Plecari

Pentru ca “am plecat” de ceva timp din acest blog, m-am gandit ca revenirea sa mi-o fac printr-un “new entry” despre plecari… Ah, si nu oricefel de plecari!… De multe ori ma gandesc la o plecare “abrupta” -cuvantul nu l-am folosit intamplator! – din tara, facuta pur si simplu “de dragul plecarii” (cum ar spune bunica mea ), fara sa stiu unde ma duc: sa imi aleg singura, destinatia atunci cand ajung in aeroport, sa nu am nimiq care sa ma astepte acolo, sa nu am nici multi bani la mine ca sa nu fiu “nevoita” sa ma comport mult timp ca un turist in vacanta, sa imi incerc limitele, norocul, puterea de a indura, abilitatea de a supravietui si de a ma adapta. Si oare pentru un astfel de act de curaj trebuie sa iubesti mult tot ce e in jurul tau si mai putin pe tine sau invers? Daca ma gandesc la asceti ca la niste oameni  care alegeau sa se autopedepseasca la un regim auster pentru a salva lumea, atunci raspunsul al intrebarea mea oarecum retorica ar fi prima varianta. Dar daca aceeasi asceti alegeau sa faca toate lucrurile pentru care au ramas in istoria religiilor numai de dragul gloriei si mai ales a admiratiei celor din jur? Atunci si actul plecarii bruste din tara cu care compar ascetismul , ar fi un act care ar avea ca unic scop starnirea admiratiei celor din jur, deci un act narcisist, intors spre interiorul persoanei care actioneaza…Uf, prea mult Kundera! Pana la urma vroiam sa vorbesc doar despre plecari. Exista plecari facute din lene, lenea de a mai reveni, odata plecat…Exista plecari din nevoie, nevoia de a face bani (cea mai prozaica, nu?)…Exista plecari determinate de “dorinte” puternice (si nu ma refer la re-intregirea familiei)…Exista plecari pentru ca asa trebuie sa existe…suntem manati catre acea plecare de ceva mult mai subtil decat putem noi sa intelegem imediat…ceva ce ni se releva mult mai tarziu…Exista desigur, si plecari scurte, cele mai optimiste din punctul meu de vedere, pentru ca aceste plecari sunt facute sa ne bucure. Dar in toate plecarile, de orice natura, ducem cu noi un mic dor…o nostalgie, care infrumuseteaza prin tristetea ei, plecarea…dar care nici nu e atat de puternica incat sa ne faca sa renuntam la plecare…si atunci ce facem? O purtam cu noi tot timpul, devine colegul nostrul de calatorie, partenerul de discutii in singuratate, cel pe care dam vina atunci cand vorbim cu prietenii de acasa si vrem sa le spunem ceva frumos, cel care se regaseste printre randurile  mailurilor noastre, alaturi de care ascultam muzica de acasa si citim in limba materna…E stigmatul sufletului “-migrant”…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: