A fost ultima editie…

Cand am citit prima data despre Periam am crezut ca este vorba de festivalul de la Praid - despre care auzisem de la “Follia” din Oostende - iar atunci cand mi-am dat seama ca nu sunt unul si acelasi lucru, eram deja pe tren. Oricum, eu si L. de mult timp planuiam o iesire impreuna dar de fiecare data se ivea cate ceva si astfel planurile noastre se duceau pe apa sambetei. Asa ca atunci cand ne-am vazut in sfarsit in gara, ne-am imbratisat bucuroase. Am plecat spre Timisoara cu un tren de noapte, la care n-am mai prins cuseta, dar fiind InterCity a fost destul de curat si confortabil pana la urma, plus ca am avut noroc de un compartiment numai al nostru si astfel ne-am intins in voie oasele (atat cat ne-a permis spatiul!). Dimineata, in Timisoara ploua. Visam la un mic dejun cu cafea, dar fiind cam devreme nu era nici o carciuma deschisa asa ca am luat-o la pas spre centru. Dupa ce am traversat o Bega verzuie si scazuta pe podul lui Stefan cel Mare, am intrat pe o strada larga, un fel de bulevard delimitat de case vechi ce iti zambeau stirb din pragul acelorasi magazine de acum aproape 20 de ani. Ne-am oprit la cateva Biserici, ne-am inchinat frumos si am admirat picturile interioare. Am trecut pe langa Parcul Central - unde canta Kovaci in vremea studentiei -  si am admirat intinderea de verde de care se bucura timisorenii. Dupa inca un pod peste Bega, am dat nas in nas cu Catedrala Mitropolitana - cu turnuri slavone inalte si mozaic colorat pe exterior. Catedrala era deschisa la ora aceea matinala, slujba tocmai se terminase si lumea pleca multumita cu anafura invelita grijuliu in batiste. De la Catedrala incepe centrul Timisoarei cu Piata Victoriei pestritata de cafenele, terase si porumbei. Dupa un scurt interludiu la Mac (cautat cu infrigurare pentru cafeaua mare cu lapte!) am starnit porumbeii de langa Fantana arteziana cu pesti, cu biscuti sarati si am facut poze. Blondul s-a simtit ca in San Marco, iar eu - ca intr-un film de Hitchcock. Drumul nostru a continuat pe strazile frumos pavate ale orasului. Ne-am odihnit cateva clipe pe bancile din fata monumentului Sf Fecioare Maria din Piata Libertatii, apoi am intrat in librarii si intr-un final ne-am oprit la o alta runda de cafele in Piata Unirii. Piata Unirii este un spatiu plin de istorie si cultura, dar si un spatiu dedicat turistului. Aici se afla Domul romano-catolic care pe vremuri a dat si numele pietei - “Piata Domului”. Tot aici se gaseste si Palatul mare baroc transformat in Muzeu de arta. Mie insa cel mai mult mi-au placut casele colorate de pe un colt al pietei, foarte asemanatoare cu cele din piata centrala a Varsoviei si despre care am aflat - citind acum pe net - ca sunt reunite sub numele de Casa Bruck. Foaaaaaaarte frumos! Plimbarea noastra timisoreana ne-a lasat cu senzatii si amintiri placute asa ca Timisoara s-a inclus pe lista oraselor in care eu si blondul ne-am putea muta la un moment dat. Desigur ca… deocamdata nu am vazut Piatra-Neamt!…

Dar scopul nostru final fiind festivalul, un alt drum cu trenul ne astepta! De data aceasta, trenul a fost un tramvai mai mare, vopsit hippie si atat de zguduitor incat parca noi eram floricele de popcorn intr-o tigaie. Pana in Periam-halta, ne-am rumenit asa tare incat am ajuns aproape arsi… si de soare si de somn. Patru floricele de porumb over coocked! :) Atunci cand am coborat din tigaie, a fost ca si cum am fi aterizat intr-o zona crepusculara: nimeni nu ne astepta cu nici un autocar, “roackerii” cu plete lungi si tricouri negre cu cap de mort lipseau cu desavarsire si doar un drum alb si prafuit se deschidea privirii noastre… Era ca si cum n-ar fi existat un festival la mai putin de 6 kilometri de gara. Ne-am luat inima in dinti si am pornit-o spre centrul satului, unde se vedea Biserica cea mare, in speranta ca cineva o sa ne ajute. Pana la urma, am nimerit inghesuiti intr-o “furie turbo rosie” (pe numele ei mic - Dacia), fara bancheta din spate, cu portbagajul plin de lubenite mari si cu un sofer gras ce povestea despre felurite accidente (de a speriat-o complet pe buna noastra L.!), dar - Doamne-fereste! - sa reduca viteza! Dupa un sfert de ora insa ne aflam in perimetrul marelui festival de la Mures. Iar dupa o alta jumatate de ora, mancam linistiti langa corturile instalate frumos la umbra. Stiu ca ne-am inaltat corturile pe ragetele unor roackeri nemti si ne-am facut sandvisuri cu pate si branza pe refrenul “Locatarilor” despre “golani, rockisti si punkisti”… De abia inainte de Gianina si Quartz ne-am mutat cartierul general aproape de scena, cu bratarile rosii la mana si berea in halbe. Gianina in salvari negri, cu sosete in dungi, cu vocea sparta si puloverul pe cap… n-a reusit sa miste multimea, sunetul a fost prost iar versurile nu s-au auzit deloc. Lumea astepta cuminte se se insereze si intre timp, se racorea cu Timisoreana (au avut monopol pe bere la festival!). In program au urmat cei de la BUG Mafia… care au recunoscut ca nu stiu ce cauta la acest festival, dar parerea mea este ca nu ei au gresit ca au acceptat sa vina, ci organizatorii - ca i-au invitat, din capul locului. Odata cu Mafia (si cei sase bodyguarzi ai lor!), au aparut langa scena si “baietii de cartier” - gata sa aclame falsetele lui Tataee si sa tina isonul injuraturilor scuipate in microfon. A durat cam mult (pentru gustul meu) si acest lucru mi-a confirmat inca o data fascinatia pe care o exercita facilul asupra prostilor. Am uitat insa repede de “baietii buni” odata cu aparitia lui Cristi Minculescu cu-a lui vesnic ”Buna seara, prieteeeeni!”. Din tot festivalul, au fost de departe - cei mai buni! Nu mai sunt demult o mare fana Iris, dar recunosc ca m-au miscat, ca am cantat la refrene, ca am tipat pana am ramas fara voce, ca m-am agitat pana am ametit de tot si am aplaudat pana mi s-au inrosit palmele. Aveeeeem poza cu Cristiiiiii! Asa mi-am adus aminte si de concertul la care i-am vazut prima data - mobilizare generala. “Viva la Champions!” Dupa “floare de iris” si nenumarate bis-uri, au intrat cei de la “Suie Paparude”… cu Apple-ul asezat pe o cutie mare, mealica, aflata in centrul scenei… Mickey sarea pe scena ca un tantar (comparatia apartine lui J.!), muzica bubuia repetitiv in boxe, iar Junkyard (care seamana cu blondul!) dadea din maini ca un robot secsi pentru “fetele slabe de inger”. I-am suportat deci o vreme, dupa care am clacat in favoarea somnului din cort (asa mult ravnit!)… Ca in vis am mai auzit “N.O.H.A” si gata si cu ultima editie a festivalului “rocklamures”!

La anul ne vedem in Arad!

LE-Organizarea a fost foarte proasta! Nimic din ce-am citit pe site despre transport nu s-a intamplat (vezi www.rocklamures.com). Alt link despre festival, aici.

LLE-La Iris am vazut un frumos sincron de plete zdruncinate pe ritmul muzicii!

