Portret din copilarie

“Cam in acelasi timp, ma urmareste si amintirea unei zile cand am pus la incercare cerul: umbland odata pe ulita cu ochii in sus, am bagat de seama ca cerul venea tot cu mine. Zenitul se misca din loc, tinandu-se neintrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul noua pe care ma simteam obligat sa o pastrez ca un mare secret in cel mai ascuns ungher al inimii. (…) In fiecare zi puneam zenitul la incercare, daca se mai tinea pe urmele mele sau nu. As fi fost fara indoiala dezamagit de moarte sa fi aflat ca intr-o zi zenitul ma tradeaza. (…)” – fragment din “Hronicul si cantecul varstelor” de Lucian Blaga

Tot ce mi-a ramas din ce am scris in copilarie sunt doua caiete mari, cartonate si albastre – din perioada liceului mai exact. 😀 Aceste asa-zise “jurnale” cuprind de fapt: fragmente intregi din diverse carti pe care le-am citit in acea perioada si care m-au impresionat intr-un fel sau altul, bibliografii minutioase ale autorilor preferati, liste foarte lungi de carti pe care urma sa le citesc sau pe care deja le citisem, si – pe langa toate acestea – gandurile mele de noapte, deci singurul lucru original al “jurnalelor”. 🙂 Recitindu-le acum, mi-am dat seama ca intotdeauna noaptea mi-a fost un sfetnic bun si gandurile atunci mi s-au pus in ordine cel mai bine si au devenit deodata cursive si am putut sa le astern pe hartie. Apoi un lait-motiv pe care l-am regasit in caiete este acel “prea tarziu…” repetat la finalul oricarui fragment din “jurnal”. Nu mai stiu din ce motive alesesem sa inchei cu un “prea tarziu…” orice gand. Probabil orele chiar erau tarzii… tin minte ca stateam cu lampa aprinsa sub patura ca sa nu se vada lumina din camera mea… si se facea asa o caldura acolo incat imi pierdeam pixul din mana foarte transpirata dupa numai cinci minute de scris. Dar iata ca in ciuda conditiilor, am umplut doua caiete. Imaginea mea de atunci mi se descopera acum firava si timida. Intr-una din dupa-amiezile chinuitoare in care bunica ma forta sa dorm la pranz, cu ochii intredeschisi, am inceput sa imi analizez piciorul, din plictiseala. Si deodata am inceput sa ma mir. A fost prima mea mirare adevarata despre cum este posibil ca eu sa fiu eu si nu altceva… din atatea si atatea posibilitati care ne inconjoara… Si mai mult, m-am mirat ca nu puteam sa imi raspund in nici un fel, iar piciorul ramanea tot al meu, in forma lui lunguiata, cu capacitatile lui motrice extraordinare, iar eu – la mirarea mea am ramas fara raspuns pana azi… Mai tarziu au urmat si alte intrebari… N-am raspuns inca la nici una. Singura diferenta intre atunci si acum este ca atunci eram un “eu” cu mai putine riduri si mai putine uimiri. Cateva trasaturi pe care le-am regasit intre foile caietelor: eram naiva si toti prietenii mei puteau sa ma influenteze. Invatam. Eram si foarte nehotarata de aceea multe decizii pe care le luam puteau fi in defavoarea mea. Am avut si o perioada mistica. Citeam Steinhardt. Am reprodus in caiete pagini intregi din “Jurnalul Fericirii”… un motiv cred ca a fost faptul ca imprumutasem cartea de la biblioteca. Dar intotdeauna mi s-a parut ca scrisul ma ajuta, chiar si cand pur si simplu doar copiam ceva pe foaie. Perioada mistica de fapt a inceput cu Eliade si s-a terminat cu Steinhardt. Asa l-am invatat pe Dumnezeu. Apoi am dat cu El de pamant cand l-am citit pe Cioran. Si asa precum este si in viata…. suiam si coboram alaturi de cei pe care ii citeam. Pana la urma am ramas la o fraza din Mahabharata – “Nodul Ursitei nu poate fi desfacut; nimic pe lumea asta nu-i rodul faptelor noastre.” si am incheiat conflictul din mine. O alta perioada a fost cand m-a cuprins curajul sa traiesc si mi-am luat inima in dinti in asa hal, incat cred ca a si curs putin sange. 😀 Pana si o plimbare in parc mi se parea la fel de importanta ca o teza la romana. Imi placea sa spun si sa scriu cu litere de-o schioapa ca “eu traiesc plenar” (citisem sigur asta pe undeva!) si chiar cred ca ma simteam asa desi poate nu traiam mare lucru pe vremea aceea. Pretuiam fiecare zi, am si scris la un moment dat – trebuie sa fi fost o zi frumoasa, cu soare, asa cum va fi si acum de martisor! – cat de efemera este clipa si cum chiar din cauza asta trebuie sa o apreciez si mai mult, sa ma bucur de ea. Dar oare eu ma bucuram, traiam sau doar scriam despre asta? Imi aduc aminte ce simteam atunci si stiu ca n-aveam cum sa ma mint, dar parca erau doua vieti in mine: cea care fuma pe ascuns la scoala, invata, mintea acasa, citea, se intalnea cu prieteni, vorbea mult, suferea si cea care scria noaptea. Tin minte cum aveam insomnii de multe ori, dar insomnii voluntare, entuziaste (nu ca acum!)… si mai faceam pauze de la scris sau de la citit si ma uitam pe fereastra la luna. Dar in capul meu nu era nimic romantic asa cum probabil v-ati astepta sa urmeze. 😛 Eram curioasa, ma grabeam sa aflu cum va fi, ce voi fi si sa aflu neaparat de ce! Era o asteptare activa. Si era foarte important pentru fetita de atunci. Nu imi asteptam printul, nu visam ca o sa vina din luna, sa coboare pe un cal alb… asteptam sa fac ceva maret si eram curioasa cum se va intampla asta. Asteptarea am invatat-o de la bunica, din singuratatea ei. Iar acum rasfoind caietele, mi-a amintit Cioran ca singuratatea nu te invata ca esti singur, ci ca esti singurul! Acum? Acum ce pot sa ii spun fetitei de atunci? A meritat oare asteptarea ei? Nu e cumva dezamagita… unde e maretia, ma intreaba… Imi ascund fata in palme sa nu observe tristetea de pe chipul meu, suferinta ca nu pot sa o alin cu nimic din ce i-as spune. Doar atat: “Mai asteapta putin, draga mea!”