ghes sa continuam parcursul culinar si astfel am lasat Rasnovul in urma in favoarea “Sarbatorii Castanilor” din judetul Prahova… Probabil o alta “fata morgana”… Din fericire sau nu, la Manesti – unde ar fi avut locĀ “Ć®ntĆ¢lnirea fiilor satului, expoziÅ£ii, spectacole folclorice şi tĆ¢rg de produse Ā­alimentare.” – n-am mai ajuns, caci Bran-ul s-a ivit in calea noastra si ne-am decis sa luam aici cazare pentru prima noapte de aventura. Aici am pus gratarul nostru pe jar, cu carne de porc din supermarket-ul din “sat” si ne-am imaginat ca suntem “fii satului” adunati la un joc de carti si-o bere. Oricum varianta asta e cel putin mai reala. Sa mai spun si despre a doua zi? Ploaie… ne-a lasat putin, doar cat sa facem un tur al castelului Bran – vesnic acelasi, la fel de misterios totusi de fiecare data. Aici am facut afaceri cu portarul de jos,Ā astfel incat n-am mai platit taxa impusa in mod oficialĀ la intrare si am dat in loc, o spaga mai mica “fetelor” de sus, de la castel. šŸ˜› Am vazut casele taranilor din muzeul de la poalele Branului. Am mai baut o cafea si ne-am inchis iar in casa,Ā la jocul de carti, la gratar si mujdei in sos deĀ rosii. Sa mai spun siĀ despre ultimul festin culinar dupa care am alergat? In ziua urmatoare, ne-am aventurat intr-un final si spre Talea unde trebuia sa fie:Ā “Festivalul ā€œTalea ecologicăā€. Talea, judeÅ£ul Ā­Prahova. Vor fi prezentate produse naturale locale.” Satul din cate am putut sa vad – raul de masina sau mujdeiul consumat cu o seara inainte nu mi-au facut viata tocmai usoara šŸ˜€Ā – este foarte frumos, aflat pe o colina pe care tot serpuiesti in urcus. Dar cam atat. Nici urma de ecologist pe-acolo. Asa ca ne-am indreptat cuminti spre Bucuresti. Cu o ultima zvacnire, am intrat si in curtile palatului de la Mogosoaia. Ne-au intampinat clincheturi de portelan de la formele fel de fel “plantate” artificialĀ in gradina mare. Se pregatea o nunta cu dichis, era aranjata o scenaĀ deja,Ā iar barul era din cauza astaĀ limitat la mancare si la bauturi, avand doar cateva mese. Privirea palatului spre lac si asezarea lui, imprejurimile, te transpun in alte vremuri. Ma asteptam sa intalnesc numai fete de boier, venite aici in vacanta, de pe la pensioanele cu pretentii urmate in timpul anului, sa port conversatii semidocte, intr-o romano-frantuzeasca cu aere de evantai si sa ma alerg prin palat cu ele. Cand m-am trezit din vis, eram deja acasa, printre cutii. šŸ™‚


Hermannstadt

September 11, 2007

Am ajuns la Sibiu deci…Ā cu toate hainele ude, cu basici la picioare siĀ febra musculara… Noroc ca intrase salariul ca nici bani prea multi nu mai aveam… si desigur asa cum a intrat, asa a si iesit – din portofel desigur! – ca din bancomat am avut grija imediat dupa ce ne-am cazat…:P Ah, da, cazarea… era sa uit! Un “minunat” internat de infirmiere sau textiliste – nu mi-e inca foarte clar! – foarte asemanator cu un spital de nebuni lasat in paragina, cum adesea se intalnesc inĀ provincie…Multe camere facute parca special pentru a te pierde prin ele…cu podeaua scartaind tot timpul sub picioare, cu dusurile la comun, pentru care trebuia sa treci dintr-o cladire in alta… atmosfera de lagar…Camaruta noastra – mare cat o sala de cursuri – era despartita deĀ un placaj de lemn, in doua parti egale. Se pare ca noi stateam in partea aranjata “confortabil” a camerei …ca pentru 4 textiliste-infirmiere voluntare precum comunismul in floarea varstei, inscrise la cursurile prestigioasei scoli. Le si imaginam facand performanta scolara la masa patrata – fara scaune! – acoperita de un geam mizer, facandu-si somnul de frumuseteĀ in paturile joase ca de spital, cu salteaua subtire si spalandu-se dimineata la chiuveta modesta de pe hol, eventual in frigĀ ca sa se trezeasca spiritul mai repede, sa poate primi entuziast minunata zi ce se intrevedea si acel viitor luminos pentru care se pregateau pe termen lung… Uf, internatul si gara!… Gara unui oras ales Capitala europeana a anului 2007… deprimanta aceasta prima intalnire cu orasul. Un santier interzis pasilor turistilor, mult praf, si toata tehnologia unei gari inghesuita intr-o baraca de padurar, langa acest santier. Un drumeag improvizat ad-hoc ce te scoate la baraca si din asa-zisa gara…dupa ce trebuie sa topai in prealabil viteaz, peste liniile de tren –Ā e singurul drum deĀ acces…Pentru cei mai putini grabiti exista intr-adevar si pasaje subterane…Dar daca ai trecut de asta, intri in Sibiu si cu ceva mai multi bani, poti gasi o cazare decenta si atunci te poti bucura calm si de restul. Noi am fost constransi de evenimente…iar apoi a inceput ploaia asa ca totul a parut si mai deprimant. Numai shopping-ul m-a scos cat de cat din marasm, o cafea dulce cu lapte si o pizza hawaiiana. Un cadou cumparat repede, pe ascuns…multa lume imbracata ciudatĀ pe strazi…vorbind limbi necunoscute… šŸ˜› De fapt am nimerit la intalnirea ecumenica a religiilor importante asa ca cei pe langa care treceam in plimbarea noastra purtau de obicei rase lungi, in culori inchise, cruci mari de argint sau de aur la gat, si umblau in grupuri mari a.k.a. gasca. šŸ˜€ Ca intr-un film retro, din cele cu John Travolta in tinerete, toti pareau sa se pregateasca de tot felul de intreceri, sa isi arate muschii sectanti siĀ sa se laude cu dogmele lor. Catedrala era rezervataĀ participantilor oficiali la intalnirile ecumeniceĀ asa ca de abia a doua sau a treia zi am reusit sa intram si noi acolo si sa admiram arhitectura gotica – asemenea multelor catedrale din capitalele catolice europene. Scena vuia searaĀ de cantece religioase, de coruri si imnuri evlavice.Ā In rest, a plouat. Am avut insa timp sa observ ca majoritatea statuilor-barbati in marime naturala care ilustrau cateĀ o breasla turistului bucuros sa se pozeze cu ei – de exemplu, am dat in drumul nostruĀ de un macelar, un berar, iarĀ in fata catedralei, cred ca de un padurar…daca nu, atunci un smecher šŸ˜› –Ā toti acestia purtau numele de Hermann. šŸ™‚ Sunt de acord ca e mai usor de retinut asa, insa tot este enervanta lipsa de imaginatie. Am urcat in cele doua turnuri (al Sfatului si al Catedralei) de unde panorama orasului incanta ochiul. E clar un oras care apartine mai mult Europei, dar nu reuseste sa se desprinda complet nici de Romanica… acoperisurile de tigla desi frumoase, sunt in majoritate stirbite de vreme si lasate asa… šŸ˜€ Piata mare e intesata de terase, magazinele de suveniruri sunt peste tot, devin deja neplauzibile toateĀ “handmade works”… se vinde orice turistului avid… ca in orice capitala europeana care se respecta, si aici s-a facut o industrie din asta…dar nu scapi de mentalitatea deĀ tip “butic”Ā romaneasca –Ā  se negociaza incercand sa seĀ fure “din neatentie” sauĀ in mod uzual, nu se daĀ rest la bani mai mari… Am gasit o librarie care mi-a placut, bine documentata si cu un miros imbietor, de citit. šŸ™‚ Am intrat si in palatul Brukhental, ticsit de tablouri, mobila multa in stil frantuzesc siĀ lambriuri frumoase. Am retinut ca baronul s-a nascut sub zodia Leului si m-a marcat generozitatea lui… šŸ˜€ Am baut o cafea venetiana extrem de nereusita, ne-a infiorat putin portarita internatului – arata ca cerberul deĀ la portile iadului -, ne-am bagat sub meduza cu logoree din centrul pietei mici, am cautat ca nebunii carti de joc in toate magazinele scunde aleĀ orasului, ne-am umflat cu shaorma siĀ salata de varza, ne-a plouat bineĀ si in final am alergat intr-un suflet spre gara pe o vreme insorita desigur – ca sa nu pierdem trenul spre Bucuresti.