Weekend la munte

Bucuria blondului: “Plecam la munteeee!”. Ziua de vineri a trecut mai greu la munca cu gandul la plecare, totusi timpul a fost scurt si insuficient intr-un final. Bagajele le-am facut in graba, mancarea am cumparat-o repede din drum, iar seara cand ne-am intalnit toti (eu, blondul si “El Nino”) acasa, am mai pierdut cateva ore cu o cafea, un dus si alte treburi marunte. Si tot am pornit-o la drum cu un izopren in minus, fara bete pentru urcat si - ce era mai important pentru baieti - fara destule tigari. “Domnul Forescu” ne-a purtat lin si in viteza mare pe soselele “lucrate” ale patriei, iar la curbe “El Nino” n-a fost deloc indurator cu stomacul meu. Well, am rezistat eroic sau a fost noroc (nu stiu!) dar am ajuns pana la urma la cabana “Piscul Negru” cu interiorul “Domnului Forescu” intact. Fiind tarziu, am mai prins o camera la mansarda (negociata scurt la 100 de ron), cu dusul aflat la un etaj inferior si tinut sub cheie fix pentru “mansardisti” (iar sapunul a fost la cerere!). Norocul a tinut in continuare cu noi asa ca am mai prins si restaurantul deschis, meniul fiind insa fara drept de apel: gratar de pui cu cartofi prajiti. Yummy! Ne-am mai pacalit cu o bere, niste sangria, si repede apoi am cazut lati, cu ganduri mari pentru drumetia de a doua zi. Dar pentru ca unii sunt mai rapizi ca altii, unii mai nerabdatori decat ceilalti si toti extrem de nervosi, nu exista sincronizare perfecta intr-un grup de oameni (oricat de mic ar fi grupul!) am mai intarziat dupa ce ”Uptown girl” ne-a dat trezirea. Am infulecat repede o omleta, s-au cautat fara succes tigari de cumparat, s-au acumulat deja niste frustrari si am pornit la drum cu rucsacii in spate, urmand Triunghi sau Cerc Albastru (marcaj comun pe o buna bucata din traseu). Inceputul este anevoios si urat, pe un drum noroios, framantat de ATV-uri. Dupa ce scapi de mizerie, traversezi de doua ori raul, mergi putin prin padure si dai repede peste vegetatia pitica specifica Fagarasului. Nu e nimic spectaculos, dar e liniste si lume putina. Urcusul incepe sa fie obositor de foarte devreme, iar daca mai esti si cu capul in nori (cum se pare ca am fost noi!) poti rata fara mare greutate bifurcatia, acolo unde Triunghiul se desparte de Cerc. Asa ne-am departat noi de traseu. Si am mers… si am mers… Cand ne-am dat seama ca nu mai vedem marcajul, am continuat pentru ca ne-am gandit ca trebuie sa ne intersectam cu traseul nostru sau macar cu altul care sa duca tot acolo. Ne-am depasit cu totul inteligenta atunci cand intr-adevar ne-am intersectat cu Crucea Albastra, dar am ales sa urcam si mai sus, tot inainte (eu eram atunci “varful de lance” si am decis in sinea mea sa nu ma opresc decat in varf, deci “mea culpa!”). Ei bine, dupa vreo patru ore chinuitoare de stanci si urcus vertical pe iarba, fara poteca marcata, ne-am impotmolit in arbustii pitici pe care ii vedeam de jos. Ei ascundeau capcane si stanci cu gauri dedesubtul lor, asa ca nu puteam sub nici un chip sa trecem de ei si nici sa vedem foarte clar ce ar fi dincolo (daca macar duceau in creasta sau nu!). Asa ca am luat in sfarsit si-o decizie inteleapta (aici s-au impus baietii! :P) si am inceput sa coboram tot ce pana atunci castigasem ca altitudine, prin sudoarea fruntii. Ne-am reintors la Crucea Albastra de care trecusem cu cateva ore in urma si atunci am mai luat inca o decizie inteleapta: ca sa nu fim chiar doborati de dezamagire si sictir odata intorsi in “Piscul Negru”, sa continuam pe Cruce Albastra pana la lacul Caltun. Zis-si-facut! Cu un ultim efort (maxim, din partea mea, cel putin!), dupa inca doua ore - aproape de grohotis - eram la Refugiul Caltun. De data asta, pe traseu am mai vazut si oameni (oameni fericiti care ajunsesera pe Negoiu si coborau acum!), si curand am vazut si corturile, apoi refugiul. In refugiu am incropit repede o masa cu ce reusisem sa culegem de prin supermarket (si parca ar mai fi mers si o supa!): eu am reusit sa ma intep in briceag plus una bucata cucui in crestetul capului “because i’m nor aware!”, blondul s-a ocupat de ceai, iar “El Nino” a fost responsabil cu critica (sic!). “Vantul turbat din Caltun” ne-a facut sa regretam ca n-am luat mai multe pulovere cu noi, ne-a racit ceaiul in cateva minute - pe drumul de la refugiu la locul unde instalasera baietii cortul! - si ne-a obligat sa ne bagam in saci mai devreme. Blondul a adormit sigur cu gandul la Negoiu (in cinstea caruia probabil a si tinut concertul din cort!), eu nu prea puteam sa gandesc clar din cauza frigului iar “El Nino” a fost responsabil cu critica pana si in somn (hmmm, am mai spus asta, nu-i asa?!? :P). Cand razele soarelui au inceput sa ne scalde cortul in lumina cruda a diminetii, am facut si noi ochi. “El Nino” si-a agatat aparatul de gat si a trecut la poze, blondul a deschis doar un ochi dar l-a inchis repede prea prins cu concertul lui (scumpul de el!), iar eu am mai zacut in cort o vreme, din lene. Durerea ascutita pe care am simtit-o mai tarziu la picioare, acolo unde m-au ros fara mila bocancii, mi-au taiat orice entuziasm pentru ziua frumoasa si senina pe care o aveam in fata. Bocancii astia m-au insotit in cateva expeditii pana acum dar niciodata nu m-au dezamagit asa! :( Din cauza lor am ratat (iar!!!) varful Negoiu. Blondul s-a trezit intr-un final si stiu ca si-ar fi dorit mult sa urcam. S-a dus singur pe o mica bucata de traseu, a facut niste poze si s-a intors incalzit. Am fi putut, aveam toate datele in favoarea noastra - pentru prima data in partea asta a Fagarasului, vremea a tinut cu noi! - si totusi n-am ajuns… Ne-am mai oblojit regretul cu niste sandvisuri si o cana cu ceai, apoi am strans constiinciosi cortul si am facut rucsacii. Era deja pranz! Pe mine ma teroriza numai gandul la coborare cu ranile de la picioare. Cu surprindere am vazut ca odata pornita la drum, nu mai simteam asa de rau ranile, astfel incat mi-a trecut prin cap iar gandul ca: “Mda, as fi putut!”. Coborarea a fost solicitanta, dar macar de data asta n-am mai ratacit traseul desi fiind creat un precedent, sufeream de putina paranoia cu gandul la marcaj. Spre final, ne-am intersectat cu ”o turma de oi cu trei ciobanei” pe care i-am asteptat politicosi (dar inarmati cu crengi groase din copaci! :P) sa elibereze traseul si care n-au scos de la noi decat o tableta de ciocolata (tot ce mai ramasese dintr-un Toblerone alb!). Cand am ajuns jos, la “Domnul Forescu”, mi-am smuls asa nerabdatoare bocancii din picioare ca imi venea sa-mi pup sandalele de bucurie. Ne-am asezat la umbra terasei pentru un pranz - de data asta! - normal si am concluzionat asupra excursiei: deciziile trebuie luate in echipa (fie ea - echipa - formata din doi sau trei oameni), nu e bine sa te pripesti la munte si eu zic ca de multe ori daca “te grabesti incet” nu inseamna neaparat ca pierzi “5 ani la 25 traiti” (sic!), varful Negoiu o sa ramana exclusiv blondului de cucerit (adica fara mine!), iar eu am - clar! - rau de masina mai ales seara, la curbe “deosebit de periculoase”. De-acum, ne vedem in Ceahlau!

Paris (#3) - jurnal de calatorie

Cred ca o sa ajungem sa plecam in urmatorul concediu inainte sa apuc sa termin povestea ultimei noastre excursii. Timpul a devenit un corset prea strans. Simt cum respiratia mi se accelereaza zi dupa zi in cursa timpului si parca tot in urma raman. Dar imi ofer un scurt ragaz, trag aer adanc in piept, inchid ochii si ma trezesc iar la Paris. Vad praful de pe aleea principala a gradinilor Tuileries in care ne-am inmuiat varfurile pantofilor inca din prima zi. Vad cheiul linistit al Senei care parca ne astepta de atata vreme sa il mangaiem cu pasii nostri. Vad cum ne tinem strans de mana si rememorez emotia vederii Turnului si apoi frica ce ma cuprinde cand liftul de sticla urca printre barele de metal, totul culminand cu entuziasmul meu descatusat - atunci cand de sus, vad orasul alb si perfect taiat de linii regulate cum ni se intinde cuminte la picioare. Il apar pe blond de curentul din varf cu esarfa mea noua si galbena luata din Bruxelles si radem impreuna de aerul arabesc pe care il capata astfel impodobit. Stam la cozi lungi pentru ultimul lift, si la urcare, si la coborare. O dupa-amiaza plina si frumoasa, dupa drumul naucitor cu Thalys-ul… Ma bucur ca un copil! Bucurestiul se afla la 1879 kilometri distanta. Iar noi sunteeeeeem in Paaaaaaaaaris!

  

In prima zi, am trecut in revista lucrurile mari si esentiale ale orasului. Am vazut Turnul Eiffel, Arcul de Triumf, Louvre, anticarii de pe cheiul Senei, ne-am plimbat pe Champs Elysees, am gustat din gofrele lor si am intrat in cateva magazine tipic frantuzesti (aici s-a enervat blondul pe metehnea femeilor de a nu se mai da iesite din magazin, cand nimeresc vreunul care le place!). Ne-am familiarizat repede cu reteaua lor complicata de metrou si am reusit sa ne descurcam perfect cu ajutorul hartii mici cat palma pe care ei o numesc “Paris au poche”.

 

• Intrarea in Turn, costa 7.4 euro pana la al doilea nivel si 12 euro - pana sus de tot. Cozile de la baza, pornind de la oricare dintre picioarele de metal, merg foarte repede. Doar in asteptarea unicului lift care te plimba intre etajul 2 si varf, te poti enerva putin. Iar daca nu iti trece repede, atunci e decizia ta sa cobori pe scari. Numai intre baza si cel de-al doilea etaj sunt 1060 de trepte. :P De la cei 276 de metri inaltime ai ultimului nivel, se poate vedea panorama uimitoare a orasului, pe o intindere de 80 de kilometri.
• Taxa de intrare in Arcul de Triumf este de 9 euro. Sus, in Arc, pe langa privelistea asupra “Marei Axe”, te intampina si un mic muzeu despre istoria constructiei, cu informatii prezentate pe videomonitor. “Marea Axa” se intinde pe 8 kilometri, incepand cu Piramida de Sticla a Louvre-ului si terminand cu Marele Arc din La Defense.
• Pentru a circula in Paris cu autobuzul, metroul sau trenul, exista mai multe oferte si reduceri. Abonamentele “Paris-Visite” de o zi, de trei zile sau de cinci - pentru anumite zone (Parisul are 8 zone/sectoare in total) - sunt alegeri bune. Noi am avut “Paris-Visite” de 5 zile, pentru zonele 1,2,3 si ne-a costat 27.5 euro de persoana.

Bruxelles (#2) - jurnal de calatorie

Am neglijat mult jurnalul si simt cum imi pierd disciplina de a scrie. Prinsa in vartejul unor zile apasatoare de prea multe probleme si de caldura, n-am avut ragazul intoarcerii in mine iar amintirea vacantei se indeparteaza rapid. Toate lucrurile frumoase trebuie aparate cumva de uitare!

