Amintirile unui om mare

October 18, 2011

Am incheiat de cateva zile cartea de amintiri a lui Neagu Djuvara (“Amintiri din pribegie”). Considerat de catre editura, un best seller pe 2010, mie mi se pare mai degraba o reusita a genului memorialistic. Un om mare scrie in cuvinte simple despre trecutul lui si nu ajungi sa te plictisesti deloc. Iata reusita!

Desigur, prin formatia lui istorico-diplomatica, nu scapa de pacatul insiruirii de arbore genealogic si pe mine m-a cam pierdut pe alocuri in hatisul de nume, neamuri, rubedenii, relatii. Altfel, te gasesti in fata multor amanunte picante, cusururi si calitati ale unor personalitati inter si postbelice care in felul acesta devin mai familiare cititorului. Perioada franceza sau pre-africana este una de cautari pentru Neagu. Schimba multe slujbe, ar vrea sa faca multe pentru tara, pentru cei de-acasa… dar prea putine se materializeaza in fapt. Atasamentul lui fata de tara razbate din fiecare pagina, dar diaspora noastra e macinata de lupte interne, occidentalii se tem sau nu vor sa asculte, securisti mascati ajung sa faca lobby nociv tarii in occident cu mult succes, asa ca situatia Romaniei ramane disperata prea multi ani. “Ce mai stai, Neagule?”

Printr-o intamplare, Djuvara ajunge in Niamey si incepe o viata noua, complet diferita de ce stia pana atunci. Experienta lui africana aduna “kilometri de tabla ondulata”, obiceiuri ciudate, un doctorat, cateva carti (dintre care una chiar frivola!), temperaturi insuportabile si multe ore de calarie. In final, Djuvara mi-a devenit foarte drag. Cartea este un exercitiu de sinceritate si te indeamna sa mai vrei sa citesti de acelasi autor.

Ultimele pagini, legate de Romania de dupa 1989 sunt foarte triste! Este Romania exilatului intors cu atatea sperante in tara, dar care ajunge profund dezamagit chiar dupa primele ore petrecute pe meleagurile mioritice. Eu ma bucur totusi ca Djuvara a ales pe termen lung tot Romania. “Este bine, Neagule?” 🙂

Advertisements

Cum mai e vremea la Bucuresti?

October 12, 2011

Dimineata, in jur de ora 8 am. Ma incadrez cuminte in multimea care urca scarile la metrou Pipera.

Sunt echipata cu punga aferenta de cadou in care imi transport cu grija de fapt, caserola cu mancarea de pranz. Am si geanta pe umar, in care ar putea sa incapa un laptop la nevoie. Apoi e una dintre acele dimineti in care m-am inarmat si cu ziarul Ring sau cum s-o numi el – care circula gratis pe la metrou.

Deodata, in stanga mea aud un tip inalt, cu barba “a quatro giorni”, zicand pe un ton zeflemitor:

“-Deci la 6 scapati, da? Good to know! O zi buna, sclavilor! Sa nu uitati sa dati cu badge-ul la intrare, ok?…”

Initial, am crezut ca i se adreseaza celui de langa el, dar de fapt, personajul era mai pitoresc de atat! Arunca vorbele catre multime, facea un act de curaj, de prezenta. Un actor care exersa un rol dorit de multi dintre cei urcatori pe scara metroului.M-as fi asteptat ca multimea sa se opreasca, sa se intoarca cu fata spre el si sa-l aplaudam in cor.

Doar eu am intors capul, am zambit si l-am urmarit o vreme. El n-a urcat scarile, s-a indreptat spre celalalt peron al statiei, probabil ca sa isi impartaseasca gandurile si altor muritori de rand, de pe alte scari. 🙂