Doua intamplari scurte

April 21, 2008

Si pentru ca tot ma napadisera amintirile din facultate, acum vin de la o intalnire cu gasca din Que Passa. A fost frumos si cu ocazia asta am mai aflat niste “bunatati” pentru voi.

Pe vremea cand Sovata era in trend, prietena noastra O. isi facuse un obicei sa mearga acolo, la distractie. Gandurile zburau in toate partile, lumea era libera si zapacita. Nu pot sa descriu atmosfera decat din inchipuiri si imi pare rau ca a trecut pe langa mine moda cu pricina. Ei, dar nu despre asta e vorba! Surpriza s-a intamplat atunci cand prietenul ei s-a trezit ca este acostat de un necunoscut care ii stia numele, data de nastere si amanunte despre parinti. Nu, nu era extraterestru si nici ghicitor in stele! Pur si simplu ii gasise mai demult buletinul si vazandu-i pe tineri frecventand des locul, s-a gandit ca atunci cand ei vor reveni, ii va si inapoia buletinul prietenului lui O. A asteptat rabdator si cu prima ocazie in care l-a recunoscut pe posesorul de drept al cartii de identitate, n-a pregetat nici o clipa. Iar prietenul lui O. habar n-avea ca e in minus cu identitatea pe foaie… de vreo doua luni, doar! 😛

In Parcul Tineretului, dupa cateva beri reci la terasa, prietena lui O. s-a trezit ca nu mai are portofel. Panica! Asa cum se intampla in legile lui Murphy, exact atunci cand cauti mai abitir, nu gasesti! Dar dupa cateva zile… ce sa vezi in cutia postala?!?! Chiar portofelul, intact!!! Tot din legile lui Murphy: atunci cand nu cauti, gasesti! 🙂

Multumesc O.! 😉

Advertisements

Pentru prietena mea de departe

April 21, 2008

Am o prietena de care imi este  foarte dor si in plus, astazi e ziua ei de nastere. La Multi Aaaaani, draga mea! Am cautat prin mailurile vechi de yahoo pe care le schimbam odata, si mi-am adus aminte cu drag de multe lucruri: copiutele din facultate (marca ALIO :)), telefoanele nenumarate pe care ni le dadeam cand aveam de facut vreun proiect, reuniunile din preajma licentei pentru a rezolva grilele propuse, petrecerile din Tei, chiulurile de la cursuri finalizate intr-un bar via Dorobanti, diminetile reci de examen cand ne beam cafeaua pe Bastiliei, inghitind cu noduri din cauza emotiilor, preumblarile dupa tot felul de carti, pe la ambasade si la British Council. Eram (si inca vreau sa cred ca suntem!) o gasca mare si vesela. Cand incepeam sa ne sunam unul pe altul la telefon, tineam conferinte intregi. De la lucruri grave, legate de examene si proiecte, ne pierdeam ore in sir si ajungeam sa vorbim cate-n luna si-n soare. Apoi o luam de la capat caci ne dadeam seama ca n-am stabilit exact cum vom face proiectul X. Era o verva si un entuziasm in aer pe care de atunci nu il mai regasesc decat rar si niciodata in forma de atunci – memoria imi imbraca prietenii si intamplarile din anii facultatii intr-una dintre cele mai calde si mai dragi lumini imaginata vreodata. O sa postez aici cateva dintre mailurile (putine!) pe care le mai am de la ea (sper sa mai primesc in curand si altele!):

Aici era vorba despre unul din multele proiecte “aseiste”:

“hai salut mai, ce faci..inca mai dormi?…sau m-ai uitat cu proiectele…trimite-mi si mie la uml sa vad cum arata

ruxi” (prin 2003)

Aici am ajutat-o cu ceva (habar n-am ce-a fost!):

“bah, eshti super dulce, merci, sa stii ca pentru mine conteaza foarte mult chestia ca incerci sa ma faci sa trec peste problema asta, si sa stii ca si io ma gindesc la tine si o sa-tzi fiu alaturi orice probleme ai avea… dar itzi doresc din tot sufletu sa fi o.k.. .te pup si io… noapte buna… cred ca mai degraba spor la invatzat… sau la ce faci tu acum” (28 ian 2003)

De la mesaje siropoase, trecem tot la mailuri despre proiecte (cica nu e deloc corect sa ma refer la lucrarile din scoala cu denumirea de “proiecte”, dar noi asa le ziceam!):

“ce faci mai…e 2.10 noaptea si ma plictisesc de nu mai stiu ce sa fac…si desi sint obosita nu pot sa dorm…vezi ca abia astept chefu ala…te rog io sa-mi trimitzi si mie adresa de mail a lui sica …k…cam atit….. (4 feb 2003)

Aici deja plecase:

“fataaaaaaaaa

ce faci tu….

cum itzi merg povestile de dragoste?

tzine-ma la curent

io sint super bine…e tare rau aici…numai palmieri caldura de 36 de grade, tipi misto, un campus ca in beverly hills, si numai petreceri noaptea…asa ca nu ma mai tzin pe picioare……abia astept sa dorm puztin…ca nu se poate fara somn….

da aici timpu e preztios……

si aeru conditzionat ma omoara

te pupik si tzine-ma la curent”

Dupa ce a mai trecut timpul, imi povestea ce a mai facut pe-acolo:

“heheheh….muah muah…. stai linistita, si io voiam sa scriu…ca in ultimul timp am acces la net o gramada, sint iar in
murcia, stau fata in fata cu universitatea, si mi-a dat cineva un card de acces la net aici, asa ca am in fiecare zi 3-4 ore…., msn nu am

sint binisor…am inceput sa lucrez, da subti, la fostu bar 2 zile, ca aveau deja personal, si ma lasa asa pe ochi frumosi sa lucrez acum…si am mai gasit la un restaurant…de vro 3 zile, da e cam complicat, vine multa multa lume, si totu e nou pt mine…ma stresez..hehehe….vreau sa mai caut, ca sint aici de vro 3 sapt…

primu stadiu a fost ca nu gaseam nimik de lucru…deprimata, acu stadiu 2…am de lucru cat sa supravietuiesc si sa nu mai scot bani de pe card…astept urmatoarele faze…adica, imbogatirea rapida.-….hehehehe cam atat….

tu?ce noutati mai ai te pupic si mia scrie-mi….” (prin 2005)

Cand i-am trimis eu un mail luuung:

“fetita, ma bucur de un mail asa lung……

ma sperii cu coloana, ce ai? sper ca nimik grav….

aici au venit caldurile rau, azi sint 40 la soare, tot zic ca ma duc la plaja, da nu reusesc sa ma scol mai devreme de 2……

de casatorit nu cred ca ma mai… asa ca deocamdata sint turiist p-aici cu drept de sedere pana la jumatea lui iulie…asa ca mai vedem…..

pai tu ziceai ca vrei mare, ca te duci la greci, si acu iar planuiesti munti….cu coloana ta…..stai intinsa la soara, ca e tare bine……

noutati, nu stiu…..tu scrie-mi cand ai timp….

pupici si ai grija de tine” (18 mai 2006)

Siii cand am invitat-o la nunta:

“fetitzaaaaaa………………………..

CASA DE PIATRA……

 inca nu pot sa ma obisnuiesc cu ideea….hehehe…..cind ne intilnim o sa fii maritata si la casa ta….hehehe, nu pot sa ajung, ca nu imi dau liber…..

 vad ca pina la urma o sa fie nunta eleganta, cercu militar……..frumos, io am fost la o receptie ceva acolo…si mi-a placut mult………..

 abia astept poze… sa nu ma uitzi……

 sa ai vreme frumoasa si sa fii fericita, iti doresc din suflet…..

 pupici” (24 aprilie 2007)

 

Acum eu sunt nevasta gospodina iar Rux tot cu ochii dupa mauri frumosi… 😛 Cu drag. 😉

 

 


Bunatate imprumutata

April 18, 2008

Dupa ce a citit ultimul meu post, L. mi-a impartasit o intamplare cu oameni buni, la care a asistat recent si de care a fost impresionata. Fiind la o bere cu prietenii si fiind inceput de weekend, L. & Co. s-au asezat pe unde au apucat, intre timp stand cu ochii in patru dupa o masa mai incapatoare. Cand in sfarsit au obtinut-o s-au mutat repede, bucurosi. Seara a continuat in mod placut. Multe rasete, glume si astfel orele au trecut repede. La un moment dat, unul din prieteni si-a dat seama ca nu mai are geanta cu el si si-a adus aminte ca a lasat-o la masa la care statusera initial. Degeaba s-au intors acolo, au cautat prin jur, pe o arie larga, geanta – nicaieri! Si acolo inghesuise toata viata lui: acte, unul din mobile, hartii de tot felul, numarul de telefon al ultimei cuceriri (asta e de la mine!). Cu o mica urma de speranta, a sunat la telefonul ramas in geanta – cine stie! poate ca printr-un noroc fenomenal, hotul o sa ii raspunda politicos si o sa stabileasca de comun acord, un loc de intalnire pentru a-i inapoia macar actele. Si pentru ca viata ofera tot timpul surprize atunci cand te astepti mai putin, hotul s-a metamorfozat in femeia care stergea mesele si facea curat – o femeie cinstita si buna, cu ochi luminosi. Ea a venit tremurand de emotie, cu geanta inapoi la “pagubit”. Multumim! 🙂