A doua zi petrecuta in Bruxelles, am dedicat-o in felul nostru, conceptului de “Europa unita” reprezentat de acest oras cu atata aplomb, la fiecare reuniune sau conferinta UE pe care o gazduieste. Zona cu Atonium-ul, parcul Mini-Europe, IMAX-ul, Planetarium si un mare stadion de fotbal, se afla in afara orasului. Pana acolo, metroul mai scoate si capul de sub pamant. Primul lucru care ti se infatiseaza este de departe atomul la scara imensa, cu steagul Belgiei pe bila cea mai de sus - in varf - construit de om pentru om, ca sa manance, sa viziteze si sa vada panorama orasului. N-am intrat in Atonium caci nu ne-a miscat destul de mult expozitia din anii ‘60-’70 anuntata.

 

Am preferat sa mergem la Planetarium in schimb. AIci blondul a tras un pui de somn de un sfert de ora, cantecul de leagan fiindu-i vocea monotona a celui care ne-a prezentat in flamanda toate stelele si planetele proiectate pe bolta cladirii. Pentru “show”-ul in franceza trebuia sa mai asteptam vreo doua ore asa ca n-am avut rabdare. N-am inteles decat numele planetelor care oricum se pronuntau aproape ca in orice alta limba iar in rest, m-am distrat cu sonoritatea ciudata a flamandei, si am incercat din rasputeri sa gasesc cuvinte asemanatoare cu engleza. Cei 3 euro platiti la intrare am fi putut insa sa-i folosim mai bine la o bere in curtea IMAX-ului unde se stransesera deja multi suporteri in culori alb-albastre - culorile Anderlecht-ului - si care asteptau rabdatori si pasnici inceperea meciului cu Gent, cu cei in culori mov. Asa am prins si un meci de cupa a Belgiei, am ascultat cantecele cu “Alez les bleus!” in marsul lor spre stadion si ne-am bucurat putin de atmosfera frumoasa. Blondul ar fi vrut sa aiba bilete la meci in acea zi dar timpul era scurt si de aceea cu atat mai pretios pentru noi.

 

Pentru 12.4 euro, parcul Mini-Europe este un loc frumos unde am vazut multi parinti cu copiii de mana, veniti special ca sa le arate piticilor minunile continentului pe care s-au nascut, dar unde deopotriva si turistii adulti se lasau fascinati de atractiile bine-stiute si asa bine redate in miniatura. Oricine putea sa ia de mot Turnul Eiffel, in timp ce chiar langa bocancul sau, alerga Thalys-ul pe sine. Intr-o invalmaseala calculata dar fermecatoare, vietuiesc acolo Turnul din Pisa si Sacre-Couer, morile de vant ale Olandei si corida spaniola, canalele venetiene alaturi de Big Ben-ul londonez, si atatea altele. In dreptul fiecarei tari, exista o placuta cu numele, si cateva date statistice despre tara in cauza. Un buton verde odata apasat porneste caseta cu imnul national corespunzator. Totul este aranjat si gandit cu parcimonie. Sunt numai tarile membre UE. Dupa ce vizitezi intreg parcul, organizatorii te invita intr-o incapere a globalizarii, unde in nenumarate limbi ale Europei ti se spune ”Bun venit!” si unde diverse quiz-uri iti testeaza cunostintele despre batranul continent. Totul este bine pus la punct si te convinge ca e bine sa fii “Proud to be European!”.

    

Din parc, in alt parc! Dupa o scurta calatorie de 1.5 euro cu metroul, am ajuns in parcul national al Bruxelles-ului, pe care l-am nimerit in plina efervescenta, mustind de cantece si voie buna. Ce ne-a placut cel mai mult a fost trupa de tobosari in tricouri rosii, care manuia cu mult haz si ritm, toate gama de instrumente de percutie imaginata vreodata. Aproape 20 de femei si barbati, tineri si batrani, negri si albi, intr-un acord perfect cu muzica si armonia lor interioara faceau cea mai mare galagie din tot parcul, se distrau si dansau cu bucurie nestapanita, si erau cei mai aplaudati si ascultati de toata lumea.

 

Ziua s-a incheiat cu plimbari pe stradutele din centru. L-am vazut pe “Manneken-Pis” - pisaciosul ce sta drept  mandru simbol al orasului (mult mai mic in realitate decat ne asteptam!), am mancat la greci cate o “pita Gyros” (buuun!), ne-am plimbat prin gradina botanica, am vazut teatrul roial (de la Monnaie) pus cumva brutal langa o cladire de sticla si metal daruita orasului de catre Comisia Europeana, ne-am oprit iar la chocolateria din galeriile de cumparaturi (de care ne indragostisem asa iremediabil inca din prima zi!), am trecut din nou pe langa marea catedrala St. Michel, ne-am oprit in Grote Markt sa ne savuram dulciurile la adapostul cladirlor mari si bune, iar la sfarsitul acelei zile… stiu ca am cazut lati in pat, visand cetati albe in batai de toba.

           

Bruxelles (#1) - jurnal de calatorie

Pentru ca se intampla sa fac parte din randul ”duduitelor romantice cu fior literar” - asa cum le numeste Geambasu in GSP, pe toate tinerele patriei care au blog - si pentru ca se mai intampla ca zilele acestea sa fiu intr-un mare acord cu citatul Smillei din header: “I write my diares to remember my memories”, o sa incep aici, de fata, un scurt jurnal de calatorie. Si ma grabesc sa il deschid din seara aceasta cu prima noastra oprire - Bruxelles, ca sa nu las sa treaca prea multe zile pe langa mine iar amintirea calatoriei sa se estompeze prea mult. Si la fel ca in toate datile trecute, si concediul acesta a fost asteptat cu disperare ca un tarm linistit la care nu mai ajungeam odata, si la fel de greu cum s-a ivit privirii noastre lacome, la fel de repede s-a si scurs printre degetele hapsane ale timpului. Dar destul cu poezia, sa trecem la lucruri serioase! Blondul mi-a schitat deja un plan, a punctat cu pixul pe foaie ce isi doreste sa fie mentionat in jurnal si astfel, tot ce va fi legat aici de preturi, distante, nume de locuri, strazi, mijloace de transport sa stiti ca este exclusiv contributia lui. Pozele au fost alese de comun acord.

Pana la urma am avut un mare noroc cu anularea zborului de Bruxelles de la myair! Cu wizz am zburat fara probleme, fara intarzieri, fara emotii, fara urechi infundate (de fapt aici dropsurile si-au spus cuvantul!), fara goluri in stomac (runda asta!). N-are rost sa mentionez ca am mers pana foarte aproape de Otopeni in ziua plecarii ca sa ne dam seama intr-un final apoteotic (sic!), ca avem de luat avionul de pe aeroportul Aurel Vlaicu de fapt… si astfel din cauza zapacelii noastre (bani schimbati cu o noapte inainte - bine ca exista exchange non-stop!; bagaje facute tot atunci, in graba; somn putin si agitat) puteam rata intreaga excursie… In toata goana asta, a dibuitului aeroportului corect (de parca ne aflam la un concurs televizat de aventuri), am avut totusi timp sa ne miram cum a ajuns autogara Aurel Vlaicu sa fie aeroport. Intrebarea asta mi-a rasarit in minte si la intoarcere cand asteptam bagajele sa ruleze pe banda lunga de numai trei metri - pentru toti cei 200 de pasageri. N-am gasit un raspuns adecvat, dar pot mima atitudinea: “Bine ca il avem si p-asta, d-lor!”

In Bruxelles-Charleroi insa, un alt tip de aeroport ti se arata. Este doar o aripa noua, construita oarecum in graba si menita sa acopere modernizarile sau reparatiile (n-am inteles exact!) ce au loc cu cladirea veche. De aici, cu doar 13 euro de persoana, poti sa iei un autobuz care parcurge in 45 de minute distanta dintre aeroport si gara centrala a orasului (Bruxelles-Midi/Zuid). Sunt la mijloc aproximativ 40 de kilometri. Daca iti cumperi un bilet dus-intors pe acest autobuz, platesti doar 22 de euro in loc de 26. Bineinteles, exista intotdeauna si varianta taxiului care - cu ceasul pus! - face in jur de 90 de euro. Harti turistice ale orasului se gasesc gratis la orice chiosc informativ din aeroport sau din gara. Hartile te ajuta mult pentru ca in ele apar evidentiate clar toate atractiile orasului si astfel poti sa iti faci un plan de bataie cu ce ai de vizitat in functie de timp. Buuun! Dar sa nu devin foarte didactica!… Sa mai vorbesc si despre ploaie de exemplu sau despre soarele Senegalului. Ei bine, am nimerit o zi belgiana ploioasa, ne-am facut cativa nervi pana am ajuns la hotel si cat ne-am invartit prin gara (am nimerit si zi de weekend!). Dar odata ajunsi la hotel, instalati in camera frumoasa si curata, parca viata a inceput sa ne zambeasca din nou, printre stropii care bateau in geam. Romanii sunt imprastiati peste tot, in lumea asta mare, asa ca nu ne-am mirat prea mult, cand la receptia hotelului, ni s-a raspuns la intrebari direct in romaneste. Pe modelul romanilor, cred ca s-au mulat si negrii (asa mi se pare mie ”political correct” sa-i numesc!). In partea asta de lume, sunt nenumarati si… cat am stat printre ei, mi-au devenit simpatici. Prima masa in oras s-a nimerit sa o luam sub soarele Senegalului (asa se numea restaurantul!), unde iti umpleai farfuria de cate ori doreai cu specialitatile zonei: orez cu bob lung amestecat vrajitoreste cu tot felul de legume si sosuri, mici placintele cu spanac, paste invartite si colorate de condimente. Cu burta pusa la cale, am pornit la drum, aparati de umbrele.

Centrul orasului este format de o piata dreptunghiulara capitonata cu claridiri aurite, construite in stil vechi, si dominata de Palatul Regal. Forfota mare, turisti multi, magazine cu dantelarii, chocolaterii care te imbiau la fiecare pas, cu mirosul puternic al bomboanelor de casa, blitz-uri peste tot, galerii de cumparaturi si case cu souveniruri la fiecare colt.

 

Daca te departai de aglomeratia din piata, te trezeai deja ca esti in alt oras: multa liniste, strazi aproape pustii la ora de seara, magazine si terase inchise. Doar anumite stradute erau ticsite de homosexualii si travestitii care isi celebrau orientarea prin concerte galagioase si dansuri in aer liber. Foarte degajati, cu berea in mana, cu baloane in culorile GayFEST agatate de gat, ii vedeai plimbandu-se printre turisti sau in baruri, in cautarea perechii.

Prima noastra zi in capitala Belgiei, s-a scurs intre deliciile din ciocolata, culorilei GayFest-ului si mirosurile mancarurilor de care erau pline stradutele cu restaurante specifice: italienesti, chinezesti si grecesti. Am adormit visand dantelarii fine si ciocolata alba.

Din mp3 direct in mare

Cum de curand am sters praful de pe mp3 player-ul meu de buzunar si exact asa cum ramasesem setata de ultima data cand l-am folosit, ascult Back To Black si Mr Bojangles in draci! Deja am inceput sa ma enervez putin pentru ca se vede treaba ca nu suport altceva. Am tot felul de muzici inghesuite in dreptunghiul mic, dar degetul meu nervos le face repede vant doar-doar o ajunge odata la cei mai sus mentionati. Uf, n-am scapare! :( Si asa, cu “You know I’m no good” si “I love you” in urechi, merg pe strada in pas vioi desi poate altii si-ar taia venele pe muzica asta (exagerez putin de dragul artei!) si visez cu ochii deschisi. Visez la mare (ca tot se apropie 1 mai muncitoresc!). Visez la cum e sa ma trezesc dimineata cu gustul sarii pe buze, in cortul incins. Visez cum imi fac curaj sa scot capul afara si sa arat lumii cea mai ciufulita coafura ever, cum ma frec la ochi somnoroasa si primul gest este sa intind mana hulpav dupa pachetul de tigari (asta e un vis cu mine de pe vremea cand eram fumatoare si ma duceam la mare!). Visez cum vantul caldut imi zapaceste salul portocaliu in care m-am invelit contra soarelui si mi-l plezneste de ceasca de cafea dar nu o darama (am destula dexteritate!). Visez ca la terasa la care stam acum se aude Lhasa in surdina, si cum privirea noastra imbratiseaza toata risipa de albastru din jur. Mai trag adanc un fum si sting tigara. Am vorbit destul fara cuvinte, suntem spumosi si veseli. Asteptam cu infrigurare seara sa dansam pe plaja dupa ce inghitim pe fuga si cateva clatite cu nume ciudate. Pana atunci, ne intindem pe nisip si totul in jur dispare. Ochiul galben ramane sa vegheze!

117,125,145,44

O noua zi de luni, altceva de povestit din weekend si pagina de “new post” alba, care ma asteapta sa scriu. Iata ca a venit timpul si pentru maraton - atat de asteptat de unii dintre noi! Dupa multe ezitari, din cauze mai mult sau mai putin obiective, am decis pe ultima suta de metri sa plecam totusi ca sa participam. Asa ca vineri, dupa-amiaza, ne gaseam in trenul spre Brasov-Zarnesti, impreuna cu cativa prieteni. Trenul era ”plin-ochi” de studenti si blatisti; prietenii nostri aveau biletele cumparate din timp, iar noi - pentru ca am fost atat de indecisi, pana in ultima clipa - am fost nevoiti sa apelam la bunavointa nasului (sic!)… si am avut noroc de data asta. Pe tren: conversatii despre teatru, despre copiii altora, despre gelozii si teste despre sex….ca intre fete….in celalalt colt: conversatii despre traseu, maraton si fotbal (probabil!) purtate in picioare, pe hol sau la vagonul-restaurant, la o bere….ca intre baieti…. Ajunsi in Brasov, am petrecut pauza dintre trenuri, la o carciuma din preajma garii, cu un “Stejar” in fata si savurand niste placinte cu branza care ni s-au parut extrem de bune, fie din cauza combinatiei cu berea, fie de foame. Apoi am alergat pentru “imbarcarea” pe trenul spre Zarnesti. Trenul rosu, mic, parca in miniatura si facut ca pentru joaca unui copil, cu scaunele curate si comfortabile, mi-a adus imediat aminte de Tatra si de trenul lor, la fel de pitoresc, care inainteaza pufaind pana la poalele muntilor, pana in statiunea Tatranska Lomnice - unde am petrecut clipe frumoase acum doi ani, la batrana noastra gazda - intamplator intalnita in gara, dar ce noroc! - care se straduia sa vorbeasca cu noi intr-o germano-slovaca chinuita, cu care am ras pe seama neintelegerilor de limbaj, care avea in casa bibelouri si covoare agatate de pereti asa cum inca mai gasesti in casele multor romani, unde am baut o delicioasa cafea “Julius Meinl” si ne-am rasfatat cu bere multa, ceheasca….din cea mai diversa si mai buna, facuta sa fie balsam pentru gat si bucurie pentru suflet… Si astfel, plutind pe sinele de cale ferata ca pe visele noastre din Tatra, am ajuns in Zarnesti. Oraselul ni s-a aratat noaptea asa ca nu am putut sa vedem prea multe…. drumul principal ce ducea de la gara spre centru este incadrat de siruri de case mici, cu maxim un etaj sau doua, doar cateva biserici cu turnuri inalte incercand sa se diferentieze. Desi maratonului nu i s-a facut foarte multa reclama, din trenul cu care am ajuns in Zarnesti, au mai coborat cateva grupuri cu rucsacii in spate, pe care imediat i-am asociat ca fiind potentiali concurenti si alaturi de care am mers pe strada principala pana ce fiecare s-a desprins din sir pentru somnul de dinaintea “furtunii”… Am gasit la acea ora doar o alimentara, un chiosc si un fast-food deschise. Ne-am aprovizionat cu ceva mancare pentru a doua zi, ziua cea mare de concurs, si imediat dupa “C.E.C”-ul din centru, am ajuns la pensiunea cu nume ciudat, de “Kyfana” - din cate am inteles, apartinand unei strabunici iubite si ales astfel pentru a nu semana cu celelalte nume comune date pensiunilor din Piatra Craiului - la care aveam rezervare. Ne-am acomodat rapid cu casa, aranjata astfel incat sa ai conditii bune, cu sala de mese intima, care arata ca sufrageria copilariei mele (asa cum n-am avut-o…. :D) - unde se intalneau cei ai casei sa isi povesteasca lucrurile de peste zi si sa manance impreuna -, si cu gazda atat de binevoitoare la toate cerintele noaste ca o mama prea grijulie…. Si a venit si dimineata. Ploaia se anuntase din timpul noptii, iar sambata dimineata cerul era cenusiu. Am baut repede o cafea, am facut sandwich-urile si am pornit spre scoala numarul cinci, grabiti sa nu pierdem inscrierea. Cat am mai asteptat la scoala, sa se inscrie toata lumea, a inceput sa ploua bine de tot. Era deprimant. Unii dintre noi aveau emotii, altora li se strecura teama in inima, teama de ceata si ploaie, de ce poate sa fie mai sus, pe creasta. Dar nici o clipa, pe nimeni dintre cei inscrisi, n-am vazut sa isi doreasca sa renunte. Purtam cu mandrie acum in loc de nume, numere: antrenorul meu blond era 117 acum, prietenul nostru - care m-a incurajat pe traseu cu un ”Hai!Hai!” ce ma obliga de fiecare data sa inaintez - era 125, eu - 145, si o prietena - colega mea de suferinta la urcusul in creasta - 44. Cand se va afisa clasamentul de anul acesta, pe site-ul maratonului, veti putea vedea si ce timpi a scos fiecare dintre aceste numere (in cazul in care vom aparea acolo :D)… Si noi suntem curiosi! De la start, am pornit cu pelerinele pe noi din cauza ploii care se intetise si cu masina de politie in spate, fata de care trebuia sa iti pastrezi o pozitie inaintata. Pentru cativa dintre concurenti - si ma refer la cei din urma, desigur! - a fost destul de stresant sa aiba masina de politie suflandu-le in ceafa… noroc ca a durat doar 2 kilometri… Apoi a inceput urcusul prin padure, pe pamantul umed si plin de miresme, dupa care s-a deschis vederii ulita satului Magura, incadrata de un lung gard de lemn, cu casele distantate mult intre ele, pitoresti, in care instinctul - inca neparvenit total de oras - banuia imediat cat de linistitor ar fi sa locuiesti acolo. Insa nu aveai timp rezervat contemplatiei daca vroiai sa te incadrezi in timpul maxim admis ca sa nu fii descalificat. Asa ca am alergat, cu pauze mari de mers alert, din cauza gatului care s-a razvratit inca de la inceputul cursei… nu prea i-a priit aerul rece de munte si umezeala. Dar depasind satul, ce victorie cand am ajuns la primul punct de control si am fost notati si anuntati prin statie: numar si ora. Eram in cursa! Entuziasmul ne-a determinat sa nu abandonam si sa depasim momentele de slabiciune ale organismului. 117 era demult in fata! Dupa cel de-al doilea punct de control, m-a depasit si 125, dar inca mergea… Puteam sa fac asta! M-am intalnit cu 44 si am continuat cursa in ritmul nostru… unul ceva mai lent, intr-adevar! Dar inca eram in cursa. Numai ca a aparut muntele: urcusul pe Funduri….printr-o mare de paie galbene, balizele alb-rosii, contrastau frumos ca un repros, iar noi ne fortam genunchii si mintea ca sa putem continua. Si a meritat! Cand am vazut stanca, uitasem tot. Toata lumea si muntele ni se asternea la picioare. Am facut o rugaciune in gand. Si aici ni s-a notat si transmis prin statie, numarul si ora, dar deja depasisem timpul admis ajungerii la urmatorul punct, la cabana Plaiul Foii. Nu mai eram in cursa. Si de aici a inceput coborarea. Arbitrii si salvamontii din fiecare punct aveau glume diferite pentru fiecare dintre codasi, in schimb la alimente si la apa nu au stat nici de departe, la fel de bine, desi promisiunile initiale ale organizatorilor au fost altele. Apreciez totusi faptul ca unii dintre ei, au ajutat la coborarea pe corzi, au asteptat pe cei anuntati prin statie si cam atat. De la Funduri, am continuat singura cursa, timp de doua ore - pana la refugiul Spirlea. M-am putut bucura in liniste de maretia Pietrei. Gandurile mele alunecau la vale odata cu muntele, in jos, tot mai in jos. Am vazut razele soarelui filtrate de albastrul muntelui si mi-a venit sa plang de fericire. Am vazut cum toamna a imbracat muntele in culori calde ca o fata ce roseste sub privirile barbatului iubit si m-am gandit ca trebuie sa vad asta in fiecare an. Am trecut pe langa stanci tuguiate si rotunde, scobite, ondulate sau drepte, in forme de dragoste sau pline de riduri… Le-am mangaiat pe toate in fuga. Dar trebuia sa ajung la Plaiul Foii cat mai repede…. ma astepta acolo antrenorul meu blond… 117 a renuntat la cursa desi avea un timp bun si i s-ar fi permis sa continue. Iubire?! 125 ajunsese si el de ceva timp acolo. Supa calda si ceaiul revigorant promise disparusera demult de la cabana, iar ambulanta n-a vrut sa ne coboare in Zarnesti desi ramasese pe moment singurul mijloc de transport mai rapid pana acolo - se pare ca aveau probleme cu nu-stiu-ce arcuri si salvamontii de la Spirlea ocupasera deja locurile libere. Decisi sa nu mai stam foarte mult, in asteptarea unei alte masini promisa de organizatori sa vina sa ne ia din Plaiul Foii, am pornit-o pe jos si am avut noroc. Astfel am avut nesperata ocazie de a merge cu jeep-ul pe drumuri de munte, insotiti de “manele maramuresene” sau “cantece despre bani, dusmani si amante”… Omul a fost totusi binevoitor cu noi asa ca i-am iertat scurta poluare fonica de care am avut parte pana in Zarnesti. Ajunsi la “Kyfana”, ne-am examinat pagubele: o bucata unghie neagra, doi genunchi umflati, o pereche de adidasi (scumpa, dealtfel, stiu!) aproape distrusa si cateva kilograme in minus. Supa, papricasul cald si vinul rosu bun, ne-a remontat. A doua zi, am pornit spre Bucuresti cu promisiunea in gand ca la anul vom reveni si vom putea termina cursa in timpul admis, iar unii dintre noi poate chiar vor fi campioni!

