O carte “regeasca”

Zi linistita de duminica! Nu ne-am mai dus la pizza din cartier asa cum un comod obicei a pus stapanire pe noi de la o vreme incoace. Lenea mi-a infrant pofta de quatro formaggi-ul obisnuit cu marginile potrivit de coapte si de crocante plus espresso-ul aburind, sorbit pe terasa in timpul unei discutii despre vacanta cu blondul. N-am ezitat prea mult in hotararea mea de a ramane cu cartea in brate, in pat… Nu ma mai puteam opri din citit inca de cu o zi inainte. Si daca nu era vorba de un eveniment important la care bucurosi am participat sambata, probabil ca m-ati fi gasit duminica dimineata pe terasa cu pricina, cu pizza si cu cafeaua mea in fata, cu blondul zambindu-mi alaturi, cartea fiind de mult timp devorata si un subiect inchis. Din acelasi considerent insa, am ratat si schimbul de carti de la ora 15, din Lucky 13 – unde m-as fi bucurat de o ciocolata cu portocale di-vi-na si unde poate as fi facut rost de o carte buna. (Ei, dar nici L. n-a raspuns la telefon, iar A. n-a putut sa mearga… Si cum sunt timida, nu m-as fi dus singura sa ma “balacesc” intr-o mare de straini desi poate pe multi i-as fi recunoscut de pe blog). Oricum eram bantuita! Iar hartuiala stiu ca n-ar fi incetat daca ma duceam si lasam cartea din mana neterminata. Sa va explic! Este vorba despre cea mai buna carte a “regelui” (Stephen King) – cea care m-a fasinat atat, care m-a tinut ore in sir, toata ziua de duminica, tinuita in pat si pe care am devorat-o (se devoreaza mult si in carte, multa carne de om…) intr-un singur weekend. Nici foame nu mi-a fost cine-stie-ce. Nici pe blond nu l-am alintat prea mult… (noroc ca avea si el alte treburi de facut). In scurta pauza de somn, am visat clovni, pampoane portocalii si fete cu parul rosu. M-am trezit repede si am reluat lectura. “Uf, bine ca nu m-au prins!”, am gandit repede cu respiratia taiata de sprintul facut. Eram printre ei, faceam parte dintotdeauna din gasca lor. La fel m-am simtit cand am citit “Ciresarii”. Atunci eram copil si mi-a fost firesc si usor sa particip activ la toate aventurile lor. In “BantuIT”, am intalnit alti “ciresari” pe care i-am indragit insa la fel de mult, din prima clipa. Fiecare dintre ei trebuia sa isi infranga teama, fiecare dintre ei avea de luptat cu un monstru personal si toti laolalta erau alesi special ca sa invinga “Monstrul cel mare”. Treaba asta cu frica am mai intalnit-o in “Saw” (filmul) – acolo insa groaza are rolul de a corecta fricile personajelor, de a-i sanctiona in vederea educarii lor definitive. In “IT”, frica da curaj, se transforma intr-o arma in fata clovnului, a mumiei, a paianjenului… (pentru fiecare dintre ei, monstrul cel mare avand alt chip, chipul fricii interioare) si tot frica il invinge pe monstru, il face sa capituleze. Dar “IT” este si o poveste despre prietenie. Prietenia care se leaga indisolubil in fata raului de orice tip, care uneste oameni si copii in bucurie si necaz, si care intr-un mare final, invinge! J

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: