Peripetii low-cost, muzee si plimbari pe lac

Nu este prima data cand avem probleme cu companiile aeriene low-cost. Anul trecut, Sky Europe ne-a tinut o zi intreaga in aeroportul din Roma ca apoi sa ne plateasca si noaptea la hotel – evident dupa istovitoare si enervante negocieri. Si toate astea pentru ca n-au fost in stare sa faca rost de un avion bun in locul celui stricat in decurs de cateva ore, asa cum cred ca ar fi fost normal. Oricum nici un hotel din lume nu mai putea recupera nervii consumati intre timp, nici o stea nu putea sa stearga parerea de rau ca n-am mai ajuns la nunta unor prieteni dragi si nici un mic-dejun oricat de bogat nu putea compensa sentimentul ca am fost tratati ca niste paria in tot acest timp. De data asta insa n-am mai ajuns asa departe. Bucurosi ca avem biletele de avion cumparate si rezervate, ne gandeam la planuita excursie cu mare drag, primul pas stiindu-l facut. Dar bucuria a durat cateva saptamani caci de curand am primit un mail de la reputata companie MyAir ca au anulat toate zborurile catre Bruxelles. Asa ca am ramas cu buza umflata, iar in asteptarea banilor (pe care MyAir ii promitea in 10-15 zile) ne gandeam frustrati la tot de felul de variante gen: renuntare la destinatia in cauza, amanarea excursiei pentru luna iunie sau chiar schimbarea cu totul a planurilor de calatorie. Simteam ca ni s-a facut o gluma proasta fara motiv. Nu intelegeam cum e posibil sa anulezi toate zborurile de pe o singura destinatie dupa ce in mod cert, au fost rezervate destule bilete pe cursa respectiva, fara sa oferi o alta varianta, fara sa dai o explicatie logica deciziei luate, fara sa iti pese pur si simplu. Asa m-am convins ca low-cost-ul are dezavatajele sale gen intarzieri, anulari, avioane stricate, bagaje pierdute exact cand ti-e lumea mai draga, si ca mai bine i-ar sta cu numele de low-respect (fata de client). Intr-un final ne-am luat inima in dinti si persistand in naivitatea noastra, am mai acordat o sansa - de data aceasta WizzAir-ului, prea incantati fiind de planurile facute incat sa putem renunta asa usor si avand totusi prea putini bani ca sa nu optam tot pentru servicii low-cost. Sper sa nu mai avem decat surprize placute!

Dar trecand peste nelinistile si frustrarile provocate de transportul “pe sus”, am avut un weekend frumos. A fost ideea lui F. sa mergem la Muzeul de Arta si trebuie sa recunosc ca a fost o idee foarte buna. Cladirea care pana acum o admiram doar din goana plimbarilor prin zona, este impresionanta si pe dinauntru. Putina mea cultura din domeniul artei m-a ajutat cat sa recunosc unii pictori, anumite epoci si cat sa exclam de fiecare data cand imi placea ceva fara sa am vreo explicatie clara pentru asta. In rest, comentariile noastre s-au rezumat la observatii profane gen: “Uite ce Venus cu spate de culturist!” sau “Copilul Iisus are clar o pozitie nefireasca aici!” sau “Tabloul asta ar merge in sufrageria mea!”. Scarile pe care le cobori dupa ce ai parcurs toata expozitia de pictura europeana sunt cele mai frumoase scari pe care le-am vazut pana acum. Adidasul ti se afunda extaziat in covorul galben si moale si poti foarte usor sa te imaginezi o printesa intr-o seara de bal. Eu am retinut Tuculescu cu cele doua tablouri (restul colectiei aflandu-se la Muzeul de Arta din Craiova) – culorile aprinse (mult galben!) m-au incarcat de bucurie. Iar pe F. a apucat-o plansul cand a vazut “Sarutul” lui Rodin.

Dupa ce ne-am rupt picioarele prin Muzeu, ne-am gandit sa le punem la o noua incercare cu hidrobicicleta prin Cismigiu. N-a fost o idee chiar inspirata caci pe langa faptul ca in prima jumatate de ora n-am facut decat sa ne invartim in cerc (nu reuseam sa intelegem care e smecheria cu nenorocita aia de directie!) si sa mergem drept doar cu spatele, am intrat si sub dusul de apa din tasnitoarea din mijlocul lacului. Ne-am udat pana la piele (ca tot aveam nevoie la raceala mea!), am ras mult si ca sa ne mai alinam amarul, am cumparat vata de zahar (vezi aici!) si am facut o oprire la cofetarie. In rest, Cismigiul arata foarte bine in prag de primavara: multe lalele frumos mirositoare, alei ingrijite, terase deschise, locuri multe de joaca pentru copii si curcubeu pe lac. O incantare! Asa ca m-am intors si duminica in Cismigiu, de data asta cu blondul care a vrut sa isi incerce muschii la vasle. Gradina Cismigiu este o idee foarte buna! a exclamat el bucuros. Am mancat iar vata de zahar si ne-am pus cate o dorinta la vederea curcubeului. Mai nou, vanez curcubee! Dupa fiecare ploaie, cand vad o raza de soare, sunt cu ochii in patru, pe sus…  

Zorba si cum (n)-am reusit sa scap inca de Bixtonim

Intrucat atunci cand merg cu metroul si n-am nimic de citit (ca mi-e lene sa car de-acasa!), ma pocneste cate un gand si il disec bine intre Victoriei si Aurel Vlaicu. De exemplu in dimineata asta, m-am gandit la Zorba si la cum m-am indragostit eu de Grecia dupa ce am vazut filmul si am citit cartea (in mai multe randuri!). De fapt dintotdeauna barbatii greci mi s-au parut frumosi si sexy; pe bunicul meu grec l-am adorat iar in amintirea mea, el a ramas ca un Adonis – ma extaziez mai ales atunci cand ma uit la pozele lui din tinerete. De abia astept sa ma intorc in tara lui “Efharisto!” si sa ma plimb pe strada, privind Adonis-ii anonimi. Dar pe langa preocuparile legate de fizionomia vecinilor nostri greci, ma chinui sa scap de dependenta fata de Bixtonim. Mi-a intrat in cap ca nu mai pot sa respir fara sa torn in nari lichidul miraculos, in urma unei raceli care - din cauza asta - parca nici nu mai trece! Bunele mele colege rad si-mi recomanda calduros sa caut “Asociatia Anonimilor Dependenti de Bixtonim” (daca exista asa ceva!) si sa imi impartasesc acolo suferintele alaturi de altii ca mine. Pana o sa gasesc eu Asociatia asta (de obicei, cu orientarea stau cam prost!), m-am gandit sa fac terapie pe blog. Asa ca daca aveti sfaturi sau daca sunteti si voi victimele crudei substante, as aprecia mult ajutorul vostru!

Cartofi prajiti si napolitane ieftine

Stiu ca e mai important ce scoti pe gura decat ce bagi in ea si nu! nu m-am profilat pe dat idei despre “ce sa mai mancam azi?”!!! Pur si simplu sunt foarte bucuroasa! Lipsa de bani ma deranjeaza dar imi provoaca si bucurii (daca puteti sa va imaginati asa ceva! ). In seara asta am avut in meniu cartofi prajiti iar ca desert – napolitane umplute cu cacao si cumparate la kilogram de la alimentara din cartier. Acelasi meniu reprezenta un pranz regesc pe vremea facultatii. Iar atunci cand in farfurie se gasea si o felie de parizer insemna ca daduse norocul peste noi! Si iata cum inca de la primul cartof pai care mi-a invadat simturile (si ce gust bun!!!), m-au napadit repede si amintirile. Nostalgia ma cuprinde si cand ma gandesc la ouale ochiuri facute la resoul din camera de camin a blondului, in diminetile tarzii cand n-aveam chef sa mergem la cursuri (oricum erau facultative prin definitie, nu?!? ). Era un adevarat ritual gatitul la resou in camin. Atunci cand ne mai instarisem oarecum, ne permiteam cate un falafel de la arabul din capatul blocului. Dupa o noapte in club, mahmureala trecea intotdeauna cu un falafel si cu un pahar de suc. Alaturi de shaormarie, exista pe-atunci in Tei, o patiserie care avea in majoritatea timpului merdenele calde si ieftine pe langa tot felul de alte sortimente. Merdenelele erau insa vedetele si mergeau foarte bine cu o cutie de iaurt sau cu o ceasca de cafea. Merdenele cumparam cand aveam musafiri iar acestia erau intotdeauna incantati. Cafeaua o savuram avand inca aroma lor pe buze. Discutiile aveau alt farmec pe atunci!

Spanac fara lamaie si suc rosu dulce-acrisor

Situatie rasturnata. Piticii au venit la uriasi acasa. In loc de ciuperci la gratar, am consumat spanac (fara lamaie) si salata cu ridichi (fara sare) – blondul gateste dietetic! -, iar in loc de ceai de fructe, am avut un suc rosu dulce-acrisor. Intotdeauna cand interactionez cu oameni care imi plac mult (plus ca sunt si o persoana influentabila – sic!), am tendinta sa imprumut de la ei fie gesturi, fie diverse ticuri verbale, fie chiar intregul accent al vorbei lor. De fiecare data este vorba despre un lucru marunt care imi aduce aminte de omul respectiv si care ma face sa il port cu mine mereu. Poate nu preiau intotdeauna numai lucruri bune – de exemplu, si acum ma mai adresez uneori cu apelativul “fetita”, iar pe vremea cand fumam tineam mana intr-un fel aproape nefiresc dar care avea puterea magica sa mi-o imagineze pe Rux fumand – dar toate imi sunt dragi si m-au imbogatit. Scriind acum, imi trec prin fata ochilor mintii toate personajele dragi din viata mea care exista inca in mine si prin mine intr-un fel sau altul, chiar daca nu ma intalnesc zilnic cu ele. L. e cel mai aproape de mine acum si e ultima mea “cucerire”. Miscarea ei “de scena”, atunci cand am vazut-o prima data dansand m-a fermecat intr-o clipa si am imprumutat-o fara sa stau prea mult pe ganduri. Apoi accentul ei mai ciudat dar foarte dragut atunci cand spune “cateva” il folosesc frecvent si eu, fara sa tin seama de “drepturile de autor”.  Pe multi as avea sa enumar din cei care m-au marcat astfel si care au contribuit la devenirea mea in ce sunt azi. Dar oricati ar fi, de fiecare data ma bucur cand intalnesc oameni noi care imi merg la suflet. Si aseara, privind-o pe Ina, am stiut imediat ce iubesc la ea (si poate o sa si preiau o mica parte, in felul meu!) - are o gingasie anume, un fel asa de frumos de a se copilari incat ai vrea sa ii arati si sa ii daruiesti toate minunile lumii plus inca ceva – din ce ai tu mai bun! -, e ceva acolo care te seduce imediat si definitiv, e ca o floare a soarelui iar mie galbenul imi provoaca bucuria oriunde si oricand l-as intalni. She made my day! Azi am zambit la toata lumea. :)

Schimbari

Schimbari. Cobor repede scarile din pasajul de la Universitate cu gandul la rulourile cu spanac de la Gregory’s si ce vad? In loc de cafeaua Julius Meinl sau de cartofii prajiti de la Mac, numai plase de sarma, santier si praf mult. Am ridicat din umeri, resemnata, si mi-am continuat drumul inghitind in sec dupa rulouri. Tot saptamana asta, am avut parte de schimbari si la serviciu. Un coleg s-a mutat la alt departament contribuind astfel la scaderea testosteronului din “gradina” noastra, iar eu i-am preluat biroul aflat intr-un loc mai ferit de geam si deci mai calduros. Pentru mine, daca as putea sa umblu cu un cuptor atasat permanent de orice parte mobila a corpului (nu as putea sa zic care ar fi aceea! ), ar fi ideal. In mod normal, nu mi-as fi parasit pozitia de la birou. Am un fel de superstitie ca omul isi pune in asa masura amprenta pe locul in care a petrecut majoritatea timpului incat atunci cand cineva nou il preia, preia practic si din imaginea sau obiceiurile celui de dinainte. Dar poate demult era necesar sa imi schimb karma, asa ca nu pot sa privesc mutarea mea decat ca pe ceva pozitiv. Si iata ca primul semn ca incepe sa imi mearga bine n-a intarziat - mi-a fost schimbat calculatorul cu unul mai puternic, mai patratos si mai negru. Unitatea veche dadea concerte in fiecare dimineata – instrumentul preferat: cooler-ul – iar pentru pauze, trebuia manevrat manual, cu varful ascutit al unui pix. Well, ma obisnuisem cu exercitiul si chiar imi era drag huruitul. Acum, biata unitate sade despuiata pe biroul meu vechi si se uita cu repros la mine. Trecand la alte schimbari notabile din viata mea: soferii de pe 335/330 au alta atitudine. Ei bine, am avut parte zilele astea, numai de soferi buni la suflet, milosi la suferintele calatorilor astfel incat sa ii elibereze cu prima ocazie din iadul de dinauntru si suficient de nesimititi incat sa se bage pe linia de tramvai sau pe contrasens numai ca sa ajunga mai repede in statie si sa depaseasca aglomeratia. De obicei, exact in zilele in care am treaba la serviciu si ma grabesc sa ajung, exact atunci se intampla sa fie cel mai aglomerat pe cele trei statii de autobuz pe care le am de parcurs pana la metrou; exact atunci nimeresc numai soferi constiinciosi care deschid usile doar atunci cand ajung in statie si care respecta la sange toate regulile de circulatie; exact atunci imi vine mie sa ma dau mai abitir cu capul de geamul masinii de nervi si oftica. Dar de cand am alta karma, si soferii de pe 335/330 au inceput sa faca fapte bune. Blondul este si el influentat de schimbarile care se petrec cu mine. Daca in mod firesc, pana acum cel mai probabil era sa pierdem bani din diverse motive dintre care neatentia si nepasarea mea erau esentiale, iata ca acum gasim bani pe jos ca si cum cineva misterios ar fi vrut sa faca o fapta buna stiind impasul in care ne aflam. Intr-adevar, nu am gasit suficient de multi bani incat sa iesim de tot din impas, dar a contat mult. So la cat mai multe schimbari in bine, pentru toata lumea!

Ciuperci la gratar si ceai de fructe

A fost un weekend frumos si linistit! Ne-am cam rupt picioarele prin Mall insotindu-ne rudele la cumparaturi, dar in felul acesta cafeaua a fost de doua ori mai buna atunci cand – in sfarsit! – ne-am strans in jurul unei mese cu licoarea neagra si calda in fata. Ne-am uitat la cateva filme: ne-am speriat la “Orfelinatul”, am stat cu sufletul la gura in “Vantage point”, am fredonat melodiile Beatles-ilor din musicalul “Across the Universe” si in rest am dormit… muuuult. Mi-am cumparat ultimul Kundera – “Testamente tradate” – si sunt bucuroasa ca am toate cartile lui acum (din primele pagini citite, cartea chiar pare un testament sau un fel de prefata comuna a celorlalte romane), iar duminica am fost intr-o vizita! Prietenii nostri ne-au asteptat cu frigarui si ciuperci la gratar (mmmm!), cu ultima moda in materie de napolitane cu ciocolata (foarte buneeeee!), cu ceai cald de fructe plus multe sfaturi si carti despre vacanta planificata in mai. Casuta lor de pitici scumpi este primitoare si vesela, aranjata destept - aproape exclusiv in stil Ikea. S-a probat una bucata rochie de mireasa alba si ramas fara cuvinte. S-a vorbit despre nunta, parinti, copii (Ina a strans deja o cutie mare cat un bebe de un an, plina-ochi cu hainute), despre market research si probleme de serviciu. Timpul a trecut usor si prea repede si ne-am trezit brusc mergand spre casa, prin ploaia rece de seara, caci trecuse ora la care ajungea ultimul autobuz in Iancului.

Un, dos, tres…

Stiam dintotdeauna ca trebuie sa crezi ca sa poti auzi ce e de neauzit si sa poti vedea ce e de nevazut. Asa este sfatuita si eroina din film de catre mediumul adus in casa pentru a comunica cu spiritele mortilor si pentru a-i gasi fiul atunci cand toate celelalte posibilitati se epuizasera. Iar eroina reuseste sa auda si sa vada atat de multe incat trece dincolo definitiv. Asa se termina filmul: cei de dincolo castiga mizand pe iubirea si sacrificiul matern, ambele duse pana in panzele albe. Iar pentru ca filmul te face sa crezi, ti se pare cel mai firesc lucru, singurul final logic posibil! “Orfelinatul” este un thriller in spaniola si mi-a placut mult pentru ca limba telenovelelor nu este complet pervertita aici si se scutura de prejudecati. “Orfelinatul” te ia prin surprindere ca o usa ce ti se inchide brusc in fata iar tu ramai inchis in partea intunecata a ei si asta te sperie! Cei care spun povesti de groaza in imagini sau pe hartie, nu sunt firi prietenoase si rolul lor este sa te faca sa vrei mai mult, sa starneasca curiozitatea pentru macabru si pentru ce se afla in spatele usii. Regizorul “Orfelinatului” are acest talent, iar povestea are o fatalitate, un anumit “asa trebuia sa se intample” care te ia drept martor inca de la inceput. Sunt cel putin doua momente in film care fac sa ti se ridice parul maciuca in cap, iar intre cele doua momente traiesti cu respiratia taiata, asteptand oricand sa se intample ceva neprevazut si rau. Dupa prima sperietura am inceput sa rad nervos, dupa a doua – la fel… Iar la cateva ore dupa ce filmul se terminase, inca mi se derulau in minte anumite secvente. A fost nevoie de un al doilea film de actiune si plin de suspans - ”Vantage point” - ca sa imi ia gandul de la Tomas (cu accent pe a!). Enjoy!

Femei? Barbati?

La o spontana cautare pe google “femei proaste” apare des pe nenumarate bloguri (al subsemnatei o sa ingroase randurile de azi!) ca subiect de discutie in timp ce “barbati prosti” – doar accidental spre deloc… si oricum nu in apropierea directa de mai sus. Echivalentul proportional si de imagine al “femeilor proaste” sunt “barbatii porci”, nu cei prosti! Astfel ca ne confruntam deja cu o axioma: “barbatii sunt porci, iar femeile proaste”! In subsol vezi scris: “n-are rost sa incerci sa distrugi acest mit!” Eu cred ca prostia se distribuie normal (vezi clopotul lui Gauss! ) printre femei si barbati… si mai cred ca NU sexul te fereste de treaba asta… Insa cei care – de obicei - au impresia ca prostia apartine exclusiv femeilor, sunt “porcii de barbati”! Iar cele care cad victima barbatilor porci si apoi le fac reclama doar in acest sens, sunt “femeile proaste”! Forme de misoginism extrem sau de feminism isteric (gen Elena Carstea si ai ei ”barbati mitocani”)?!?

P.S. Mai cred ca femeile proaste fata de cele destepte au – vorbind in general si cu o eroare considerabila, desigur! – mai putine riduri pentru ca se mira mai rar! Evident (si asta acum mi-a venit!) se poate intampla si invers - femeile proaste sa aiba mai multe riduri decat cele destepte pentru ca se chinuie de doua ori mai mult sa inteleaga lucrurile.

Francezi si dragoste

Cu prilejul unei raceli care – timp de cateva zile – m-a pus la pat, sub pat, in pat si mi-a scos peri albi, am avut de ales: Asimov sau King? King sau Asimov? Hmm… Ok, Miller!!! Boon! Si de fapt am inceput cu Anais Nin – “Henry si June” – jurnalul interbelic al iubirii celor doi scriitori (Miller si Nin) dupa care Philip Kaufman (cel care a adaptat la imagine si cartea lui Kundera – “Insuportabila usuratate a fiintei”) a realizat filmul cu acelasi nume. Cartea cuprinde un singur an, 1931, si surprinde punctul culminant al acestei povesti de dragoste. Cel mai uimitor personaj pe masura ce citesti jurnalul este chiar cea care il scrie. Fara sa mistifice, ea incearca sa isi rezolve dilemele si relatiile prin jurnal, prin experienta marturisirii. Fidelitatea rezista aici pe alte principii: tandretea o tine aproape de sot, pasiunea o leaga de Henry, mila joaca feste varului Eduardo, nevoia de autocunoastere o domina prin psihanalistul Allendy, iar femeia June o fascineaza, ca un alter-ego minunat al ei. Anais nu se teme sa isi exploreze toate pornirile si sa le dea frau liber. Anais farmeca pe cei din jur cu usurinta si naturalete. Anais este o lume – alta! – pentru fiecare barbat in parte. Anais este carne si vis.

Ei bine, citesc in continuare Miller (mi-a revenit pofta de “gura strazii”!), n-am terminat “IT” (inca!), dar am de gand sa nu ma indepartez foarte mult de zona horror si ma duc azi la film, la “El Orfanato” despre care am auzit numai lucruri de lauda…

Raceala a trecut (aproape!), depresia a fost evitata (pana la urma!), de-acum inainte: numai succese!!! A bientot!