O prietena mi-a trimis un link si astfel am descoperit minunata libertate a altora. O libertate frumoasa, un curaj nebun si un exemplu de urmat (de ce nu?!?):

Pe ici, pe colo 

In lunile de vacanta ce vor urma (caci da! intru oficial in concediu!), am timp sa ma gandesc si sa visez la o astfel de viata si poate imi revin si cu scrisul pe blog.

(“Multe lucruri s-au intamplat de cand nu ne-am mai vazut.”) 

Vise dulci, vise rele se scurg din mine. Totul se intampla cu forta implacabila cu care ziua urmeaza noptii. Burta creste victorioasa. Bucurie! Ne ramane libertatea de alegere. Oare? Sunt cuprinsa de magia din Fowles si astfel am renuntat la crimele lui Truman. Temporar!

Vesti bune umbrite de revenirea unor ganduri vechi si rele. “Dilema veche” discuta despre URA saptamana asta. URA in toate formele ei. Gelozia este clar un tip de ura. Ura se intoarce ca un bumerang la tine si iti inchide gura fara drept de apel. Nu mai poti sa alegi! Este cum este.

Se repeta reveria cu izolarea intr-o camera plina de carti. Mi-e frica de nebunie. Voua? Pana atunci ne luptam cu ura, cu gazul putin, cu salarii versus pensii si coruptie.

Sunt cateva filme care cred ca ma vor destinde. Pe “Happy feet” l-am lasat neterminat, dar reiau azi caci imi place “copilul-pinguin” muuult!

In rest, imi cultiv viata sociala. Proust!

In mini-vacanta asta de Craciun, am citit numai biografii cu, de si despre barbati: “Jurnalul unui om dezamagit” (W.N.P. Barbellion), “Copii in miez de noapte” (Salman Rushdie) si “Bun venit printre maimute” (Kurt Vonnegut – povestiri umoristic taioase de barbat). Acum am inceput “Cu sange rece” (Truman Capote) dupa ce am re-vazut la PrimaTV, “Breakfast to Tiffany’s”. Ma adancesc in tenebrele unei crime si in estetica complicata a lui Capote. E fascinant! O sa urmeze “Magicianul” (John Fowles) si apoi probabil o sa iau o pauza cu cateva carti despre bebelusi pentru o perioada. O pauza asa cum am luat-o si fata de blog. La un moment dat (zilele trecute) ma gandeam sa il sterg de tot, sa intru in 2009 fara blog si poate cu promisiunea altuia nou, sub un alt pseudonim. Pana la urma lenea a invins si… frica, frica sa nu imi para rau. Asa ca nu l-am sters si am publicat poezia mamei aici. Poezia a aparut intr-o revista comunista de liceu (“Cutezatorii” parca… nu mai stiu sigur pentru ca nu mi-a ramas si coperta), prin 1970 si a fost singura scrisa de Gheorghiu Alexandra. Nu cred ca are vreo valoare literara, dar pentru mine semnifica strigatul ei de bucurie de a trai. Un strigat plin, frumos, rotund. Si un cantec de lebada… o premonitie insinuata printre putinele cuvinte ale poeziei. Mi se amesteca in cap aventurile de Seherezada a copilului “tandarel-de-luna” a lui Rushdie cu “sangele rece” al criminalilor lui Capote, si ajung sa visez ca o sa nasc un baiat cu urechi fabuloase sau cane mutam la o ferma “undeva-departe”, in desertul-pustiu american. Au fost zile de lectura neintrerupta si de alintari casnice. Probabil va fi un an linistit. Chiar din prima zi m-am jucat cu un bebelus si am gangurit pe langa el, asa ca probabil cam asta voi face in continuare, tot anul.

Ieri… m-am nascut:

un trup de lut…

Azi… vreau sa stiu:

ce-a fost, ce va fi mai tarziu.

Maine… de ma voi sparge:

chip de lut…

Ca Decebal voi rade!

… e inca Azi…

iubesc

muncesc

si cant…

Traiesc!

Alexandra Gh. Gheorghiu – anul III B, Liceul “Nicolae Iorga”, Braila

Ma intretineam intr-o discutie interesanta si plina de aplomb, pe messenger, cand mi-a venit ideea de a o completa si asezona cu observatii de genul: (rase ea diabolic), (zise el incruntat) in loc de emoticoane. Probabil nu este o idee noua, nici vreuna notabila dar iata ca mi-a dat motiv sa mai scriu pe blog. L-am parasit treptat, pe nesimtite si m-am trezit intr-o dimineata ca sufar. Noaptea adorm prea repede ca sa imi dau seama. Iar in ultima vreme m-au insotit evreii din “.. intuneric si dragoste” in noptile si zilele mele negre. Ma lovesc tot timpul de oameni pe metrou sau in autobuz. Uneori ii iubesc cu mirosul sau cu pipaitul involuntar, alteori raman surprinsa de animalele si raceala care mi se aseaza alaturi. Am crezut ca atunci cand nu mai ai cuvinte, se asterne tacerea. Dar si tacerea poate fi activa. Am vazut “Ducesa” si m-am revoltat. Societatea asta despotica, patriarhala isi mai arata coltii inca si azi. De curand a aparut o campanie buna pentru “Femeile din umbra. Umbre.” Iar putin mai demult, s-a vorbit despre femeile din blogosfera si promovarea lor. Am ratat atunci leapsa. Eram cu cateva cuvinte in minus la mine. Sunt fericita ca sunt femeie.

Iar am ore in care nu prea pot sa dorm si stau cu ochii deschisi pe intuneric gandindu-ma la singurul aliment care s-a incapatanat sa stea in frigiderul nostru (un iaurt!), dar fiindu-mi prea lene sa ma ridic din pat si sa ii acord toata atentia mea. In rest, imi visez pe rand problemele - in fiecare noapte cate una. In vis, fiecare problema are cate o rezolvare mai mult sau mai putin fericita. Sper ca in viata reala toate sa aiba un final fericit. Infrunt fiecare zi cu curaj sau cel putin asa mi se pare mie. De citit? Am de gand sa fac un drum la Kilipirim in weekend si cam atat (tot cu Marquez sunt!). Am auzit o stire la radio conform careia se va face film dupa cartea lui Salman Rushdie – “Copii in miez de noapte” – cu colaborarea autorului la scenariu. Azi a inceput si postul Craciunului. Planuri de sarbatori? Well, se vede ca n-am chef. Inca o noapte lunga dinaintea unei zile cu soare.

Azi ma simt ca in concediu. Spre impunatoarea cladire de birouri in care imi petrec aproape toata ziua (in fiecare zi!), te indruma o strada care este galbena acum si de o liniste incapatoare. Ea m-a insotit in plimbarea mea de pranz si m-a facut sa cred pentru o clipa ca ma aflu in orasul meu natal. Acolo, duminica dupa-amiaza toata lumea isi face siesta in casa, in spatele usilor metalice inchise, iar toamna colorata mai poate sa intre doar pe geam. Astfel mirosul anotimpului se impleteste rusinos pe aromele de mancare gatita iesite din ochiurile de bloc. Este momentul in care rascolesti cu varful bocancului frunzele moi si rosii care imbraca strada, si te uiti in sus, la cerul albastru deschis, si zambesti. Imi place mult sa merg pe jos.

In scurta-mi plimbare mi-am revizitat foarte renovata facultate, am asistat la aceleasi interminabile discutii dintre secretare si studenti, iar la final, am plecat de-acolo fara sa fi rezolvat ceva (desigur!), doar cu vorba lui Eminescu in gand: ”toate-s vechi si noua-s toate”! Insa am facut un ocol apreciabil ca sa miros cartile noi dintr-o librarie si am si plecat victorioasa cu una sub brat (“Despre dragoste si intuneric”-Amos Oz – pentru ca mi s-a parut luminoasa ca ziua de azi) asa ca am planuri mari pentru noua mea biblioteca. Sunt nerabdatoare!

Am aflat aseara, in timpul unei placute vizite, ca a aparut in ziare o stire conform careia Milan Kundera ar fi facut politie politica. Blondul m-a intrebat repede, grijuliu: “Te afecteaza asa rau?”

Preiau AICI un articol – primul peste care am dat la o cautare rapida pe google – si imi raspund in gand cu un hotarat: NU.

Indiferent care este adevarul, voi continua sa-i recitesc cartile si sa le recomand. Eu cred ca din suferinte mari se nasc opere de arta.

Filmul incepe abrupt pe plaja, cu un zmeu facut din ziare de catre tata pentru fiul sau. Scena este obisnuita, si daca s-ar fi prelungit cu cateva minute mai mult, risca sa piarda atentia spectatorului. Noroc ca se ajunge repede la punctul culminant: intalnirea celor trei prieteni dupa multi ani. Tzup, tzup, tzup… cam la asta se reduce toata dinamica filmului. Aaah, ba nu! Mai e si cearta casnica dintre cei doi tineri parinti. Discutia in contradictoriu este amuzanta, reala si mult mai reusita decat in serialul antenist al scenelor fortate (sau frustrate) de casnicie. Aici poti sa te identifici linistit cu reactiile unuia dintre cei doi. Apoi noaptea continua pentru cei trei prieteni reuniti. Boogie isi ineaca tot amarul in vin alb sec, in discutii sterile, iar in final, alaturi de Ramona – curva cumparata cu 700 de ron pentru toti trei timp de o noapte. Boogie se intoarce apoi dimineata acasa, dupa sexul oral constiincios cu Ramona, si se joaca bucuros cu baietelul lui de 4 ani in timp ce sotia ii arunca priviri recunoscatoare. Injuraturile prisosesc, replicile dintre cei trei sunt tari, mistocaresti, iar scula lui Boogie este personaj secundar in film. Camera intarzie de multe ori pe cate o scena (ca in “Tanar si nelinistit”) si atunci privitorul ar trebui sa fie impresionat de profunzimea lucrurilor dar din pacate, exact atunci regizorul risca sa il piarda. Pelicula se intinde astfel pe 114 minute si povesteste o zi si o noapte. Eu am plecat de la cinematograf cu un sentiment echivoc: sigur puteam sa dau banii pe un film mai reusit decat “Boogie”, dar nici nu-mi parea rau ca l-am vazut. Am ras pe alocuri si a fost romanesc.

Din Grecia am ramas cu mai multe lucruri. Nu o sa povestesc aici excursia ci vreau sa pun pe foaie lucrurile pe care nu vreau sa le uit.

Restaurantele in aer liber, cu mese patrate si fete de masa cu alb si albastru, au fost un moment delicios, in care relaxarea imi cuprindea fiecare muschi si din interior navalea o bucurie mare. Atunci il priveam pe blond cu toata fata razand si nu mai aveam nevoie de nimic altceva!

Apoi a fost grupul vesel format din trei cucoane solide, venite in vacanta sa se distreze. Au inseninat toate excursiile, cu accentul lor de Iasi, cu masivitatea lor purtata atat de firesc, cu glumele facute cu atat stradanie si exclamatiile lor de copil in fata oricarui obiectiv turistic. Doamnele mele, sper sa imi pastrez si eu la fel optimismul atunci cand voi ajunge la varsta dumneavoastra!

Ah, si marea… am privit-o pe ploaie, pe soare si pe vant. De fiecare data desena pe nisip forme trecatoare. In miscarea ei mi s-a parut ca inteleg pentru o clipa sensul lumii. Am fost fericita. Marea insa mi-a sublimat orice inspiratie. Blondul imi cumparase caiete albastre sa scriu.

Drumul de intoarcere din Grecia a fost marcat de o discutie lunga cu ghida. Raul meu de masina si starea precara in care ma gaseam, au favorizat frumoasa conversatie. Printre altele, am dezbatut si subiectul feminist (sau nu): “numai barbatii fac literatura?” (sau “sunt si femei care scriu?”). De cel putin cateva scriitoare, eu sunt absolut indragostita: Isabelle Allende, Anais Nin, Monica Lovinescu (ordinea este aleatoare). Cand am ajuns acasa, m-am uitat in mica mea biblioteca si intr-adevar, domina barbatii. Mai stiu de Doris Lessing – cea cu Premiul Nobel pentru literatura – pe care insa nu am citit-o inca. Mai stiu pe Margaret Mitchell care si-a petrecut o viata ”Pe aripile vantului” dedicandu-si-o scrisului. Si in mod cert, enumerarea ar putea continua. Sunt femei puternice, care au daruit mult. Atunci de ce statistica este aici in favoarea barbatilor? Oare afectul femeilor, plusul lor de simtire le dezavantajeaza atunci cand incearca sa il expuna in scris? Barbatii sunt oare mai obiectivi si de aici, povestitori mai prolifici? Oricum ar fi, e bine sa citim din ambele genuri. Cititul – asa cum am vazut scris undeva si mi-a placut – inseamna invatare fara suferinta.