Iar leapsa, de data asta axiologica

April 18, 2008

Imi place mult entuziasmul oamenilor buni asupra bunatatii si inflacararea lor atunci cand povestesc despre acte de bunatate (ale lor sau ale altora). Initiative ca bunatate.org si mic jurnal de fapte bune sunt minunate si vor rezista pentru ca intotdeauna se va gasi un om bun care sa reia sirul faptelor bune, apoi cativa oameni buni sa le scrie si multi alti oameni buni – sa le citeasca. Un film de care imi aduc aminte acum si care se bazeaza pe principiul “fa un bine si da mai departe” ar fi “Pay it forward” (joaca Kevin Spacey). Astfel ca bunatatea – ca si Smilla – este o calitate pe care o admir mult la oameni, oriunde si in orice forma, insa nu se afla chiar pe primul loc in “top 5” -ul meu. Prima calitate ar fi amalgamul de curaj si nebunie care iti trebuie atunci cand te apuci sa faci inconjurul lumii pe jos sau pe bicicleta, atunci cand incepi o viata noua numai pentru ca te-ai saturat de cea veche si simti ca numai asa iti va fi bine, atunci cand urci muntele iarna, iti faci cort din zapada si te trezesti dimineata cu un strigat de bucurie pe buze si fara tricou pe tine, atunci cand nu ai bani deloc dar te duci cu mult tupeu in cel mai scump restaurant din oras si ii farmeci pe toti cei din jur incat la final iti platesc ei masa si te roaga sa mai stai… Eh, si exemplele pot continua in aceeasi nota. Pe scurt, imi plac mult oamenii care sunt liberi, care nu se simt constransi sau tinuti de nimic astfel incat sunt in stare sa renunte la orice pentru un vis. Acesti oameni sunt si foarte entuziasti, se incanta imediat; naivi, in preajma lor te simti usor stanjenit caci nu le intelegi intotdeauna pornirile; uneori, te blocheaza cu tavalugul lor de idei si cu bucuria copilareasca pe care o emana din toti porii; ei sunt artistii, boemii pe care ii iubesti si ii urasti in acelasi timp, au o ardoare si un consum interior aparte. Booon! Am zis multe si n-am zis nimic pana acum. Hai sa vedem ce calitati admir pana la urma? 😀

  1. curajul libertatii insotit de entuziasm si nebunie, ardoarea trairii
  2. bunatatea insotita de modestie – adica sa faci o fapta buna chiar si celui care iti raspunde cu rautate si apoi sa nu te preamaresti in gand cu ea
  3. istetimea, spiritul viu, zglobiu, care starneste zambete si te face sa indragesti omul
  4. bunul-simt (de nelipsit!) – care pentru mine mai inseamna si calitatea de a nu iesi in evidenta prin stridenta si paiete prost lucitoare
  5. umorul – sine qua non!

De pe la altii

March 17, 2008

Am vazut la Smilla si mi-a placut. Asa ca va dau si eu doua linkuri si deci doua variante:

http://kevan.org/nohari?name=aiaciu – unde puteti sa ziceti de rau… 😦

http://kevan.org/johari?name=aiaciu – unde puteti sa ziceti si lucrurile bune… 🙂

Si vreau sa imi mai exprim aici un regret: n-am ajuns la Kilipirim, dar tot de la Smilla aflati ce si cum 😉

http://chrismilla.wordpress.com/2008/03/16/dupa-roblogfest-cartea-si-cartile-smillei-secrete-nemaiauzite/