Cat de mult poate sa ploua?

September 10, 2007

Gata! Revin in forta dupaĀ scurta vacanta ploioasa de septembrie…sa ridic blog stats-ul “la cer”! Lipsa meaĀ a camĀ dus la un trend descendent, doarĀ search-uri timide dupa: “prague”, “gradina zoo praga”, “la vie en rose”, “nunta”… si asta pentru ca am noroc! Deci vreti sa stiti cum a fost? Daca ati stat in Romania saptamana trecuta, probabil stiti deja: ploa-ie !!! šŸ˜€Ā Iar noi nu numai ca n-am plecatĀ din tara,Ā ci ne-am dus chiar pe munte. Asa ca: munte si ploaie… o combinatie nu tocmai fericita. Plecarea la 5 dimineata din Bucuresti a stat sub semnulĀ furtunii… dar eram inca optimisti si speram caĀ vremea se va indrepta. Am ajunsĀ la Avrig si sperantele noastre inca nu fusesera spulberate, baĀ din contra… se mai imbunase vremea asa ca puteam speraĀ la mai mult si mai bine. Am sunat la un domn gras, cu unĀ neg mareĀ pe fataĀ si cu o dubita suficient de incapatoare pentru rucsacii nostri,Ā a carui carte de vizita am gasit-oĀ lipita de geamul murdar al garii, sa vina sa ne ia din Avrig si sa ne duca pana la poteca ce ducea mai departe spre cabana Negoiu.Ā In mod normalĀ trebuia sa urce cu noi pana la cariera de piatra, insa negul cred ca l-a impiedicat sa vada drumul pana acolo asa ca dupa ce ne-a si jupuit de bani, ne-a urcat relativ putin cu masina. Nu ne-am plans foarte rau pentru ca urcusul era lin, aerul tare, banuiam muntele care ne asteapta si eram inca odihniti de pe drum. Asadar am urcat voiosi -unii mai mult, altii mai putin…(sic!)-Ā pana la cabana… Am baut un ceai cald cum am ajuns, am atacat conservele care ingreunasera pana atunci rucsacii si am bagat apoi repede un dus fierbinte. Pe seara, amĀ intins corturile aproape de grajdul magarilor,Ā am platitĀ pentru astaĀ o taxa de 5 lei si buletinele ne-au fost retinute (cred ca inca de la inceput s-a format o conspiratie contra noastra – “cum sa-i fraierim de bani?!?!…”), dar am dormit bine si a doua zi dimneata ne-a trezit soarele. Sus, pe creasta se vedea senin. Ne-a luat ceva timp pana ne-am pus in miscare, iar atunci cand am pornit spre varf, deja incepusera si norii sa se vada. Urcusul a fost placut, lasam incet-incet padurea in urma, nelinistile dispareau odata cu aparitia stancii, urcam pe Serbota…dar ajunsi pe creasta, ne-a ajuns din urma si ploaia… Am decis dupa o ora dureroasa de dezbatere sa punem totusi corturileĀ si sa asteptam vremea buna pentru custura care se deschidea in fata noastra stralucind de vigoare. Si am asteptat, si asteptat… a trecut seara respectiva, noaptea, a doua zi dimineata… si am asteptat… In final, ploaia s-a dovedit mai perseverenta decat noi, a intrat pe sub corturi, ne-a gonit… si am lasat custura in urma noastra, pierduta in ceata, acoperita de vant si ploaie… Nici anul acesta, deci! šŸ˜¦ Aventura din Fagaras a continuat cu Sibiu… de data asta shopping pe ploaie (uf!), “turism ud” si ecumenic … Impresia ca Sibiu nu e un oras romanesc, apartine altui spatiu … šŸ˜€ Atunci cand ne-am intors in Bucuresti, ne-am revenit… iubire si cutii nedespachetate. šŸ™‚Ā 


