Bauby

Cateva linkuri folositoare despre un film pe care am de gand sa il vad cat mai curand, dar tot aman momentul cu o placere masochista:

http://andreanum.wordpress.com/2008/03/16/scaphandre-et-papillon/

http://agenda.liternet.ro/articol/6646/Andrei-Gorzo/Evadare-Le-scaphandre-et-le-papillon.html

siii

http://www.thedivingbellandthebutterfly-themovie.com/

Enjoy!

Filmul a supravietuit

…este fraza cu care se incheie filmul lui Caranfil - de departe cel mai bun film romanesc recent pe care l-am vazut! Sper sa aiba suficienta publicitate si premii incat sa surclaseze faima lui “4 3 2″. Este un film despre film, despre inceputurile “umbrelor miscatoare”, despre perioada antebelica si monarhie, despre producatori de filme fara scrupule, despre un regizor pasionat si indragostit, despre prietenie si fatalitate. Imaginea este calda, luminoasa si dominata de mult galben, iar camera este participativa pe tot parcursul filmului: rade impreuna cu spectatorul la glumele din scenariu, danseaza in hora din lanul de grane, mangaie cu gingasie nudul frumoasei Emilia (rol jucat de Mirela Zeta - bruneta ”mondena”), si moare odata cu personajele la final. De fapt tot timpul ni se ofera doua perspective: cea a ochiului regizoral amuzat si amuzant, dar sever si purtand larnion (caci asa apare Nae Caranfil in imaginea de deschidere a filmului!) si cea a camerei cu manivela care trebuia sa filmeze primul lung-metraj despre “resboiul independentei” - camera “manuita” cu pasiune de un “pusti” de 25 de ani, care se tot chinuieste sa intre la “Conservatorul de arta dramatica” insa fara succes (sa fie inaltimea lui de vina?!?), care iubeste mult filmele dar este repudiat de taica-su (mare actor de comedie la teatru!) din aceasta cauza, care se indragosteste la prima vedere in mod iremediabil si unic, care cerseste cu demnitate (sic!) bani unui mare investitor in talente si arta din acele vremuri, si care ne arata prin rama ochelarilor sai rotunzi ce forme poate sa ia pasiunea si daruirea. Rolul lui Vizante este frumos, demn, amuzant si induiosator. In antagonie, apare venalul finantator, cel care din doar doi banuti a facut o avere, cel care poate sa cumpere orice si pe oricine, cel cu mare credinta in Dumnezeu (referire la personaje actuale, care obisnuiesc sa fredoneze muzica religioasa din masina lor scumpa si care au pe birou sceptrul lui Mihai Viteazu’), si cel care cu aroganta, recita din Hamlet la inmormantarea unui mare actor numai pentru ca poate sa faca asta! Relatia dintre cei doi este foarte bine descrisa la un moment dat, de unul din personaje (citez din memorie ): “…in jungla tropicala, exista niste pasari care stau de regula pe spinarea crocodililor si se hranesc cu resturile alimentare dintre dintii fiarelor, iar acest lucru se intampla intr-un anumit moment al zilei in care crocodilul isi deschide falcile si asteapta, timp in care pasarica isi poate face treaba si toata lumea e fericita: crocodilul isi asigura higiena zilnica iar pasarica isi asigura hrana. Uneori insa fiara isi poate inchide falcile inainte ca pasarica sa isi termine treaba… pentru el nu conteaza caci alta va veni si i se va aseza imediat pe spinare. Depinde numai de pasare cat de corect stie sa isi estimeze timpul petrecut intre falcile crocodilului astfel incat sa iasa de acolo nevatamata.” Daca eroul filmului reuseste sau nu pana la final sa fie inghitit, va invit sa descoperiti singuri! Ce-ar mai fi de laudat: discursul cinematografic este coerent si plin, scapat de belele comunismului, iar Caranfil nu isi omoara chiar toate personajele - filmul a supravietuit… Restul e tacere! :)

Castel Film

De cand am intrat in randul “proletarilor”, am avut parte de companii care au evoluat conform modelului american, ajungand intr-un final apoteotic la “minunate” birouri tip cube, la team-building-uri din ce in ce mai restranse ca timp si la singura petrecere mai serioasa de peste an - ”clasica” de Craciun, de la inceputul lunii decembrie (sic!)… Si de cand tot particip la team-building-uri, am reusit sa imi formez o parere… Initial, se facea de capul angatilor… in fiecare seara, prin Regie, la bere, pizza si clatite uriase (mmm…. bune mai erau!)… Apoi la petrecerile organizate, cu tema (remember “pink-party”), aceeasi angajati se dezmatau cum stiau si puteau mai bine indemnati subtil de alcool… si astfel, se formau traditii, vedete, perechi non-conformiste…. Mai tarziu, in alta firma, cu alte “traditii”… am vazut ca poti sa angajezi o alta firma (cum s-ar zice: terta) care sa se ocupe de socializarea angajatilor, sa le ofere distractii, jocuri, pe scurt - sa ii puna la treaba pe comunicare. Faza asta iti restrange libertatea, dar te si obliga sa faci fata la situatii noi (remember: tiroliana) si cine-stie… poate iti descoperi noi veleitati!… Asa s-a intamplat acum cu unii dintre colegii mei, la ultimul “team-building”. De obicei, “traditia” (sau altceva?!? ) obliga sa se tina sub secret locatia si tema pana in ultimul moment. Si ce sa vezi? Am ajuns pe - cum se zice: “platourile de filmare” de la Castel Film - stiti masinile alea mari pe care le mai vedeti din cand in cand prin Bucuresti cu sigla cu turnuletele crenelate! - si am avut o hala intreaga numai pentru noi (”Stage 4″ din cate am retinut, sau aia era scena cea mai mare - a 2a dupa ”the best from” Hollywood )… In astfel de hale se filmeaza de obicei, scenele de interior (am aflat ca astea le include si pe cele de amor - hmmm!) si sunt antifonate bine, calduroase, foarte inalte si mari. Am avut o camera de filmat si un casting-operator (a.k.a Horatiu - hihi!). Actori, regizori, figuranti, scenografi, costumieri, machiori si cei care “au frecat menta” ne-am ales intre noi… o selectie cumva naturala si toata lumea a fost multumita… Orgoliile de regizor, fitzele de star, grija excesiva a machiorilor, costumierilor - desi la prima filmare! - au existat, repetitiile la fel - obositoare chiar si pentru figuranti, iar timpul s-a dilatat - am fi avut nevoie de 2-3 zile pentru o filmare “ca la carte”, pentru ca erau multe detalii de pus la punct chiar si numai pentru 5 secunde de film. Dupa ce am obtinut - finally! - un “I love rock’n'roll” mai bun ca originalul, am dat o tura si prin jur, prin “castel”… Am vazut decoruri de western, pe cele din “Cold mountain” - inca nu le dadusera jos! -, orasul englezesc al lui Sherlock Holmes si caluti, caluti frumosi de tot - actori in cele mai multe filme… Apoi am mai cantat de vreo cateva ori “I love rock’n'roll” si la petrecerea de dupa… Stiti ca si cei de la Hollywood, ne-au copiat cu petrecerea aia “de dupa” … Oscar-uri…