Un cartier, un bloc si o prietena

March 17, 2008

Am mers pana la capatul autobuzului, pe ultimile doua statii putand sa respir in voie, sa ma asez chiar pe un scaun si sa pot tine in siguranta ghiveciul-cadou cu floarea lui mare si rosie, fara sa imi fie frica de gesturile imprevizibile ale pustilor din preajma. Nu mai ajunsesem niciodata aici. Dupa ce am coborat din autobuz, mi s-a infatisat o bucata de pamant intinsa, muncita si chinuita ca dupa un razboi. Daca traversai portiunea cu pricina, ajungeai la o cofetarie cu nume burghez de domnisoara unde te asteptau dulciuri colorate, cu frisca, ciocolata sau martipan, dupa gust. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am depasit zona “minata”, am tras de usa cofetariei care s-a deschis cu clinchet dulce si am intrat hotarata pentru niste eclere care imi faceau virtual cu ochiul inca de la plecare. De la eclere am ajuns la savarine, bezele si tort cu ciocolata… asa ca a durat ceva mai mult popasul, iar prietena mea ma astepta nerabdatoare afara pentru a ne conduce – pe mine si pe blond – in micul ei “palazzo”. In jur numai blocuri. Am trecut pe langa un parc mic si inghesuit pentru copii, unde se jucau “ratele si vanatorul” vreo trei baieti care dadeau senzatia ca sunt mai mari decat parcul. Am trait o clipa de neliniste legata de prajiturile mele intr-un eventual contact cu mingea… dar am trecut cu bine si peste asta. Am depasit repede blocurile mai aratoase si iata-le si pe cele confort trei. Nimic nu dadea de banuit. Doar blocuri mai scunde, avand patru etaje, la fel de vechi si ponosite ca si celelalte din jur, cele mai semete. Tot cartierul parea dominat de o noua moda – agatatul rufelor de toate felurile pe franghie, la geam, in balcon, pe unde era loc, astfel incat totul parea asa pestrit si colorat, inveselit intr-un mod ciudat pe fondul gri din jur. Pe aleea ingusta ne asteptau: o dacie pe cric fata de care cativa domni eleganti, in maieu, isi dadeau politicos cu parerea: oare ce se mai poate face in cazul acesta, atat de disperat (??!); cateva mame cu ochii pe nazdravanii lor si cu gura pe seminte, dezbatand infocat ultima barfa mondena si mai ales: oare ce se va face Maria de cand a parasit-o nenorocitul de Armando (?!?); plus portarul-administrator, inghesuit pe o canapea mica, in cusca lui de la intrarea in bloc, ca pe patul lui Procust, urmarind cu un ochi critic comportamentul locatarilor lui. Scara blocului zgariata, nevaruita si batjocorita ca atatea altele din Bucuresti, ne-a intampinat cu un miros specific de mancare, de fiecare data altul, in functie de etaj. Am urcat cuminti pana la etajul trei, apoi ne-am croit drum printre ghivece de flori, dulapuri metalice la cheie, papuci aflati pe presurile din fata usilor si alte obiecte care aglomerau holul ingust. Cand am dat de mocheta, ne-am oprit: aici era destinatia noastra – usa cu numarul 26. Glasuri se auzeau din capatul holului. Cineva gatea acolo si altcineva fuma blazat in picioare, langa aragaz. Ne-am simtit pentru o clipa ca in filmele americane, ca niste politisti curajosi ce fac cate o descindere intr-un cartier rau-famat si gasesc victima ucisa in mod barbar intr-o camera soioasa dintr-un bloc sarac. Dar intrand pe usa cu numarul 26, nu am gasit – desigur! – nici o victima, ci am devenit noi victimele unui tapet floral ingrozitor mostenit de prietena mea de la fostii proprietari. Dupa ce ne-am revenit putin si inainte sa ne asezam la masuta joasa de sticla pentru a ne bucura simturile cu dulciurile luate din drum, am inspectat rapid locul: o baie mica ce te invita sa faci dus direct din chiuveta, iar in rest se infatisa camera pe care o parcurgeai repede din cativa pasi. In acest decor, prietena mea mi s-a parut mai mica si mai trista decat de obicei. Am discutat despre serviciu, despre cablu TV – tot blocul era impestritat de antene parabolice si era foarte caraghios! -, despre rate la banca si probleme de tot felul. Incet-incet, s-a lasat frigul. Camera nu era dotata si cu calorifer, astfel ca am preferat dupa un timp sa iesim afara, la soare, sa ne incalzim. Am trecut iar prin buchetul de arome de pe fiecare etaj in parte, am gasit la fel pe portarul-administrator – sau poate era putin mai relaxat acum, fiindca se apropia seara de duminica si meciul Stelutei (?!?) -, am vazut aceleasi mame ajungand la capatul pungii cu seminte si a comentariilor telenovelistice, si am empatizat cu aceeasi dacie care tot schiopata pe cricul ei metalizat, cu aceeasi domni invartindu-se bezmetici in jurul ei. Asa s-a incheiat experienta noastra de confort trei.


Paine, circ si dinozauri

March 10, 2008

Pentru ca nu imi regasesc cursivitatea in vorbirea curenta, ma straduiesc macar in scris … desi simt ca nici aici nu-mi mai iese. 😦 Ori trec printr-o perioada proasta, ori toata tevatura asta de 8 martie m-a cam luat prin surprindere. Am avut un weekend nesperat de plin si poate a fost legat si de ziua femeii. Vineri seara am baut o bere la “Cai verzi pe pereti” – traducere libera pentru “Green horses” – exact locul unde anul trecut era “Coolise”. Am gasit: atmosfera schimbata, intinerita, dar la fel de mult fum, un meniu format numai din bauturi, plata dupa fiecare comanda in parte – ca la bar, un subsol care inainte nu exista si care probabil se vrea club, plus cai verzi desenati pe pereti alaturi de copii din picturile lui Klimt – noi am stat la masa de langa “Sarutul”. 🙂 Sambata dupa-amiaza am fost luati pe sus – mai precis cu masina 😛 – de catre prietenul care are “Fundatia” lui Asimov si care – m-am convins acum! – are mai mult de doua enciclopedii in biblioteca… ca sa fie clar pentru toata lumea!  😉 Tot el are si pasiunea fotografiei asa cum altii au “blogoree” (sic!), deci nu putea rata oasele argentiniene de dinozaur aduse la Antipa. Astfel ca inarmati cu aparatul foto in mana si cu pixul in gand, dupa un oarecare ocol, am ajuns la muzeu. Am platit 11 lei biletul pentru o jumatate de etaj plin doar cu cateva schelete de dinozaur facute din gips (?!?!), pentru o proiectie scurta si repetitiva a unor imagini cu dinozauri ce scoteau zgomote infricosatoare dar nu speriau pe nimeni, pentru niste galeti de nisip aruncate ici-colo si pentru un desen colorat in mod clandestin – eu fiind in afara varstei de concurs (participau doar copiii!) si de aceea un real pericol pentru slujba paznicei hartiilor colorate in cazul in care aparea doamna directoare. 😛 In rest, marele muzeu a ramas la fel de impresionant ca acum zece ani, cand l-am vazut ultima data, si merita vizitat oricand – blondul a fost incantat, iar eu am putut sa admir una bucata iac mare impaiat in vitrina. 🙂 Dar dupa nenumaratele colectii de pietre, roci, animale impaiate, insectare, manechine imbracate in stil aborigen, panouri explicative despre evolutia pamantului si a regnului animal, tot ce ramasese din noi ca specie “homo sapiens” era doar o imensa foame. 😐 Asa am ajuns la un restaurant cu specific turcesc din apropiere si ne-am desfatat cu ayran si cu un fel de placinta de carne, cu cascaval si cu sos de rosii si iaurt pe deasupra… am retinut ca se numea ceva cu “betty”… in orice caz, a fost foarte bun. 🙂 Apoi ca sa ne potolim si setea – de bere, desigur! – am facut o oprire si la o pizzerie relativ noua din Tei. Am primit flori, am vorbit despre frig, concedii si schi, am facut planuri si am luat decizii mari – de azi ma duc la aerobic! 😀 – iar blondul s-a uitat la meciul “Stelutei” si a fost bucuros. Duminica am avut bilete la Circ. Ne-am dus acolo cu gandul ca va fi o experienta noua si am plecat cu sentimentul ca suntem inca niste copii si ca nu e nimic nou in asta. Am ras la dansul alunecator al albinutelor din trupa “Ciucureii veseli” – cum sa nu tii minte un asa nume?!?, la clovnii impiedicati, cu nas mare si rosu, ne-am speriat de acrobatii care pareau sa se prabuseasca in orice moment dar se salvau la limita – minunat dansul lor aerian pe melodia “Roxeanne” din “Moulin Rouge”! -, am stat cu sufletul la gura atunci cand unul din lei nu vroia sa urce pe postamentul indicat de Stefan-dresorul si am rasuflat usurati cand dupa 5 minute, leul alb a cedat in sfarsit si am suspinat plini de admiratie in fata mongolilor calareti – pe cate doi cai odata, care treceau pe sub burta cailor ca si cum ar fi facut simple tumbe. Ce nu a fost frumos nu vreau sa mentionez pentru ca prea mi-a ramas in suflet rasul copiilor… 🙂 Si pentru ca preocuparile noastre din ultimul timp se invart cu predilectie in jurul mancarii, ne-am dus la un restaurant chinezesc dupa spectacol. Restaurant este mult-spus pentru casa veche, batraneasca, mirosind ca la bunica mea de la Caracal acasa… in afara de motivul chinezesc de la intrare, aveai impresia ca ai gresit adresa si intri in gospodaria cuiva. Inauntru a fost ceva mai placut decat ce ne intampinase initial, iar daca poti sa treci peste micile neajunsuri, ai ocazia sa savurezi o mancare buna si ieftina. 🙂 Asa s-au incheiat aventurile noastre culinare si nu numai, dintr-un weekend dedicat femeii. 😉