Efharisto!

Trec la jurnalul de bord! Alt weekend, alta calatorie. De data asta, una dintre cele mai scurte si mai obositoare, mai ales pentru un stomac sensibil ca al meu. Timp de 12 ore de mers cu autocarul, am ucis in gand multe si pe multi (”prietenii stiu de ce!” :D) din cauza buclucasului organ care se razvratea la fiecare curba sau frana… Desi am incercat sa il pacalesc printr-un somn profund - ceea ce mi-a adus aminte de copilarie, atunci cand bunica ma obliga sa dorm la pranz iar eu imi tineam respiratia asteptand cu nerabdare ca ea sa adoarma prima si apoi eu sa ma subtilizez din pat, de langa ea si sa stau cu bunicul la bucatarie, sa il ascult povestindu-mi din alta copilarie, mai veche si mai frumoasa, a lui - n-am avut prea mare succes - ca si in copilarie de altfel, cand bunica-mea ma prindea si ma intorcea langa ea, in pat - “raul de masina” - ca si “raul de mare” - m-a lasat in pace de-abia atunci cand am simtit pamantul tare sub picioare. Pamantul Greciei (de cand vroiam sa il ating!) m-a intampinat cu un aer umed, parfumat si firesc, parca spunandu-mi: “Asta sunt eu! Stiai asta!”. M-am aplecat sa il sarut si atunci am vazut cu ochii mintii - dupa mult timp si foarte clar! - fata bunicului meu, zambind. Gestul mi l-am ascuns de ceilalti din grup, mascand ca imi leg siretul la pantof, desi in visele mele, bucuria de a imbratisa pamantul lui, o exprimam liber, cu lacrimi in ochi ca totul sa para cat mai veridic. Dar ratiunea mi-a soptit ca ar fi fost mult prea patetic acum. Mai ales in aceste vremuri, ale noastre, fara interdictii mari la granite, cu atatia romani care umplu statiunile si sufletul Greciei. Kalithea ne-a intampinat cu pensiunile sale scunde, de maxim 2-3 etaje, varuite in alb si albastru, frumos asortate cu palmierii, smochinii si maslinii de prin gradini si cu terasele-restaurant la care se mananca fructe de mare si salate autohtone, din care rasuna sirtaki-ul si unde chelnerii te servesc prompt, fiecare parand un Zorba in felul lui. Am avut noroc ca fiind sfarsit de sezon, statiunea a fost mai putin populata si am auzit si greceste, nu numai romaneste - cum imi imaginez ca a fost probabil in august. Am dat si de bazarul cu suveniruri, in stil “european” (stiti la ce “Europa” ma refer!), dar si de patiseriile grecesti, cu miere si nuca din abundenta. Ne-am servit cu masura din ambele categorii de produse, incercand sa pastram mai multi bani pentru tzatziki-ul si scoicile de la restaurant. :P Dupa ce am gustat Grecia si am facut o plimbare scurta, de seara, am avut de furca cu un fluture imens care ne intrase in camera si parea ca invidiaza cearceafurile noastre albe si camera calda. Dupa mai multe lupte, tipete si chin, am reusit sa il salvam cu viata - si sa ne salvam si noi somnul! - gonindu-l afara pe geam dupa ce il prinsesem in perdea. A doua zi de dimineata, plaja ne-a primit aproape pustie - un singur pescar pe dig si mai tarziu, tot ce a stricat linistea si bucuria noastra - un atv-ist cu chelie :D -, cu apa limpede si calda in care unii dintre noi s-au aruncat direct, nerabdatori, iar altii au asteptat intai sa bea cafeaua si sa manace croissant-ul de dimineata. Apoi, nu prea am mai iesit din apa. Am ras mult, am facut poze, am barfit. O pauza mica de tzatziki cu scoici, suveniruri repede-repede, apoi iar in apa. Ne-a fascinat tot timpul geamandura, o bila galbena si mare ca un al doilea soare, spre care tot am innotat ca 3 fluturi cu aripile deschise… ne-am speriat de un scanfandru, am ras de pestii care ne muscau de picioare daca stateai nemiscat in apa si am cules pietre. Ziua a trecut repede si ne-am trezit ca alergam spre autocar ca sa nu intarziem in preluarea turistilor, ultimii turisti romani de pe plajele grecesti care se intorceau acasa. Data viitoare, va fi drumul mai scurt si sederea mai lunga. Grecia, efharisto!

Alte cetati, alte castele

Urma sa mergem la Baile Heculane cu masina cu niste prieteni dupa aventura din Fagaras. Cu aceeasi prieteni am descoperit statiunea pentru prima data, anul trecut. Atunci am stat cu cortul in campingul de la 7 izvoare, ceva mai sus de orasul propriu-zis…  Foarte aproape de un bazin (piscina) termal, iar daca traversezi raul rece chiar din camping, poti sa te scalzi direct intr-un izvor termal, cu apa fierbinte, fierbinte. Dus scotian in natura! A fost frumos atunci, desi nu prea ne-a priit fie apa, fie o pizza servita la o terasa intr-o seara placuta de septembrie - era vorba despre aceeasi perioada de vacanta! - si din cauza asta atunci am plecat mai devreme spre casa. Desi de data asta am fi scapat de disconfortul trenului - intre timp, prietenii despre care vorbesc au achizitionat o “Suzi” foarte frumoasa, e ca o felina neagra ;) - n-am avut noroc de vreme - oare trebuia sa mai mentionez ca a plouat toata saptamana? - si asa am decis sa apucam pe alte drumuri… Drumuri culinare… pacaliti de itinerariul descris de o revista pe care in mod normal te-ai fi bazat… Asa am ajuns in Rasnov unde credeam noi ca ne asteapta “porcul cu marul in gura” si “painea cu sare” la intrarea in cetate… - anuntul citit in revista cu pricina anunta asa: “6-7 septembrie. Târgul de toamnă. Râşnov, judeţul Braşov. Invitaţii vor putea admira, cumpăra şi gusta bogăţiile pe care le oferă toamna.” Eeeh, dar conform “karmei” din vacanta asta, am gasit o cetate pustie, cu multe case scunde, toate la fel… cu un centru mic si o terasa la fel de pustie dar aranjata discret, la inceputul drumului pe jos spre cetate si la care ne-am asezat sa bem o cafea “illy”… Ca sa nu zicem ca am facut drumul degeaba, am inghitit in sec cu gandul la “porcul cu mar in gura” si am urcat sus, spre cetate, sa vedem ce gasim acolo. Pe langa taxa de intrare, se percepe aici si taxa pentru aparat foto (doar daca vrei sa faci poze)… si care am observat ca e pusa mai mult pentru strainii care ajung aici… Cetatea se viziteaza rapid. Ajungi la un moment dat sa vezi o panorama pitoreasca a locului, din cel mai inalt punct -desigur! :D -, zidurile sunt vechi, construite pentru aparare, casele sunt mici, pornite in zidul cetatii sau din piatra, exista si o fantana de aproape 150 de metri adancime - sapata de catre 2 prizonieri ce-si rugau astfel izbavirea -, dai si de o miniexpozitie de obiecte si armuri medievale si poti sa cumperi nelipsitele suveniruri din micile magazine chiar de la intrarea in cetate. Dar stomacul ne tot dadea ghes sa continuam parcursul culinar si astfel am lasat Rasnovul in urma in favoarea “Sarbatorii Castanilor” din judetul Prahova… Probabil o alta “fata morgana”… Din fericire sau nu, la Manesti - unde ar fi avut loc ”întâlnirea fiilor satului, expoziţii, spectacole folclorice şi târg de produse ­alimentare.” - n-am mai ajuns, caci Bran-ul s-a ivit in calea noastra si ne-am decis sa luam aici cazare pentru prima noapte de aventura. Aici am pus gratarul nostru pe jar, cu carne de porc din supermarket-ul din “sat” si ne-am imaginat ca suntem “fii satului” adunati la un joc de carti si-o bere. Oricum varianta asta e cel putin mai reala. Sa mai spun si despre a doua zi? Ploaie… ne-a lasat putin, doar cat sa facem un tur al castelului Bran - vesnic acelasi, la fel de misterios totusi de fiecare data. Aici am facut afaceri cu portarul de jos, astfel incat n-am mai platit taxa impusa in mod oficial la intrare si am dat in loc, o spaga mai mica “fetelor” de sus, de la castel. Am vazut casele taranilor din muzeul de la poalele Branului. Am mai baut o cafea si ne-am inchis iar in casa, la jocul de carti, la gratar si mujdei in sos de rosii. Sa mai spun si despre ultimul festin culinar dupa care am alergat? In ziua urmatoare, ne-am aventurat intr-un final si spre Talea unde trebuia sa fie: ”Festivalul “Talea ecologică”. Talea, judeţul ­Prahova. Vor fi prezentate produse naturale locale.” Satul din cate am putut sa vad - raul de masina sau mujdeiul consumat cu o seara inainte nu mi-au facut viata tocmai usoara :D - este foarte frumos, aflat pe o colina pe care tot serpuiesti in urcus. Dar cam atat. Nici urma de ecologist pe-acolo. Asa ca ne-am indreptat cuminti spre Bucuresti. Cu o ultima zvacnire, am intrat si in curtile palatului de la Mogosoaia. Ne-au intampinat clincheturi de portelan de la formele fel de fel “plantate” artificial in gradina mare. Se pregatea o nunta cu dichis, era aranjata o scena deja, iar barul era din cauza asta limitat la mancare si la bauturi, avand doar cateva mese. Privirea palatului spre lac si asezarea lui, imprejurimile, te transpun in alte vremuri. Ma asteptam sa intalnesc numai fete de boier, venite aici in vacanta, de pe la pensioanele cu pretentii urmate in timpul anului, sa port conversatii semidocte, intr-o romano-frantuzeasca cu aere de evantai si sa ma alerg prin palat cu ele. Cand m-am trezit din vis, eram deja acasa, printre cutii.

Hermannstadt

Am ajuns la Sibiu deci… cu toate hainele ude, cu basici la picioare si febra musculara… Noroc ca intrase salariul ca nici bani prea multi nu mai aveam… si desigur asa cum a intrat, asa a si iesit - din portofel desigur! - ca din bancomat am avut grija imediat dupa ce ne-am cazat…:P Ah, da, cazarea… era sa uit! Un “minunat” internat de infirmiere sau textiliste - nu mi-e inca foarte clar! - foarte asemanator cu un spital de nebuni lasat in paragina, cum adesea se intalnesc in provincie…Multe camere facute parca special pentru a te pierde prin ele…cu podeaua scartaind tot timpul sub picioare, cu dusurile la comun, pentru care trebuia sa treci dintr-o cladire in alta… atmosfera de lagar…Camaruta noastra - mare cat o sala de cursuri - era despartita de un placaj de lemn, in doua parti egale. Se pare ca noi stateam in partea aranjata “confortabil” a camerei …ca pentru 4 textiliste-infirmiere voluntare precum comunismul in floarea varstei, inscrise la cursurile prestigioasei scoli. Le si imaginam facand performanta scolara la masa patrata - fara scaune! - acoperita de un geam mizer, facandu-si somnul de frumusete in paturile joase ca de spital, cu salteaua subtire si spalandu-se dimineata la chiuveta modesta de pe hol, eventual in frig ca sa se trezeasca spiritul mai repede, sa poate primi entuziast minunata zi ce se intrevedea si acel viitor luminos pentru care se pregateau pe termen lung… Uf, internatul si gara!… Gara unui oras ales Capitala europeana a anului 2007… deprimanta aceasta prima intalnire cu orasul. Un santier interzis pasilor turistilor, mult praf, si toata tehnologia unei gari inghesuita intr-o baraca de padurar, langa acest santier. Un drumeag improvizat ad-hoc ce te scoate la baraca si din asa-zisa gara…dupa ce trebuie sa topai in prealabil viteaz, peste liniile de tren - e singurul drum de acces…Pentru cei mai putini grabiti exista intr-adevar si pasaje subterane…Dar daca ai trecut de asta, intri in Sibiu si cu ceva mai multi bani, poti gasi o cazare decenta si atunci te poti bucura calm si de restul. Noi am fost constransi de evenimente…iar apoi a inceput ploaia asa ca totul a parut si mai deprimant. Numai shopping-ul m-a scos cat de cat din marasm, o cafea dulce cu lapte si o pizza hawaiiana. Un cadou cumparat repede, pe ascuns…multa lume imbracata ciudat pe strazi…vorbind limbi necunoscute… De fapt am nimerit la intalnirea ecumenica a religiilor importante asa ca cei pe langa care treceam in plimbarea noastra purtau de obicei rase lungi, in culori inchise, cruci mari de argint sau de aur la gat, si umblau in grupuri mari a.k.a. gasca. Ca intr-un film retro, din cele cu John Travolta in tinerete, toti pareau sa se pregateasca de tot felul de intreceri, sa isi arate muschii sectanti si sa se laude cu dogmele lor. Catedrala era rezervata participantilor oficiali la intalnirile ecumenice asa ca de abia a doua sau a treia zi am reusit sa intram si noi acolo si sa admiram arhitectura gotica - asemenea multelor catedrale din capitalele catolice europene. Scena vuia seara de cantece religioase, de coruri si imnuri evlavice. In rest, a plouat. Am avut insa timp sa observ ca majoritatea statuilor-barbati in marime naturala care ilustrau cate o breasla turistului bucuros sa se pozeze cu ei - de exemplu, am dat in drumul nostru de un macelar, un berar, iar in fata catedralei, cred ca de un padurar…daca nu, atunci un smecher - toti acestia purtau numele de Hermann. Sunt de acord ca e mai usor de retinut asa, insa tot este enervanta lipsa de imaginatie. Am urcat in cele doua turnuri (al Sfatului si al Catedralei) de unde panorama orasului incanta ochiul. E clar un oras care apartine mai mult Europei, dar nu reuseste sa se desprinda complet nici de Romanica… acoperisurile de tigla desi frumoase, sunt in majoritate stirbite de vreme si lasate asa… Piata mare e intesata de terase, magazinele de suveniruri sunt peste tot, devin deja neplauzibile toate ”handmade works”… se vinde orice turistului avid… ca in orice capitala europeana care se respecta, si aici s-a facut o industrie din asta…dar nu scapi de mentalitatea de tip “butic” romaneasca -  se negociaza incercand sa se fure “din neatentie” sau in mod uzual, nu se da rest la bani mai mari… Am gasit o librarie care mi-a placut, bine documentata si cu un miros imbietor, de citit. Am intrat si in palatul Brukhental, ticsit de tablouri, mobila multa in stil frantuzesc si lambriuri frumoase. Am retinut ca baronul s-a nascut sub zodia Leului si m-a marcat generozitatea lui… Am baut o cafea venetiana extrem de nereusita, ne-a infiorat putin portarita internatului - arata ca cerberul de la portile iadului -, ne-am bagat sub meduza cu logoree din centrul pietei mici, am cautat ca nebunii carti de joc in toate magazinele scunde ale orasului, ne-am umflat cu shaorma si salata de varza, ne-a plouat bine si in final am alergat intr-un suflet spre gara pe o vreme insorita desigur - ca sa nu pierdem trenul spre Bucuresti.

Cat de mult poate sa ploua?

Gata! Revin in forta dupa scurta vacanta ploioasa de septembrie…sa ridic blog stats-ul “la cer”! Lipsa mea a cam dus la un trend descendent, doar search-uri timide dupa: “prague”, “gradina zoo praga”, “la vie en rose”, “nunta”… si asta pentru ca am noroc! Deci vreti sa stiti cum a fost? Daca ati stat in Romania saptamana trecuta, probabil stiti deja: ploa-ie !!! :D Iar noi nu numai ca n-am plecat din tara, ci ne-am dus chiar pe munte. Asa ca: munte si ploaie… o combinatie nu tocmai fericita. Plecarea la 5 dimineata din Bucuresti a stat sub semnul furtunii… dar eram inca optimisti si speram ca vremea se va indrepta. Am ajuns la Avrig si sperantele noastre inca nu fusesera spulberate, ba din contra… se mai imbunase vremea asa ca puteam spera la mai mult si mai bine. Am sunat la un domn gras, cu un neg mare pe fata si cu o dubita suficient de incapatoare pentru rucsacii nostri, a carui carte de vizita am gasit-o lipita de geamul murdar al garii, sa vina sa ne ia din Avrig si sa ne duca pana la poteca ce ducea mai departe spre cabana Negoiu. In mod normal trebuia sa urce cu noi pana la cariera de piatra, insa negul cred ca l-a impiedicat sa vada drumul pana acolo asa ca dupa ce ne-a si jupuit de bani, ne-a urcat relativ putin cu masina. Nu ne-am plans foarte rau pentru ca urcusul era lin, aerul tare, banuiam muntele care ne asteapta si eram inca odihniti de pe drum. Asadar am urcat voiosi -unii mai mult, altii mai putin…(sic!)- pana la cabana… Am baut un ceai cald cum am ajuns, am atacat conservele care ingreunasera pana atunci rucsacii si am bagat apoi repede un dus fierbinte. Pe seara, am intins corturile aproape de grajdul magarilor, am platit pentru asta o taxa de 5 lei si buletinele ne-au fost retinute (cred ca inca de la inceput s-a format o conspiratie contra noastra - “cum sa-i fraierim de bani?!?!…”), dar am dormit bine si a doua zi dimneata ne-a trezit soarele. Sus, pe creasta se vedea senin. Ne-a luat ceva timp pana ne-am pus in miscare, iar atunci cand am pornit spre varf, deja incepusera si norii sa se vada. Urcusul a fost placut, lasam incet-incet padurea in urma, nelinistile dispareau odata cu aparitia stancii, urcam pe Serbota…dar ajunsi pe creasta, ne-a ajuns din urma si ploaia… Am decis dupa o ora dureroasa de dezbatere sa punem totusi corturile si sa asteptam vremea buna pentru custura care se deschidea in fata noastra stralucind de vigoare. Si am asteptat, si asteptat… a trecut seara respectiva, noaptea, a doua zi dimineata… si am asteptat… In final, ploaia s-a dovedit mai perseverenta decat noi, a intrat pe sub corturi, ne-a gonit… si am lasat custura in urma noastra, pierduta in ceata, acoperita de vant si ploaie… Nici anul acesta, deci! Aventura din Fagaras a continuat cu Sibiu… de data asta shopping pe ploaie (uf!), “turism ud” si ecumenic … Impresia ca Sibiu nu e un oras romanesc, apartine altui spatiu … Atunci cand ne-am intors in Bucuresti, ne-am revenit… iubire si cutii nedespachetate. :) 

Weekend la munte

Unde sa nu te duci la munte? La Padina poate fi un raspuns… E unul din acele locuri - odata mult mai pitoresc, sunt convinsa! - cotropit insa acum de ultimul trend in materie: gratare de tot felul, la malul lacului - neaparat cu cat mai mult fum, masini sclipitoare in soare - neaparat vibrand sub decibelii casetofonului, atv-uri nervoase, defiland in viteza - neaparat ca sa lase cat mai mult praf in urma (semn de ascendeta spirituala probabil..), dansuri din buric la corturi, tomberoane revarsandu-si preaplinul pe iarba … pe scurt: bucuria simpla a unor romani cu maieul tras peste burdihan… Aceeasi situatie am intalnit-o si la Gura Diham acum cativa ani…si imi imaginez cum poate sa arate acum. Se pare ca toate locurile accesibile masinii au aceeasi soarta… un colt de liniste gasesti doar daca bati cu piciorul pana acolo… noroc ca nu toti cei cu mersul biped prefera sa il foloseasca chiar in toate cazurile (sic!).

La Pestera Ialomicioarei…o alta poveste…de data asta o poveste cu calugari barbosi, de la schit, care vand printre lumanari si icoane, haine preotesti si bilete pentru intrarea in pestera… O pestera foarte adanca, cu multe sali, taiata de culoare lungi, spectaculoasa in felul ei… dar foarte prost ingrijita si amenajata: periculos de escaladat pe treptele alunecoase din lemn, pe un semiintuneric nenorocit sau mai rau - cu faruri mari luminoase, obindu-te. Si mai dai si bani pentru toate astea.

Si daca tot sunt la critici: Cabana Bolboci… desi premiati - cu o diploma pedant agatata de perete, in dreptul bucatariei, sufera de foarte multe lipsuri la servire… sau poate am nimerit noi intr-o perioada foarte aglomerata, dupa cum se plangeau toti cabanierii - nu mai erau locuri de cazare, nu mai era suficienta mancare, apa, sucuri… turistii pradasera tot in calea lor ca pe vremea razboaielor… acum fiind insa impinsi de caldura oraselor si nu de ostile otomane…

Corbu

Vorba unui prieten: Corbu - the last virgin resort dar cu asta n-am zis tot….pentru ca trebuie sa te duci acolo - sa te zgarie in talpi scoicile maruntite de pe plaja, sa simti noaptea tantari imensi cum iti sug sangele, sa mergi vreun sfert de ora pe jos pana la singurul restaurant din zona, sa bei o bere la singura “terasa” de langa plaja, sa iti afunzi masina in nisip pentru ca noaptea nu vezi unde sa te opresti, sa stai la cort si sa fie singurul cort de pe plaja, sa vezi pescarii la 5 dimineata cum isi intind navoadele si pleaca in larg, sa intri in apa si sa te enervezi pentru ca iti ajunge pana la genunchi si nu poti sa innoti…..si sa mergi muuult ca sa dai de o apa mai adanca…, sa faci focul pe plaja cu lemne de parchet cersite de la o localnica si cu stufaris, sa mananci mult peste, sa te arda soarele si sa te bata vantul din corbu, sa zaci pe plaja cu parul in nisip, sa nu te mai gandesti la nimic, sa fii linistit….la Corbu se poate….Enjoy!

Honey weeks ?!?

La nici 2 zile dupa nunta ne luam zborul pentru prima data in viata noastra spre Italia. :) Am ajuns tarziu, seara, in Roma Termini si ghinion! Linia B de metrou era inchisa pentru ca se lucra la largirea retelei. Astfel ca n-am mai putut ajunge in timp util la hostelul unde ne rezervasem primele 2 nopti. Treaba cu astfel de hosteluri (in Roma cel putin) e oricum o pacaleala. Teoretic costa mai putin decat un hotel dar sunt mult spre marginea orasului si ajungi sa platesti diferenta de pret pe transportul de la hostel pana in centru. Eeeh, si am inceput sa luam la rand hotelurile din Piazza Cinquecente la 11 noaptea si bineinteles ca le-am nimerit numai pe cele mai scumpe. :D Din disperare (a mea, desigur!) de cauza, ne-am si lasat pacaliti de unul dintre ele. Dar sa nu credeti ca ne-am luat numai “tepe” de cand am ajuns in Roma pana cand am plecat! Inceputul a fost mai stangaci, finalul a fost chiar urat, dar intre cele doua momente ne-am simit bine. :P A doua zi de dimineata, am inceput iar cautarile pentru un hotel rezonabil ca pret si decent. Si chiar am gasit rapid! Motivul? In Roma Termini -  ca dealtfel in orice alta gara pe care apoi am vazut-o in Italia (Florenta, Venetia) - exista centre de “Hotel Reservation” unde poti sa optezi intre hoteluri de toate conditiile. Sunt foarte bune serviciile de la astfel de centre: gasesti harta orasului, primesti indicatii, sfaturi, raspusuri, plus ca iti gasesti hotel in functie de nevoile tale. Asa ca poti sa nu te chinui foarte mult cu rezervare din tara pentru un voiaj in Italia. Depinde de fiecare - cat de nomad isi simte sangele. Noi ne-am plimbat, n-am vrut sa stam foarte mult intr-un singur oras. Caldura mare, praf, istorie si pietre. Somptuos. Ne-a trecut cu fiori la intrarea in Collosseum, ne-am pierdut pe Pallatin, printre ruine mai vechi si mai noi. Ne-am intrecut pe treptele din Piazza di Spagna, prin multimea de turisti-cumparatori ne-am facut loc pe Via del Corso si am mancat cheesburger aproape de Piazza Flaminio. Am ramas uimiti de multimea bisnitarilor de culoare care vindeau genti contrafacute si ochelari de soare. La Fontana di Trevi n-aveai loc de-o poza, dar chiar si-asa - abuzata de multime - are putere, farmeca seara… ramai fara cuvinte in fata luminii si a cantecului ei. Au fost zile pline, obositoare, frumoase… de la Pantheon la San Pietro, de la San Pietro la Castel di Sant Angelli, de la Castel pe Tibru in sus, pe poduri, spre insula Tiberina, de pe insula la Piazza Veneto, de la Piazza Veneto la Piaza Bocca dela Verita…si tot asa, pana ni se umflau picioarele… si mai luam cate o pauza de gellata sau de pannini. Inca de la inceput am fost insotiti de un anumit parfum, de cand am ajuns la Roma. Nu stim nici acum sursa lui. Din strazi, din istorie, din pizza, din serile senine, sau din combinatia acestora… Nu stim de unde dar avem inca in nari parfumul ei, protejat de amintire… Dupa 3 zile am intalnit si alte parfumuri: Florenta - in care Domul e de departe cel care se impune…e rege, si-apoi Ponte Vecchio si fluviul Arno vin si-i dau intensitate si romantism, iar galeriile Uffizi ii dau dimensiunea istoriei; Venetia - in care Grand Canale domina nu numai prin mirosul specific dar si prin unicitatea pe care o aduce spatiului, serpuind printre si prin palatele despre care am citit in atatea carti, stiind multe lucruri despre oameni si venetieni - ca si cum ar fi o rasa aparte, oferindu-se oamenilor care nu-l vor putea stapani vreodata… Am mai retinut: niste copii chinezi in Florenta care desenau Primavera lui Botticelli pe asfalt cu creta ca sa stranga bani pentru orfani, Piazza del Porcellini dominata de statuia unui porc-mistret foarte simpatic :D, porumbeii din Piazza San Marco care te si invadau cum vedeau ca ai cumparat punga cu porumb pentru ei, Palatul Dogilor, Podul Rialto, mastile din magazine, sticla de murano…teribil de previzibile toate, dar cu atat mai miscator!… Insa toate lucrurile au un sfarsit…asa ca dupa 10 zile, ne-am reintalnit cu Fiumicino, cu check-point-urile de rigoare si forfota turistilor. Stat in picioare la cozi la bagaje, la verificarea actelor de identitate, la imbarcare…stat in picioare, asteptare….si anunt! Avionul se amana din cauza unei defectiuni Blocaj! Ce e de facut? Multi romani: mucitori pe santier, infirmiere, baby-sittere, menajere, copii, etc… cerandu-si drepturile… dreptul a se intoarce acasa… Indiferenta! Scandal! O zi intreaga pierduta in negocieri, tipete de copil si fum…dureri de cap. Pe seara, in aeroport: cina alaturi de Cartarescu (a fost in acelasi avion cu noi), apoi la hotel: baie fierbinte dupa o zi de calvar. A doua zi dimineata: micul dejun cu Cartarescu - discutii despre Referendum (mai ajungem sau nu azi la vot? - era 19 mai, sambata si inca nu plecasem de la Roma din cauza zborului buclucas)…cum e Basescu?… In final, sambata seara, cu o ora inainte de inchiderea urnelor am aterizat la Bucuresti. La vot nu ne-au primit cu pasaportul. Acasa am avut inundatie si am aflat ca trebuie sa ne mutam in 2 luni. Nu ne-am tras sufletul si am si inceput serviciul de luni dimineata. Inainte, tot inainte!

A trecut si vacanta…

Ah, ce frumos ar fi fost sa mai avem vacante atat de lungi ca in timpul scolii….sa stam toata vara acasa si sa nu facem nimic….Din pacate, acum, mai toti avem concedii de maxim doua saptamani…daca uitam cumva ce e la serviciu ?!?!…. Doamne-fereste! Si daca vacanta mare ni se parea ca trece repede….concediul, oooh, concediul tine cat o secunda. Pentru mine, concediul s-a incheiat acum o saptamana si parca nici n-a fost… Am ramas cu vagi amintiri despre aventura noastra, de parca s-ar fi intamplat demult, demult… Cand am pornit cu trenul spre Budapesta mi se parea ca avem asa mult timp in fata noastra…dar acum imi dau seama ca a fost doar o impresie. Hotarasem sa ne plimbam cu rucsacul in spate prin mai multe capitale vecine, fara vreun plan exact, fara vreo programare dinainte…inarmati doar cu un abonament de tren pe zona pe care ne-o fixasem…atat. Desi aveam anumite temeri legate de unguri, totul a mers bine inca de cum am pasit in gara Keleti-Budapest. Am gasit rapid cazare ieftina la un hostel, de la punctul informativ pentru turisti din gara, plus transport gratuit pana la destinatie. Apoi ne-am lovit de romani exact in punctele cheie: la receptia hostelului, la supermarket, la casieria de bilete de la gara si desigur….pe podul Margareta, la cersit . Astfel n-am simtit ca am parasit de tot Romania…desi strazile foarte curate, civilizatia din jur, cladirile foarte bine pastrate din centrul vechi, putinatatea tiganilor autohtoni….ne trezea de fiecare data la realitate…. . Dupa doua zile in care Budapesta nu mai reprezenta un secret pentru noi (sic!), am pornit spre Viena  - hotarare luata la un pahar de bere ungureasca (scuze ca nu mai retin marca )…Inca de la inceput, Austria s-a anuntat prin morile de vant pe care le puteai admira in voie, din viteza trenului…Acelasi tip de punct informativ pentru turisti, din gara vieneza ne-a indrumat de data asta, spre o pensiune de-a lor….cea mai ieftina, dar foarte curata, ingrijita si cu micul dejun inclus… patronat de o nemtoaica la vreo 60 de ani, rigida, eeeh: tipic natiei… . In Viena, doar la Pratter - parcul de distractii - am intalnit un grup de copii romani care se produceau artistic in marea harmalaie de acolo, fara sa-i asculte cineva (decat poate tot romani pierduti prin zona, care vedeau tricourile copiilor inscriptionate cu “Romania”), copii chinuiti de o dama-profesoara ascutita si rea…n-am inteles foarte clar scopul activitatii lor… In fine, si iar romani, pe Graben strasse (MariaHilfer) (”the most expensive one”), la shopping, cautand cu febrilitate reducerile sau cea mai ieftina terasa… In rest, Viena a insemnat Hofburg, Dunarea Noua si Uno Center cu cladirile inalte, de sticla, montagne-russe si Pratter, catedrale impunatoare, zilele Mozart, reduceri la Zara, Parlamentul, tramvaie “smechere”, orga si Bach, Opera si toaleta incredibila de la gura de metrou de la Opera, concertele la care nu am fost ….Recunosc ca am ratat Schonbrun….Eeeh, timpul era scurt! Asa ca dupa alte doua zile, am pornit-o spre Slovacia. Bratislava a fost cea mai mare dezamagire…aici ne-am pacalit inca de la inceput, cu cazarea: aproape la fel de scumpa ca in Viena, dar niiisteee coditii….comparative cu cel mai jalnic camin din Bucuresti…lipseau numai igrasia si gandacii…. Hm, sa dau si numele hostelului…sa NU ajungeti vreodata acolo: “Orange Hostel-Bratislava“! Anyway, toata admiratia pentru ca spre deosebire de noi, slovacii si-au pastrat centrul vechi mult, mult mai bine, pentru ca indiferent de oferta de cazare, de oamenii de acolo - dintre care putini stiu engleza - de serviciile de prin supermarket-uri, restaurante, etc, au turisti, chiar multi turisti. Desi slovacii traiesc pentru a tapa acesti turisti de cat mai multi bani, desi in Bratislava au doar un centru vechi pus la punct si un castel reconstruit cu nepasare fata de istoria lui, sunt mai multi turisti intr-o vara in Bratislava decat am avut noi de dupa ‘90 incoace, in Bucuresti. Uf….n-am rezistat decat o noapte, dar le-am mai dat o sansa …. si am avut dreptate: Tatra - un lant muntos spectaculos, Tatranska Lomnice - o statiune de la poalele muntilor, in care am stat doua nopti, parca facea parte din alta tara….Acolo ne-am odihnit!   Am retinut: pe babuta la care am stat, frau “nu-stiu-cum”, foarte simpatica in efortul ei sustinut de a ne face sa intelegem lucruri intr-o slovaca asezonata de cuvinte nemtesti, casuta ei cu bibelouri in vitrina, cearceafurile apretate, tabloul cu cerbi din camera in care am dormit, berea ceheasca (Pilsner Urquell, Budwar) care deja incepea sa isi faca simtita prezenta…(”Orice lucru de calitate din Slovacia, e cehesc!”), telecabina nemteasca, care urca de pe la 2100 la 2633 m (Lomnice Stit) fara sa aiba vreun stalp de sustinere pe distanta respectiva, luxul din interior al barului de pe varful Lomnice, aleile inguste si curate din statiune, cafeau cu lapte marca Julius Meinl bauta dimineata, inaintea plecarii spre Polonia . Dupa o zi aproape de mers pe tren…am ajuns si in Cracovia…un oras plin de catedrale, cu o piata mare, plina de terase, in centru…Nu ne-am bucurat foarte mult de Cracovia, caci in singura zi plina in care am stat acolo, am dat o fuga sa vedem lagarul, acum muzeu, de la Oswiecim… L-am vizitat cu un pemanent nod in gat. Era plin de turisti carora le sclipeau ochii de o curiozitate morbida, suspinau, pipaiau locurile, scormoneau avid peste tot, pozau ce puteau si ce nu puteau. Lagarul era in viata …. . Singurul lucru pe care vreau sa il mai spun despre Cracovia: Atentie in mijloacele de transport in comun! Sa luati separat si bilete pentru bagajele mari, atunci cand le aveti!  Dar sa trecem la Varsovia… vesela din cauza caselor strans lipite intre ele, pictate in culori vii…frumoasa . Varsovia… cu piata mare din centru dominata de o mica sirena, cu gara de sub pamant, foarte interesanta….Atat am retinut pentru ca a fost scurt. Eram nerabdatori sa ajungem in Praga….destinatia noastra finala. Inca de pe tren simteam ca suntem in Cehia, trenul fiind cehesc, chelnerul de la barul-restaurant fiind ceh, berea ceheasca…Am mers 8-9 ore cu trenul din Varsovia pana la Praga, dar n-am simtit. In Praga am stat intr-o casa veche, particulara…am avut un apartament al nostru. In Praga am vazut cei mai multi turisti, ever! Era ceva exotic, in centru sa auzi limba locala…ceha… . In piata centrala, chiar si dupa ora 22:00, vedeai turisti inarmati de aparate foto, camere de filmat, trepiede, fel de fel. Multi asiatici…am stat aproape si de un mini-cartier de-al lor… generosi cu mancarea dar si buni bucatari…Multi negri…care te invitau cu palmele lor albe, in discotecile de pe strada centrala, te agresau cu ofertele lor…Multi bisnitari in colturile exchange office-urilor, multi dealeri care iti sopteau din mers: “smoke?smoke?”…O intreaga industrie creata pentru turisti, o gradina zoologica acceptata, dorita…Paradoxal, gaseai si liniste in Praga, eventual pe un ponton cu cateva mese pustii, de pe Vltava, la o sticla de Budwar, sau in piata centrala, pe o banca….Altfel, pe podul lui Charles te sufocai de suveniruri si oameni…prin Prasky Hrad, la fel….dar nici nu iti permiteai sa le ratezi…Victoria suprema: o panorama a orasului dintr-unul din turnurile catedralei aflata in interiorul castelului…uitai toata aglomeratia si oboseala . Astfel s-a incheiat excursia noastra…din “Orasul de Aur” spre “Micul Paris”, am facut 25 de ore cu CFR . Un ultim sfat: Sa va luati intotdeauna cuseta la un drum lung cu trenul!!! Ah….si nu cedati in fata nasului ungur care v-a gasit nod in papura din nimic, daca stiti ca aveti dreptate!!! Pentru ilustrare, am uploadat cateva poze din fiecare loc vizitat…Drum bun pe unde va mai duceti vara asta!