Oameni

July 7, 2008

Cunosc oameni care ma inspira. Imi plac cel mai mult cei care imi dau sentimentul ca : “Uite, se poate si asa!” despre lucruri pe care mi le doresc sau as vrea sa le am sau sa le pot face. Oamenii care se iubesc si isi afirma dragostea cu sinceritate, dragalasenie si intr-un mod asa copilaresc incat te fac sa iubesti iubirea si s-o (re)inchipui in chipul iubitului de langa tine – ii iubesc pentru darul lor. Oamenii care vorbesc frumos, liber si inteligent incat ai vrea sa ii ai tot timpul in jurul tau, sa fie prietenii tai cei mai buni iar prin oglindire sa fii si tu mai bun – ma fascineaza pentru tot ce nu sunt eu. Oamenii care iti sunt dati, fara ca nici macar tu sa nu stii de cand, de ce, de unde, oamenii pe care i-ai invatat pe de rost, dar tot timpul ii descoperi iar si iar, oamenii la care nu poti sa renunti caci sunt ca un viciu frumos, si oamenii cu care ai cele mai mari batalii din care niciodata nu iesi invingator – sunt prietenii mei. Oamenii ca mine si ca tine se intalnesc, vorbesc, se iubesc, se lupta, traiesc. Fara mine si fara tine n-ar mai fi intalnirea, vorba, iubirea, lupta, viata.

Advertisements

Despre metrou si vise

February 12, 2008

De cand suntem doi, timpul trece mai greu, adun fiecare zi, fiecare saptamana asteptand cu nerabdare ca dupa a 20a sa incep sa scad. Mai greu e cu kilogramele care si ele se aduna incet-incet si nu stiu cand si cum se vor mai scadea… 😀 Eram pe metrou azi, am prins un vagon mai liber fiind trecut de ora 9 dimineata (da, am inceput sa intarzii la serviciu… :P) si n-aveam chef sa continui articolul la care ramasesem aseara, din “Dilema Veche”… Mi-am fixat privirea pe un cuplu care statea pe scaune, unul langa altul, incercand sa imi continui somnul in liniste. Ea statea cu capul sprijinit de umarul lui si ii povestea cum o colega n-a fost in stare sa puna filtrul de cafea in functiune desi i-ar fi luat doar 30 de secunde… Nu stiu de ce era asa de important lucrul asta, insa el asculta cu stoicism si desi era clar ca nu se trezise inca, incerca sa participe la discutie ridicand ba o spranceana, ba mangaindu-i gingas mana. Pana la urma chinul lui a luat sfarsit odata cu venirea statiei Stefan cel Mare… aici si-au luat ramas bun: ea cu o privire de copil rasfatat si inca nemultumita ca n-a apucat sa zica tot, el trecandu-si rapid mana prin par si probabil gandindu-se in fuga “Or fi trimis aia mail?!? Oooh, ce somn…”, s-au sarutat iar usile trenului s-au deschis si l-au inghitit. Ea a mai ramas cateva secunde cu aceeasi expresie de copil alintat pe fata, apoi si-a scos mobilul, a format un numar si a inceput iar sa vorbeasca… nu mai stiu daca era vorba acum tot despre acelasi filtru sau nu. Usile trenului s-au mai deschis o data si am fost si eu nevoita sa cobor. Din ce in ce mai obositoare mi se par scarile de la metrou. Iar mirosurile de la patiserii imi fac rau deja. Aseara, in scurtele momente de insomnie, ma gandeam la rulourile cu spanac de la Gregory’s (mi-au ramas in cap, ce sa fac?!?!)… e frustrant ca desi in aceste momente de obicei mi-e foame, sunt totusi prea adormita ca sa si fac ceva in sensul asta. Alteori, incep si monologhez in engleza in fata sefului, sa ii arunc in obraz tot ce ma doare – pertinent, desigur… nu stiu de ce tocmai in engleza, dar macar (zic eu!) astfel nu-mi pierd exercitiul… Evit cosmarurile fortandu-ma sa ma inchipui in tot felul de situatii ideale. De fapt, de mica mi-am exersat imaginatia de dinainte de somn in felul acesta. De mica ma fortez sa visez ce vreau eu, sa inchipui decoruri, intamplari in care m-as putea regasi fericita, perfecta, bogata, in tot felul. De fiecare data, sunt personajul principal, iar povestea se invarte in jurul meu – vanitate ati spune voi!?!? Hmmm. Dar sunt rare noptile cand povestea dureaza foarte mult… de obicei, se pierde repede in somn si vise… Iar de cand suntem doi, visez cat pentru doi: foarte mult!… 🙂