Ce fac cu atata imaginatie?

Aseara, in fata TNB-ului, asteptam niste prietene. Eram relaxata, ma uitam la masinile care treceau razant si in viteza pe langa trotuarul pe care stateam si ma gandeam la cat de subtire este linia dintre multe lucruri esentiale din viata noastra, cat de usor poate fi ea depasita in orice moment doar printr-un joc al hazardului. Pentru ca am asteptam vreo 20 de minute acolo, am mai vazut un cameraman mobil alaturi de un intervievator ghidus, care incercau sa agate numai fete tinere si modern imbracate – probabil ca sa le intrebe care este ultima piesa de teatru la care au fost – dar din cauza ca ascultam la casti “Stumblin’ in” am pierdut ocazia sa le aud si raspunsul (sic!), apoi toate grupurile de tineri insirate pe treptele din fata gurii de metrou – fie in asteptarea cuiva, fie pur si simplu pentru ca e “cool”asa, fie ca faceau asta de dimineata si deja la ora 19 (cat era atunci…) li se parea inutil sa mai schimbe ceva – semanau intre ele… mi-am dat seama ca toti semanau intre ei exact cu cat incercau mai mult sa se diferentieze. Si deodata, din tufisurile din fata teatrului, a sarit un baietel de 2 ani haituit de 3 caini vagabonzi, s-a aruncat pe asfaltul dur, tipand si plangand, rosu la fata. Cainii l-au rostogolit de cateva ori, copilul si-a aruncat piciorusele in aer, s-a dat apoi cu capul de ciment si in final, a aterizat pe burta. O clipa in care nu s-a mai auzit nimic, apoi in galagia intersectiei, glasul lui domina pentru cateva secunde: “Mama!Mama!…” Cainii au batut in retragere atunci cand oameni maturi i-au inconjurat si au inceput sa ii alunge cu pietre. Intre timp, altii se ocupau infrigurati, de baietel: “Al cui esti? Unde e mama?”… Dupa 5 minute de bulversare, copilul nerevenindu-si inca din starea de soc, a aparut ca din pamant un tip la vreo 20 de ani, cu geaca de blugi murdara si adidasi scalciati, a smuls copilul din mijlocul multimii, l-a luat in brate cu hotarare, si a coborat cu el la metrou ca si cum s-ar fi coborat in iad. In drumul lui grabit, era sa se impiedice de o cersetoare care priza aurolac si din cand in cand, il impartea si cu pisica ei, tolanita pe spate, cu labuta ridicata, semn ca era in transa deja -, era sa scape copilul din brate, dar numai pentru un moment, caci apoi si-a regasit echilibrul si si-a continuat drumul inspre in jos, tot mai jos… Ce va face copilul acolo, jos? Va manca sobolani? Va fi trimis sus numai ca sa cerseasca si daca nu isi va face norma la un moment dat, nu i se vor mai da sobolani la pranz si la cina? E un copil cu fata roz… Il va salva asta oare? 😐

Advertisements

2 Responses to Ce fac cu atata imaginatie?

  1. beunited says:

    Un articol, care desi la prima citire, ar parea trist,…e chiar amuzant “Si deodata, din tufisurile din fata teatrului, a sarit un baietel de 2 ani..”. Dom’le, cum poate un baietel de 2 ani (?!) sari asa din tufisuri? O fi vreun “teenage turtle ninja”
    “Cainii l-au rostogolit de cateva ori, copilul si-a aruncat piciorusele in aer, s-a dat apoi cu capul de ciment si in final, a aterizat pe burta.” – ai chiar prea multa imaginatie…imaginatia dauneaza sanatatii
    Iar finalul e “devastator”:”daca nu isi va face norma la un moment dat, nu i se vor mai da sobolani la pranz si la cina?”..:P

  2. dorinlazar says:

    Nu cred. Cred că toți sunt preocupați petiția pentru salvarea cîinilor vagabonzi. Acum, dincolo de glumă, cred că imaginația ta e numai bună, și fie o să treacă, fie o să o folosești în mod util. Eu o să pun un watch pe blogul tău, sperînd sa o folosești în mod util 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: