Si… a plecat

… si ma simt ciudat. Credeam ca vor tabari grijile peste mine ca niste rame scarboase intr-o cireasa coapta, perfecta… dar am reusit sa le gonesc din timp si am scapaaaat. Acum a ramas un fel de gol si o oboseala cronica. In weekend am fost acasa si a trecut repede, repede. Iar azi am plecat spre serviciu ca in orice alta zi, insa atunci cand am ajuns si am deschis calculatorul nu m-a mai intrebat nimeni: “Ai ajuns cu bine?”… Eeeh, dar la naiba! am mai fost noi despartiti si altadata, si chiar mai mult de o saptamana! Hmmm, dar de data aceasta dependenta este muuuult mai mare si ma intreb cu mintea mea proasta: “La fel o sa fie si cand vom avea copii si ei vor pleca de-acasa?”… Sper sa nu fie asa! Atunci cand eram mica, bunica mea nu m-a lasat in nici o tabara, la nici o petrecere (daca nu era tot in bloc si eventual nu venea si ea cu mine! :P), la nici o prietena acasa…. NICIUNDE! M-a lipit de ea cu ceva mai tare decat super-glue-ul si a rezistat FOAAAARTE mult! Razvratirea mea a avut loc tarziu, dupa ce bunicul ne-a lasat singure… Au fost doi ani in care am stat in aceeasi casa cu ea ca intr-un ring de box: doar noi doua si ringul! Si niciodata nu o sa ajung sa inteleg mecanismul prin care oamenii simt atat posesivitate fata de copii, de iubiti, de parinti, fata de tot ce au. Probabil vine dintr-un egoism care rascoleste frica de a ramane vreodata singur sau poate din frica de moarte?!? De multe ori, incerc atat sa evit asemenea sentimente proaste dar mintea imi joaca feste si ma invart in cerc, tot straduindu-ma sa scap. Stiu ca in Zen, este axiomatic ca daca omul vrea sa ajunga la fericirea suprema, trebuie in primul rand sa se descotoroseasca de tot ce este TINUT: fie oameni, fie lucruri, fie vicii… orice pentru care se dezvolta simtul de proprietate sau fara de care ti se pare ca nu poti sa traiesti. La fel si in crestinism: apostolii lui Iisus erau nevoiti renunte la tot ce aveau atunci cand decideau sa il urmeze pe Invatator. In epoca noastra insa e din ce in mai greu sa te eliberezi, e din ce in ce mai greu sa ai curaj sa fii liber! Am citit odata undeva (probabil in Eliade) ca cea mai frumoasa declaratie de dragoste este sa spui cuiva: “Te iubesc, dar pot trai si fara tine!” Dar cine poate spune azi asa ceva si sa mai fie si convins cu adevarat de spusele lui?

Apologia neputintei

Toate iti merg din plin sau cel putin asa crezi tu. Concediul se apropie, primavara a venit, iubirea te inconjoara iar entuziasmul de care vorbeam cu alta ocazie atinge culmi nebanuite in ultimul timp. Ciripesti vesela pe drum in ritmurile picurate in ureche de mp3 sau citesti cu nerabdare “IT”-ul atat de mult amanat dar cu atat mai fascinant odata redescoperit, iar intr-un final ajungi la munca. In fiecare dimineata primul lucru pe care il faci este sa deschizi mailul. Si in fiecare dimineata – de cateva zile incoace - te gandesti: “Daca mai primesc un singur mail in care mi se intorc datele trimise, innebunesc!” Ori nu sunt capabila sa fac meseria asta, ori ceva nu e in regula in ecuatia vietii mele. Incerci sa depasesti momentele de disperare care te cuprind la vederea update-ului de Outlook. Si o iei de la capat, incepi sa verifici iar si iar acelasi program imputit, sa culegi din nou textul cu minutiozitatea corectorilor de carte, sa reiei logica codului de mii de ori precum facea Colombo in cazurile complicate de crima pana le rezolva, si inima iti bate mai tare cand simti ca te apropii de final. Pierduta in labirintul propriei mele “creatii”, as vrea sa pot sa evadez cumva… Uneori, ma vad cu coada intre picioare plecand pe un drum diferit de tot ce cunosc pana acum, iar pe ceilalti ii vad cum ma privesc cu dispret si scarba. “In sfarsit, am scapat de ea!”, isi zic ei in barba multumiti. Eu nu vreau sa ma mai uit inapoi, neputinta ma apasa si altfel decat sa uit simt ca nu pot scapa de sentimentul rusinos. Imi place ca plec si uit. Dar ma scutur repede de toate gandurile astea de renuntare lasa si dau inca un “Sent” victorios cu mana alunecand transpirata pe mouse. “Doamne-ajuta!” murmur in gand. Daca as avea mai multa incredere in mine sau daca nu m-as grabi sa fac lucrurile repede, poate si relaxarea mea ar fi alta si totul ar iesi mai bine. Dar imi zic eu drept incurajare: “Trebuie sa ma obisnuiesc cu mine, sa ma suport cu toate defectele mele, cu neputinta mea si sa sper ca si altii vor fi inganduitori si vor face la fel!“ Asta e un text de autosugestionare ca de pe casetele alea americanesti care au rolul sa te faca sa te simti bine repetand in fiecare zi dupa vocea vesela de pe banda: “Sunt fericit! Viata e minunata!” Deci, haideti in cor: “Sunt fericit! Viata e frumoasa!” J

Stam bine primavara

Entuziasmul Smillei m-a molipsit, de parca oricum nu era capul meu deja suficient in nori… De cateva zile plutesc, munca trece pe langa mine, ma bate pe umar a mustrare si eu ii tot dau ignore - “Pai, pana cand?!?”. Avem planuri maaari de vacanta, planuri care au inceput sa prinda contur, iar nerabdarea creste cu atat mai mult cu cat se apropie data plecarii. Pana atunci insa avem de trecut peste un Paste (sper cat mai frumos pentru toata lumea!) si peste zilele libere (putine!) care ni se dau de data asta. O sa plecam acasa, la Braila si de abia astept sa imi vad prietenii si in alt decor decat cel de la ClubArt si Green Horses. Sper la vreme frumoasa sa pot colinda prin orasul meu drag. Terorista mi-a facut chef de “Lumea lui Garp” si mi-am adus aminte ca am o restanta serioasa de book shopping. Apoi, am stabilit ca trebuie sa imi reinnoiesc garderoba cu rochite de vara plus niste ciupici comozi pentru umblat pe strazi (nu-i asa, blondule?!?) si poate prind saptamana viitoare niste dupa-amieze mai relaxate la munca incat sa dau o tura prin magazine (Ana, esti cu mine, da?!?). Ah, si vine luna mai, da?! Implinim un an in acte pe 5 si abia astept sa serbam dansand la nunta unor prieteni luna viitoare. Aseara, cand spalam geamurile de la balcon pe intuneric (am reusit intr-un final!), mi se invarteau in cap toate gandurile astea si acolo unde m-am entuziasmat mai tare, am lasat urme pe geam. E primavara de vina, domnilor! Vacanta frumoaaaaaaaaasa!!! :)

Cum influenteaza haina pe om, dar barba?

Ieri a venit imbracata toata in negru, cu o dispozitie de culoarea hainei. Nimeni nu i-a smuls un singur zambet sau gest de bunavointa. O zi in care a lipsit stridenta glasului ei. O zi deprimanta cu ploaie si nori. Liniste si atmosfera incordata. Am multumit pentru liniste dar am rasuflat usurata cand am iesit in ploaie, afara.

Acum ceva timp, s-a ras si dintr-o data a devenit alt om. Se itea la mine un cap de copil cu ochii mari, frumos, bun de iubit, dar cam angelic. Noroc ca i-a crescut repede, repede la loc. Da! Imi plac mult barbatii nerasi, cu un inceput de barba lasata sa creasca asa… intr-o doara. Neglijenta asta le accentueaza acel unic “something” care ii face indisolubil diferiti fata de noi, femeile si ii face mai sexy, mai pe gustul meu. Iar daca mai sunt si blonzi, m-au dat gata!

(Inspirat de Irene )

P.S. I love you

Aseara am plans ca o fraiera timp de o jumatate de ora la drama romantica “P.S. I love you”. Plangeam cu sughituri si radeam isteric in acelasi timp. Bun, poate eu nu sunt un etalon in acest sens din moment ce plang si la desene animate gen “Monsters Inc.” dar filmul asta mi-a rupt inima.

P.S. - Guess what?

Zorba si cum (n)-am reusit sa scap inca de Bixtonim

Intrucat atunci cand merg cu metroul si n-am nimic de citit (ca mi-e lene sa car de-acasa!), ma pocneste cate un gand si il disec bine intre Victoriei si Aurel Vlaicu. De exemplu in dimineata asta, m-am gandit la Zorba si la cum m-am indragostit eu de Grecia dupa ce am vazut filmul si am citit cartea (in mai multe randuri!). De fapt dintotdeauna barbatii greci mi s-au parut frumosi si sexy; pe bunicul meu grec l-am adorat iar in amintirea mea, el a ramas ca un Adonis - ma extaziez mai ales atunci cand ma uit la pozele lui din tinerete. De abia astept sa ma intorc in tara lui “Efharisto!” si sa ma plimb pe strada, privind Adonis-ii anonimi. Dar pe langa preocuparile legate de fizionomia vecinilor nostri greci, ma chinui sa scap de dependenta fata de Bixtonim. Mi-a intrat in cap ca nu mai pot sa respir fara sa torn in nari lichidul miraculos, in urma unei raceli care - din cauza asta - parca nici nu mai trece! Bunele mele colege rad si-mi recomanda calduros sa caut “Asociatia Anonimilor Dependenti de Bixtonim” (daca exista asa ceva!) si sa imi impartasesc acolo suferintele alaturi de altii ca mine. Pana o sa gasesc eu Asociatia asta (de obicei, cu orientarea stau cam prost!), m-am gandit sa fac terapie pe blog. Asa ca daca aveti sfaturi sau daca sunteti si voi victimele crudei substante, as aprecia mult ajutorul vostru!

Cartofi prajiti si napolitane ieftine

Stiu ca e mai important ce scoti pe gura decat ce bagi in ea si nu! nu m-am profilat pe dat idei despre “ce sa mai mancam azi?”!!! Pur si simplu sunt foarte bucuroasa! Lipsa de bani ma deranjeaza dar imi provoaca si bucurii (daca puteti sa va imaginati asa ceva! :P). In seara asta am avut in meniu cartofi prajiti iar ca desert - napolitane umplute cu cacao si cumparate la kilogram de la alimentara din cartier. Acelasi meniu reprezenta un pranz regesc pe vremea facultatii. Iar atunci cand in farfurie se gasea si o felie de parizer insemna ca daduse norocul peste noi! Si iata cum inca de la primul cartof pai care mi-a invadat simturile (si ce gust bun!!!), m-au napadit repede si amintirile. Nostalgia ma cuprinde si cand ma gandesc la ouale ochiuri facute la resoul din camera de camin a blondului, in diminetile tarzii cand n-aveam chef sa mergem la cursuri (oricum erau facultative prin definitie, nu?!? :P). Era un adevarat ritual gatitul la resou in camin. Atunci cand ne mai instarisem oarecum, ne permiteam cate un falafel de la arabul din capatul blocului. Dupa o noapte in club, mahmureala trecea intotdeauna cu un falafel si cu un pahar de suc. Alaturi de shaormarie, exista pe-atunci in Tei, o patiserie care avea in majoritatea timpului merdenele calde si ieftine pe langa tot felul de alte sortimente. Merdenelele erau insa vedetele si mergeau foarte bine cu o cutie de iaurt sau cu o ceasca de cafea. Merdenele cumparam cand aveam musafiri iar acestia erau intotdeauna incantati. Cafeaua o savuram avand inca aroma lor pe buze. Discutiile aveau alt farmec pe atunci!

Spanac fara lamaie si suc rosu dulce-acrisor

Situatie rasturnata. Piticii au venit la uriasi acasa. In loc de ciuperci la gratar, am consumat spanac (fara lamaie) si salata cu ridichi (fara sare) - blondul gateste dietetic! -, iar in loc de ceai de fructe, am avut un suc rosu dulce-acrisor. Intotdeauna cand interactionez cu oameni care imi plac mult (plus ca sunt si o persoana influentabila - sic!), am tendinta sa imprumut de la ei fie gesturi, fie diverse ticuri verbale, fie chiar intregul accent al vorbei lor. De fiecare data este vorba despre un lucru marunt care imi aduce aminte de omul respectiv si care ma face sa il port cu mine mereu. Poate nu preiau intotdeauna numai lucruri bune - de exemplu, si acum ma mai adresez uneori cu apelativul “fetita”, iar pe vremea cand fumam tineam mana intr-un fel aproape nefiresc dar care avea puterea magica sa mi-o imagineze pe Rux fumand - dar toate imi sunt dragi si m-au imbogatit. Scriind acum, imi trec prin fata ochilor mintii toate personajele dragi din viata mea care exista inca in mine si prin mine intr-un fel sau altul, chiar daca nu ma intalnesc zilnic cu ele. L. e cel mai aproape de mine acum si e ultima mea “cucerire”. Miscarea ei “de scena”, atunci cand am vazut-o prima data dansand m-a fermecat intr-o clipa si am imprumutat-o fara sa stau prea mult pe ganduri. Apoi accentul ei mai ciudat dar foarte dragut atunci cand spune “cateva” il folosesc frecvent si eu, fara sa tin seama de “drepturile de autor”. :P Pe multi as avea sa enumar din cei care m-au marcat astfel si care au contribuit la devenirea mea in ce sunt azi. Dar oricati ar fi, de fiecare data ma bucur cand intalnesc oameni noi care imi merg la suflet. Si aseara, privind-o pe Ina, am stiut imediat ce iubesc la ea (si poate o sa si preiau o mica parte, in felul meu!) - are o gingasie anume, un fel asa de frumos de a se copilari incat ai vrea sa ii arati si sa ii daruiesti toate minunile lumii plus inca ceva - din ce ai tu mai bun! -, e ceva acolo care te seduce imediat si definitiv, e ca o floare a soarelui iar mie galbenul imi provoaca bucuria oriunde si oricand l-as intalni. She made my day! Azi am zambit la toata lumea. :)

Schimbari

Schimbari. Cobor repede scarile din pasajul de la Universitate cu gandul la rulourile cu spanac de la Gregory’s si ce vad? In loc de cafeaua Julius Meinl sau de cartofii prajiti de la Mac, numai plase de sarma, santier si praf mult. Am ridicat din umeri, resemnata, si mi-am continuat drumul inghitind in sec dupa rulouri. Tot saptamana asta, am avut parte de schimbari si la serviciu. Un coleg s-a mutat la alt departament contribuind astfel la scaderea testosteronului din “gradina” noastra, iar eu i-am preluat biroul aflat intr-un loc mai ferit de geam si deci mai calduros. Pentru mine, daca as putea sa umblu cu un cuptor atasat permanent de orice parte mobila a corpului (nu as putea sa zic care ar fi aceea! :P), ar fi ideal. In mod normal, nu mi-as fi parasit pozitia de la birou. Am un fel de superstitie ca omul isi pune in asa masura amprenta pe locul in care a petrecut majoritatea timpului incat atunci cand cineva nou il preia, preia practic si din imaginea sau obiceiurile celui de dinainte. Dar poate demult era necesar sa imi schimb karma, asa ca nu pot sa privesc mutarea mea decat ca pe ceva pozitiv. Si iata ca primul semn ca incepe sa imi mearga bine n-a intarziat - mi-a fost schimbat calculatorul cu unul mai puternic, mai patratos si mai negru. Unitatea veche dadea concerte in fiecare dimineata - instrumentul preferat: cooler-ul - iar pentru pauze, trebuia manevrat manual, cu varful ascutit al unui pix. Well, ma obisnuisem cu exercitiul si chiar imi era drag huruitul. Acum, biata unitate sade despuiata pe biroul meu vechi si se uita cu repros la mine. Trecand la alte schimbari notabile din viata mea: soferii de pe 335/330 au alta atitudine. Ei bine, am avut parte zilele astea, numai de soferi buni la suflet, milosi la suferintele calatorilor astfel incat sa ii elibereze cu prima ocazie din iadul de dinauntru si suficient de nesimititi incat sa se bage pe linia de tramvai sau pe contrasens numai ca sa ajunga mai repede in statie si sa depaseasca aglomeratia. De obicei, exact in zilele in care am treaba la serviciu si ma grabesc sa ajung, exact atunci se intampla sa fie cel mai aglomerat pe cele trei statii de autobuz pe care le am de parcurs pana la metrou; exact atunci nimeresc numai soferi constiinciosi care deschid usile doar atunci cand ajung in statie si care respecta la sange toate regulile de circulatie; exact atunci imi vine mie sa ma dau mai abitir cu capul de geamul masinii de nervi si oftica. Dar de cand am alta karma, si soferii de pe 335/330 au inceput sa faca fapte bune. Blondul este si el influentat de schimbarile care se petrec cu mine. Daca in mod firesc, pana acum cel mai probabil era sa pierdem bani din diverse motive dintre care neatentia si nepasarea mea erau esentiale, iata ca acum gasim bani pe jos ca si cum cineva misterios ar fi vrut sa faca o fapta buna stiind impasul in care ne aflam. Intr-adevar, nu am gasit suficient de multi bani incat sa iesim de tot din impas, dar a contat mult. So la cat mai multe schimbari in bine, pentru toata lumea!

Poza

Cineva vrea sa imi faca o poza. Eu rad cu gura pana la urechi, nepasatoare. Fotograful incearca sa isi mascheze dorinta de a ma surprinde in toata splendoarea mea, dar ii tremura degetul pe butonul de pornire… click-ul intarzie… si eu devin constienta de ochiul mare si negru. Zambetul tamp imi ingheata pe fata in forma lui cea mai crispata, iar ochii mi se maresc putin a mirare. In secunda urmatoare eram deja imortalizata in cutia neagra, patrata si rea a aparatului. M-am transformat intr-o poza ratata. Am acum consistenta unei foi de hartie si memoria putina a unui .jpg. Si umblu asa, alandala, printre altii ca mine. Ne frecam politicos lateralele unii de altii. Ma aflu intre portretul unui necunoscut cu barba si favoriti carunti, ale carui riduri parca deseneaza o harta, si poza unui bloc de sticla colturos si albastru, in care se reflecta o bucata de oras. Nu mai scap de-aici curand.

Quiz-uri, emotii si ambitii

Din weekend, am inceput sa jucam conquiztador si ne-a prins imediat. O sa se transforme in dependenta? Poate nu toate intrebarile de acolo sunt de cultura generala, dar faptul ca joci interactiv si iti pui la incercare “muschii mintii”, norocul si ambitia cu diversi necunoscuti sau chiar cu prieteni, creste adrenalina. Emotia care te incearca dupa ce ai tastat repede raspunsul pe care il banuiesti a fi cat mai aproape de adevar sau chiar adevarat iar imediat apoi apare textbox-ul cu raspunsul corect si palpaie in fata ochilor tai… emotia asta e maxima. Iar bucuria care te inunda atunci cand castigi, o doresti din nou si din nou si din nou… Nu mai vorbesc de cum iti lucesc ochii - ca la un drogat - atunci cand reusesti sa dobori pe cineva, sa il elimini din joc, iar culoarea ta inunda harta Romaniei si punctajul creste ametitor odata cu ambitia ta de a avea si mai mult, si mai mult, si mai mult. It’s good shit, man!

Dilema mea

Mi-e foarte clar ca noul an nu a debutat pentru noi sub auspicii tocmai grozave!… Inca incerc sa ma adun de pe jos, iar in mine se lupta dorinte contradictorii: uneori as vrea sa fac o schimbare radicala - cum ar fi sa ne mutam brusc la Sibiu, fara sa stam mult pe ganduri, doar ascultandu-ne impulsul de moment si entuziasmul care poate izbucni ca lava unui vulcan atunci cand imaginezi noi inceputuri -, iar alteori as vrea sa zac nemiscata un timp si toata lumea odata cu mine, sa imi fac ordine in cap si apoi sa continui cu pasi mici spre… si intrebarea care se naste imediat: “Spre ce?” sa nu ma mai sperie.  :D 

Acum sunt ca un om grabit surprins pe trecerea de pietoni care ajunge sa se maimutareasca in fata unui alt pieton la fel de grabit, doar la cativa centimetri distanta, aproape atingandu-se, cand de fapt ar fi avut loc de cativa metri buni, sa se ocoleasca elegant unul pe altul… In doar cateva secunde are loc un scurt joc de glezna fata in fata, o ciocnire scurta, o scuza soptita nervos printre dinti si apoi desclestarea unuia din bratele celuilalt si continuarea drumului initial… Iar toate acestea numai pentru ca decizia fiecaruia de a urma o anumita traiectorie a intervenit aproape simultan! Ei bine, eu inca nu mi-am rezolvat ciocnirea cu perechea mea pieton, inca nu m-am desclestat din bratele lui, n-am zis nici macar “Pardon!”… ci am ramas suspendata intr-un infinit “joc de glezna”… Incotro?

Dreapta sau stanga?

Portret din copilarie

“Cam in acelasi timp, ma urmareste si amintirea unei zile cand am pus la incercare cerul: umbland odata pe ulita cu ochii in sus, am bagat de seama ca cerul venea tot cu mine. Zenitul se misca din loc, tinandu-se neintrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul noua pe care ma simteam obligat sa o pastrez ca un mare secret in cel mai ascuns ungher al inimii. (…) In fiecare zi puneam zenitul la incercare, daca se mai tinea pe urmele mele sau nu. As fi fost fara indoiala dezamagit de moarte sa fi aflat ca intr-o zi zenitul ma tradeaza. (…)” - fragment din ”Hronicul si cantecul varstelor” de Lucian Blaga

Tot ce mi-a ramas din ce am scris in copilarie sunt doua caiete mari, cartonate si albastre - din perioada liceului mai exact. Aceste asa-zise “jurnale” cuprind de fapt: fragmente intregi din diverse carti pe care le-am citit in acea perioada si care m-au impresionat intr-un fel sau altul, bibliografii minutioase ale autorilor preferati, liste foarte lungi de carti pe care urma sa le citesc sau pe care deja le citisem, si - pe langa toate acestea - gandurile mele de noapte, deci singurul lucru original al “jurnalelor”. Recitindu-le acum, mi-am dat seama ca intotdeauna noaptea mi-a fost un sfetnic bun si gandurile atunci mi s-au pus in ordine cel mai bine si au devenit deodata cursive si am putut sa le astern pe hartie. Apoi un lait-motiv pe care l-am regasit in caiete este acel “prea tarziu…” repetat la finalul oricarui fragment din “jurnal”. Nu mai stiu din ce motive alesesem sa inchei cu un “prea tarziu…” orice gand. Probabil orele chiar erau tarzii… tin minte ca stateam cu lampa aprinsa sub patura ca sa nu se vada lumina din camera mea… si se facea asa o caldura acolo incat imi pierdeam pixul din mana foarte transpirata dupa numai cinci minute de scris. Dar iata ca in ciuda conditiilor, am umplut doua caiete. Imaginea mea de atunci mi se descopera acum firava si timida. Intr-una din dupa-amiezile chinuitoare in care bunica ma forta sa dorm la pranz, cu ochii intredeschisi, am inceput sa imi analizez piciorul, din plictiseala. Si deodata am inceput sa ma mir. A fost prima mea mirare adevarata despre cum este posibil ca eu sa fiu eu si nu altceva… din atatea si atatea posibilitati care ne inconjoara… Si mai mult, m-am mirat ca nu puteam sa imi raspund in nici un fel, iar piciorul ramanea tot al meu, in forma lui lunguiata, cu capacitatile lui motrice extraordinare, iar eu - la mirarea mea am ramas fara raspuns pana azi… Mai tarziu au urmat si alte intrebari… N-am raspuns inca la nici una. Singura diferenta intre atunci si acum este ca atunci eram un “eu” cu mai putine riduri si mai putine uimiri. Cateva trasaturi pe care le-am regasit intre foile caietelor: eram naiva si toti prietenii mei puteau sa ma influenteze. Invatam. Eram si foarte nehotarata de aceea multe decizii pe care le luam puteau fi in defavoarea mea. Am avut si o perioada mistica. Citeam Steinhardt. Am reprodus in caiete pagini intregi din “Jurnalul Fericirii”… un motiv cred ca a fost faptul ca imprumutasem cartea de la biblioteca. Dar intotdeauna mi s-a parut ca scrisul ma ajuta, chiar si cand pur si simplu doar copiam ceva pe foaie. Perioada mistica de fapt a inceput cu Eliade si s-a terminat cu Steinhardt. Asa l-am invatat pe Dumnezeu. Apoi am dat cu El de pamant cand l-am citit pe Cioran. Si asa precum este si in viata…. suiam si coboram alaturi de cei pe care ii citeam. Pana la urma am ramas la o fraza din Mahabharata - “Nodul Ursitei nu poate fi desfacut; nimic pe lumea asta nu-i rodul faptelor noastre.” si am incheiat conflictul din mine. O alta perioada a fost cand m-a cuprins curajul sa traiesc si mi-am luat inima in dinti in asa hal, incat cred ca a si curs putin sange. Pana si o plimbare in parc mi se parea la fel de importanta ca o teza la romana. Imi placea sa spun si sa scriu cu litere de-o schioapa ca “eu traiesc plenar” (citisem sigur asta pe undeva!) si chiar cred ca ma simteam asa desi poate nu traiam mare lucru pe vremea aceea. Pretuiam fiecare zi, am si scris la un moment dat - trebuie sa fi fost o zi frumoasa, cu soare, asa cum va fi si acum de martisor! - cat de efemera este clipa si cum chiar din cauza asta trebuie sa o apreciez si mai mult, sa ma bucur de ea. Dar oare eu ma bucuram, traiam sau doar scriam despre asta? Imi aduc aminte ce simteam atunci si stiu ca n-aveam cum sa ma mint, dar parca erau doua vieti in mine: cea care fuma pe ascuns la scoala, invata, mintea acasa, citea, se intalnea cu prieteni, vorbea mult, suferea si cea care scria noaptea. Tin minte cum aveam insomnii de multe ori, dar insomnii voluntare, entuziaste (nu ca acum!)… si mai faceam pauze de la scris sau de la citit si ma uitam pe fereastra la luna. Dar in capul meu nu era nimic romantic asa cum probabil v-ati astepta sa urmeze. Eram curioasa, ma grabeam sa aflu cum va fi, ce voi fi si sa aflu neaparat de ce! Era o asteptare activa. Si era foarte important pentru fetita de atunci. Nu imi asteptam printul, nu visam ca o sa vina din luna, sa coboare pe un cal alb… asteptam sa fac ceva maret si eram curioasa cum se va intampla asta. Asteptarea am invatat-o de la bunica, din singuratatea ei. Iar acum rasfoind caietele, mi-a amintit Cioran ca singuratatea nu te invata ca esti singur, ci ca esti singurul! Acum? Acum ce pot sa ii spun fetitei de atunci? A meritat oare asteptarea ei? Nu e cumva dezamagita… unde e maretia, ma intreaba… Imi ascund fata in palme sa nu observe tristetea de pe chipul meu, suferinta ca nu pot sa o alin cu nimic din ce i-as spune. Doar atat: “Mai asteapta putin, draga mea!”

Despre metrou si vise

De cand suntem doi, timpul trece mai greu, adun fiecare zi, fiecare saptamana asteptand cu nerabdare ca dupa a 20a sa incep sa scad. Mai greu e cu kilogramele care si ele se aduna incet-incet si nu stiu cand si cum se vor mai scadea… Eram pe metrou azi, am prins un vagon mai liber fiind trecut de ora 9 dimineata (da, am inceput sa intarzii la serviciu… :P) si n-aveam chef sa continui articolul la care ramasesem aseara, din “Dilema Veche”… Mi-am fixat privirea pe un cuplu care statea pe scaune, unul langa altul, incercand sa imi continui somnul in liniste. Ea statea cu capul sprijinit de umarul lui si ii povestea cum o colega n-a fost in stare sa puna filtrul de cafea in functiune desi i-ar fi luat doar 30 de secunde… Nu stiu de ce era asa de important lucrul asta, insa el asculta cu stoicism si desi era clar ca nu se trezise inca, incerca sa participe la discutie ridicand ba o spranceana, ba mangaindu-i gingas mana. Pana la urma chinul lui a luat sfarsit odata cu venirea statiei Stefan cel Mare… aici si-au luat ramas bun: ea cu o privire de copil rasfatat si inca nemultumita ca n-a apucat sa zica tot, el trecandu-si rapid mana prin par si probabil gandindu-se in fuga “Or fi trimis aia mail?!? Oooh, ce somn…”, s-au sarutat iar usile trenului s-au deschis si l-au inghitit. Ea a mai ramas cateva secunde cu aceeasi expresie de copil alintat pe fata, apoi si-a scos mobilul, a format un numar si a inceput iar sa vorbeasca… nu mai stiu daca era vorba acum tot despre acelasi filtru sau nu. Usile trenului s-au mai deschis o data si am fost si eu nevoita sa cobor. Din ce in ce mai obositoare mi se par scarile de la metrou. Iar mirosurile de la patiserii imi fac rau deja. Aseara, in scurtele momente de insomnie, ma gandeam la rulourile cu spanac de la Gregory’s (mi-au ramas in cap, ce sa fac?!?!)… e frustrant ca desi in aceste momente de obicei mi-e foame, sunt totusi prea adormita ca sa si fac ceva in sensul asta. Alteori, incep si monologhez in engleza in fata sefului, sa ii arunc in obraz tot ce ma doare - pertinent, desigur… nu stiu de ce tocmai in engleza, dar macar (zic eu!) astfel nu-mi pierd exercitiul… Evit cosmarurile fortandu-ma sa ma inchipui in tot felul de situatii ideale. De fapt, de mica mi-am exersat imaginatia de dinainte de somn in felul acesta. De mica ma fortez sa visez ce vreau eu, sa inchipui decoruri, intamplari in care m-as putea regasi fericita, perfecta, bogata, in tot felul. De fiecare data, sunt personajul principal, iar povestea se invarte in jurul meu - vanitate ati spune voi!?!? Hmmm. Dar sunt rare noptile cand povestea dureaza foarte mult… de obicei, se pierde repede in somn si vise… Iar de cand suntem doi, visez cat pentru doi: foarte mult!…

Despre ea…

De multe ori in perioada asta m-am gandit cat de mult mi-ar fi placut sa imi fi ramas un jurnal de la mama… sa il citesc acum - cu tot ce a simtit ea, ce a facut, ce a citit, despre oamenii din viata ei, despre lucrurile care o inconjurau, despre ea… Oricum tot am noroc ca mi-a ramas vocea ei inregistrata pe o caseta pe care am reusit sa o salvez - cu ajutorul tehnicii moderne si a unui prieten cu talent - inainte sa se voaleze, iar acum o am pe CD. Este putin, dar tot e ceva mai mult decat ramane de obicei dupa un om… mai ales dupa ce trec 27 de ani… Ma gandesc ca acum tehnica poate sa ajute mai mult sa ne salvam mai usor gandurile si astfel sa ramana peste ani… Pana la urma si in cazul meu, tot cu tehnica am avut noroc… caseta marca VHS (parca!) a rezistat timp indelungat in buna forma pana cand am avut eu acces la calculator sa pot sa o trec pe CD. Iar din povestile rudelor, din fotografiile alb-negru si din cele cateva melodii ramase, am reusit sa fac un portret al mamei mele: O femeie mica, mignona, putin peste un metru si jumatate, cu par negru, cu firul tare si cret - astfel incat atunci cand se coafa arata ca cei din Jackson’ Family -, tot timpul umbla aranjata, asortata si coafata - desi nu de o cochetarie exagerata, totul era cu bun-gust. Prefera fustele sau rochiile. Dar a avut si perioade cand a abordat un “look” mai rebel - ma refer mai ales la facultate cand (banuiesc eu!) s-a simtit si cel mai bine - in care umbla cu chitaristi, ea fiind cu vocea si dadeau impreuna ”concerte” prin camin iar cand era vara, in restante - stateau in curtea caminului; tot pe atunci, purta blugi evazati si tricouri in dungi marinaresti, iar parul si-l lasa sa zburde in toate directiile, obtinanand astfel o nota foarte sexy. ;) Imi plac mult pozele ei din vremea aceea: abia trezita din somn (dupa o noapte grea, probabil!), in patul de camin, alaturi de alte doua colege “de suferinta”, cu tigara in varful degetelor; sau la ziua unei prietene in camin, cantand un “La Multi Ani!” vesel in grup; sau la diferite petreceri/reuniuni tot in camin, prin fum de tigara, tot timpul cantand… In toate pozele zambeste, rade… exceptie facand poate doar cele pentru buletin sau altfel de legitimatii… Spre final, cand incepuse tatal meu sa-i faca poze - cu vechiul aparat rusesc, de care e si azi foarte mandru - are si atitudini mai serioase - desi se vede clar ca in gluma! - cand pozeaza pe motocicleta sau langa “splendida” Dacia 1300 alba - cumparata cu atatea sacrificii [sic!]. Stiu si pozele de cand era foarte mica, destul de asemanatoare cu pozele mele de cand eram mica: bebelus pus pe burta cu perna in brate, iar mai tarziu - la scoala, in fiecare an cu premiul intai cu coronita… Sau pozele de familie in trei: bunicii si ea, ea fiind la mijloc, ca un soare pentru cei doi. Sau poze in casa, langa biblioteca - pe vremea aceea numarul mare de carti era un semn de distinctie. Are si poze color, nu numai alb-negru… dar cele alb-negru au mai mult farmec, ceva special. Toate pozele transmit insa ca a avut o viata luminoasa, ca prietenii au iubit-o pentru ca e tot timpul inconjurata de oameni, ca parintii au adorat-o si ca si-a iubit sotul. In copilarie am dat peste o scrisoare de-a ei catre un prieten in care se acuza de vanitate, iar cuvantul asta mi-a ramas de-atunci intiparit in minte. Era o scrisoare din liceu. Am mai mostenit si un “oracol” dar nu asa cum este el cunoscut de noi, azi. Caietul continea intrebari prea profunde gen “Ce este viata?” sau “Ce este fericirea?”… astfel incat atunci cand la o varsta mica (eram clasa a Va) l-am copiat intr-un “oracol” modern,  foarte putini s-au incumetat sa mi-l completeze… iar eu ma straduiam sa intrezaresc adevarul… dorindu-mi mult clipa in care voi ajunge sa inteleg. Caietul mai continea si raspunsurile ei printre ale celor din clasa ei de liceu. Bineinteles ca mi se pareau cele mai adevarate dintre toate raspunsurile de-acolo. Si pe astea le-am copiat in “oracolul” meu… si tot asa, cred ca am incercat sa-i copiez toata viata, dar nu imi pare rau. A mai avut un caiet cu castigatorii de la “Cerbul de Aur” - editia din 1968 (daca nu gresesc!). Bineinteles ca m-am straduit sa fac si eu unul asemanator. Dar intotdeauna scrisul ei mi s-a parut asa frumos, ordonat… n-am facut fata… si la un moment dat am renuntat. Din pacate, toate aceste dovezi scrise au fost pierdute de copilul care le-a descoperit prea devreme incat sa le pretuiasca suficient. Acum imi pare rau ca nu le mai am. Am citit toate cartile din biblioteca de la Braila pentru ca aveau semnatura ei pe ele si asa stiam ca si ea le-a citit. Mai ascult vocea ei din cand in cand si stiu ca refrenul “Da… dragostea mea te va urma oricunde vei pleca…” - refrenul unei romante pe care sub alta forma nu o stiu - mi-l canta numai mie. In casa copilariei mele si acum mai sunt poze pe pereti cu ea: ea - bebelus, ea - in liceu, ea - la 26 de ani. Si cand eram mica si inca nu intelegeam, aveam deseori musafiri - vechi prieteni de familie - care obisnuiau sa vorbeasca despre ea, despre realizarile ei, care isi aduceau aminte de glume sau de vorbe de-ale ei… in prezenta mea. Asa mi-am format credinta ca ea de fapt sunt eu, intr-o viata mai veche de-a mea… nu stiu de unde mi-a venit, dar am fost ferm convinsa de lucrul acesta pana destul de tarziu. La 6 ani mi s-a spus si cred ca de-abia mult mai tarziu am inteles de fapt. Pana atunci ma laudam la prietenii de joaca din fata blocului, cum ma duceam eu la liceu, ce premii luam pe vremea cand eram la facultate, si tot asa. Astazi pot sa ma laud cu ea. Nu mai vreau sa o ascund in mine! E mama mea si chiar daca nu am auzit-o niciodata spunandu-mi “Te iubesc”, stiu ca m-a iubit dinainte incat sa imi ajunga pentru toata viata si am simtit tot timpul asta. Iti multumesc, mama.