Weekend la munte

July 23, 2007

Unde sa nuĀ te duci la munte? La Padina poate fi un raspuns…Ā E unul din acele locuri – odata mult mai pitoresc,Ā sunt convinsa!Ā –Ā cotropit insaĀ acum de ultimul trend in materie: gratareĀ de tot felul,Ā la malul lacului – neaparat cu cat mai mult fum, masini sclipitoare in soareĀ – neaparatĀ vibrand sub decibelii casetofonului,Ā atv-uri nervoase, defiland in viteza – neaparat ca sa lase cat mai mult praf in urmaĀ (semn de ascendeta spirituala probabil..), dansuri din buric la corturi, tomberoane revarsandu-si preaplinul pe iarba … pe scurt: bucuria simpla a unor romaniĀ cu maieul tras peste burdihan… Aceeasi situatie am intalnit-o si la Gura Diham acum cativa ani…si imi imaginez cum poate sa arate acum. Se pare ca toate locurile accesibile masiniiĀ au aceeasi soarta… un colt de liniste gasesti doar daca bati cu piciorul pana acolo… noroc ca nu totiĀ cei cu mersul bipedĀ prefera sa il foloseasca chiar in toate cazurile (sic!).

La Pestera Ialomicioarei…o alta poveste…de data asta o poveste cu calugari barbosi,Ā de la schit, care vand printre lumanari si icoane, haine preotesti si bilete pentru intrarea in pestera… O pestera foarte adanca,Ā cu multe sali, taiata de culoare lungi, spectaculoasa in felul ei… dar foarte prost ingrijita si amenajata: periculos de escaladat pe treptele alunecoaseĀ din lemn, pe un semiintuneric nenorocit sau mai rau – cu faruri mari luminoase, obindu-te. Si mai dai si bani pentru toate astea.

Si daca tot sunt la critici: Cabana Bolboci… desi premiati – cu o diploma pedant agatata de perete, in dreptul bucatariei, sufera de foarte multe lipsuri la servire… sau poate am nimerit noi intr-o perioada foarte aglomerata, dupa cum se plangeau toti cabanierii – nu mai erau locuri de cazare, nu mai era suficienta mancare, apa, sucuri… turistii pradasera tot in calea lor ca pe vremea razboaielor… acum fiind insa impinsi de caldura oraselor siĀ nu de ostile otomane…


Corbu

July 18, 2007

Vorba unui prieten: Corbu – the last virgin resortĀ dar cu asta n-am zis tot….pentru ca trebuie sa te duci acolo –Ā sa te zgarie in talpi scoicile maruntite de pe plaja, sa simti noaptea tantari imensi cum iti sug sangele, sa mergi vreun sfert de ora pe jos pana la singurul restaurant din zona, sa bei o bere la singura “terasa” de langa plaja, sa iti afunzi masina in nisip pentru ca noaptea nu vezi unde sa te opresti, sa stai la cort si sa fie singurul cort de pe plaja, sa vezi pescarii la 5 dimineata cum isi intind navoadele si pleaca in larg, sa intri in apa si sa te enervezi pentru ca iti ajunge pana la genunchi si nu poti sa innoti…..si sa mergi muuult ca sa dai de o apa mai adanca…, sa faci focul pe plaja cu lemne de parchet cersite de la o localnica si cu stufaris, sa mananci mult peste, sa te arda soarele si sa te bata vantul din corbu, sa zaci pe plaja cu parul in nisip, sa nu te mai gandesti la nimic, sa fii linistit….la Corbu se poate….Enjoy! šŸ™‚