Lelia, spitalul si gandurile mele

…m-am trezit deodata urcand cu liftul metalic, alaturi de doua asistente si liftiera. “Draga, mi-a zis si mie doctorul sa ma operez, dar mi-a fost frica de cutit si uite ca stau asa, bine-mersi si nu ma plang…” zise liftiera adresandu-se asistentei care ma indruma spre salon, pe un ton intepat dar convingator… “Da, draga, pai vad ca arati foarte bine, n-ai probleme si a trecut ceva timp de-atunci dar eu nu stiu ce sa fac acum cu maica-mea.” ii raspunse asistenta mea, cautandu-se preocupata prin buzunarele halatului alb fara vreun scop anume. Dintr-o data insa liftul se opri intrerupand si conversatia celor doua, liftiera trase cu putere de usa glisanda de fier iar asistenta mea ma impinse repede afara din el, spunandu-mi: “Intra la doamna Lelia si vezi unde te repartizeaza!”. In urma lor se auzi din nou usa glisanda de fier. Pana sa ma dezmeticesc, m-am vazut singura in fata unei alte usi – o usa veche de lemn, care imi aducea aminte clasele din scoala generala si de usile lor, usi inalte, care scartaiau, care se deschideau usor si aveau clante mari, frumoase. Am batut tremurand, nestiind ce ma asteapta. Pe holul lung se plimbau femei in halate inflorate, cu ochi incercanati. Mirosea a spital si eu parca jucam intr-un film. Era ireal, traiam undeva in afara mea. Nu imi pasa de nimic si aveam ochii rosii. Am deschis usa veche de lemn si o lume cu totul noua mi s-a deschis: o camera patrata, cu un scaun ginecologic in centru, cu un pat de consultatie pe margine si un scaun pentru recoltat intr-un colt. Lelia domina tot. Am inteles repede ca ea este asistenta-sefa, ca tipa la toata lumea care sta la usa ei si ca e normal sa se agite cel mai mult – sa ia sange unui pacient in timp ce da ordine sa se faca nu-stiu-ce-fel de injectii la salonul 5, iar intre timp sa se certe si cu o stagiara din cauza unei paciente… Iar pe mine ma muta de pe scaun pe pat, de pe pat pe scaun, si la final ma trezesc afara de tot din camera pentru ca venise “Profesorul” sa faca cuiva un consult. Astept cuminte pe hol timp de vreo jumatate de ora, mai vorbesc cu blondul – care statea pe scari si fuma – si ma uit la usa de lemn care imi va decide viata. Intr-un final, iese de-acolo si “Profesorul”: inalt, subtire, cu parul alb, cu pielea fina si curtat de toata lumea ca un principe. Lelia ma vede cu coltul ochilor si imi ordona “Hai repede sa iti iau sange!” Ma incinge cu o manusa de unica folosinta in loc de garou, baga acul fara macar sa se uite si vorbeste intr-una ca tocmai a certat-o “Profesorul” ca prea permite multora sa stea in fata usii ei si sa astepte degeaba. Dupa ce isi termina treaba, ma mai lasa vreo zece minute intr-un colt pana se decide sa imi ia fisa si sa caute un pat pentru mine. Deodata ma simt apucata de mana ei gingasa si trasa pe holurile spitalului. Cu un zambet complice si aproape cerandu-si scuze, imi sopteste “N-am acum un loc foarte bun, dar o sa te mut in curand. Nu iti face griji!” iar parul ei cret si scurt aproape imi atingea fata – atat de mare a fost apropierea. O alta usa veche, de lemn, pe care scria “Salonul 10”, se deschide in fata mea si vad opt paturi insirate pe cele doua laturi lungi ale camerei. Lelia mi-a dat drumul la mana si o “mama omida” m-a preluat instantaneu: “Vezi ca patu’ ala nu e bun.. e rupt… uite ala din colt… asa… ia vezi… “. M-am asezat pe patul indicat si n-am stiut ce sa fac altceva decat sa incep sa plang. Am auzit printre lacrimi intrebarea ei: “Ce-ai facut?” si am reusit sa ii raspund pe scurt, printre sughituri. De cum intri intr-un salon de spital se stabileste o legatura inefabila intre bolnavi… sunt prietenii tai de suferinta si inainte sa le afli numele, le povestesti despre durerea ta in mod sincer, “la cald”. Dupa ce iesi din spital, legatura se pierde ca si cum n-ar fi existat vreodata. In mod cert, daca te-ai fi intalnit cu aceiasi oameni in alte conditii, probabil nu le-ai fi adresat nici macar un cuvant sau chiar mai rau – poate te-ai fi impins cu ei in metrou si i-ai fi injurat printre dinti… Dar asa, “mama omida” m-a alinat cu povestile ei, cu satra care venea la ea in vizita si cu care vorbea rromales, cu care se certa, plangea si radea… satra care a fost data afara din salon de catre doctorul meu pentru ca faceau prea multa galagie si ocupasera singura masa din camera pentru un ospat rupt din “Tiganiada” si care a revenit in forta, imediat dupa ce a plecat doctorul din salon. Asa am aflat si o vorba de duh: “Romanul poate sa traiasca bine intre tigani, dar tiganul intre romani – niciodata!” Pana cand Lelia a reusit sa ma mute – intr-un salon cu doua paturi – au mai aparut si alte femei, jumatate din ele facand parte din satra “mamei omida” si astfel s-au incins discutii interminabile si galagioase despre neamuri, nepoti, stranepoti, afaceri de familie, istorii vechi. Tot ascultand, mi se parea ca gasesc tot mai multe asemanari intre rromales si limba romaneasca, ca inteleg de ce nu suntem atat de diferiti pana la urma. Dar pe seara, eram deja in celalalt salon pe care l-am impartit cu o fata de varsta mea, Ana. Dupa ce ne-am povestit vietile una alteia, ne-am zis si numele. Doar numele si povestea ei le mai stiu, ele mi-au ramas – fara numere de telefon sau alte date de contact; si mai stiu ca mi-a urat succes a doua zi dimineata, inainte de operatie, si atunci cand m-a strans in brate am simtit-o ca tremura pentru mine. Mi-a fost de ajuns asta ca sa mi-o mai amintesc din cand in cand. A urmat apoi o seara in salonul gol. Ana plecase si altcineva n-a mai venit in locul ei pana in ziua in care am parasit chiar eu spitalul. Dupa ce au plecat toti – prietenii, blondul, asistentele care faceau injectii si luau temperatura – am ramas cu mine, cu Asimov si cu linistea din jur. Spitalul batran isi arata adevarata varsta in timpul noptii. Se auzeau doar discutiile asistentelor de garda din camera vecina. Apusul era frumos, trist si nepasator. As fi preferat sa raman in salon cu “mama omida” ca sa nu imi aud gandurile… dar m-am intors repede la “psihoistorie” si parca a mai trecut.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: