Un cartier, un bloc si o prietena

Am mers pana la capatul autobuzului, pe ultimile doua statii putand sa respir in voie, sa ma asez chiar pe un scaun si sa pot tine in siguranta ghiveciul-cadou cu floarea lui mare si rosie, fara sa imi fie frica de gesturile imprevizibile ale pustilor din preajma. Nu mai ajunsesem niciodata aici. Dupa ce am coborat din autobuz, mi s-a infatisat o bucata de pamant intinsa, muncita si chinuita ca dupa un razboi. Daca traversai portiunea cu pricina, ajungeai la o cofetarie cu nume burghez de domnisoara unde te asteptau dulciuri colorate, cu frisca, ciocolata sau martipan, dupa gust. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am depasit zona “minata”, am tras de usa cofetariei care s-a deschis cu clinchet dulce si am intrat hotarata pentru niste eclere care imi faceau virtual cu ochiul inca de la plecare. De la eclere am ajuns la savarine, bezele si tort cu ciocolata… asa ca a durat ceva mai mult popasul, iar prietena mea ma astepta nerabdatoare afara pentru a ne conduce – pe mine si pe blond – in micul ei “palazzo”. In jur numai blocuri. Am trecut pe langa un parc mic si inghesuit pentru copii, unde se jucau “ratele si vanatorul” vreo trei baieti care dadeau senzatia ca sunt mai mari decat parcul. Am trait o clipa de neliniste legata de prajiturile mele intr-un eventual contact cu mingea… dar am trecut cu bine si peste asta. Am depasit repede blocurile mai aratoase si iata-le si pe cele confort trei. Nimic nu dadea de banuit. Doar blocuri mai scunde, avand patru etaje, la fel de vechi si ponosite ca si celelalte din jur, cele mai semete. Tot cartierul parea dominat de o noua moda – agatatul rufelor de toate felurile pe franghie, la geam, in balcon, pe unde era loc, astfel incat totul parea asa pestrit si colorat, inveselit intr-un mod ciudat pe fondul gri din jur. Pe aleea ingusta ne asteptau: o dacie pe cric fata de care cativa domni eleganti, in maieu, isi dadeau politicos cu parerea: oare ce se mai poate face in cazul acesta, atat de disperat (??!); cateva mame cu ochii pe nazdravanii lor si cu gura pe seminte, dezbatand infocat ultima barfa mondena si mai ales: oare ce se va face Maria de cand a parasit-o nenorocitul de Armando (?!?); plus portarul-administrator, inghesuit pe o canapea mica, in cusca lui de la intrarea in bloc, ca pe patul lui Procust, urmarind cu un ochi critic comportamentul locatarilor lui. Scara blocului zgariata, nevaruita si batjocorita ca atatea altele din Bucuresti, ne-a intampinat cu un miros specific de mancare, de fiecare data altul, in functie de etaj. Am urcat cuminti pana la etajul trei, apoi ne-am croit drum printre ghivece de flori, dulapuri metalice la cheie, papuci aflati pe presurile din fata usilor si alte obiecte care aglomerau holul ingust. Cand am dat de mocheta, ne-am oprit: aici era destinatia noastra – usa cu numarul 26. Glasuri se auzeau din capatul holului. Cineva gatea acolo si altcineva fuma blazat in picioare, langa aragaz. Ne-am simtit pentru o clipa ca in filmele americane, ca niste politisti curajosi ce fac cate o descindere intr-un cartier rau-famat si gasesc victima ucisa in mod barbar intr-o camera soioasa dintr-un bloc sarac. Dar intrand pe usa cu numarul 26, nu am gasit – desigur! – nici o victima, ci am devenit noi victimele unui tapet floral ingrozitor mostenit de prietena mea de la fostii proprietari. Dupa ce ne-am revenit putin si inainte sa ne asezam la masuta joasa de sticla pentru a ne bucura simturile cu dulciurile luate din drum, am inspectat rapid locul: o baie mica ce te invita sa faci dus direct din chiuveta, iar in rest se infatisa camera pe care o parcurgeai repede din cativa pasi. In acest decor, prietena mea mi s-a parut mai mica si mai trista decat de obicei. Am discutat despre serviciu, despre cablu TV – tot blocul era impestritat de antene parabolice si era foarte caraghios! -, despre rate la banca si probleme de tot felul. Incet-incet, s-a lasat frigul. Camera nu era dotata si cu calorifer, astfel ca am preferat dupa un timp sa iesim afara, la soare, sa ne incalzim. Am trecut iar prin buchetul de arome de pe fiecare etaj in parte, am gasit la fel pe portarul-administrator – sau poate era putin mai relaxat acum, fiindca se apropia seara de duminica si meciul Stelutei (?!?) -, am vazut aceleasi mame ajungand la capatul pungii cu seminte si a comentariilor telenovelistice, si am empatizat cu aceeasi dacie care tot schiopata pe cricul ei metalizat, cu aceeasi domni invartindu-se bezmetici in jurul ei. Asa s-a incheiat experienta noastra de confort trei.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: