Minunata libertate

O prietena mi-a trimis un link si astfel am descoperit minunata libertate a altora. O libertate frumoasa, un curaj nebun si un exemplu de urmat (de ce nu?!?):

Pe ici, pe colo 

 

In lunile de vacanta ce vor urma (caci da! intru oficial in concediu!), am timp sa ma gandesc si sa visez la o astfel de viata si poate imi revin si cu scrisul pe blog.

(“Multe lucruri s-au intamplat de cand nu ne-am mai vazut.”) 

 

Nimicuri

Vise dulci, vise rele se scurg din mine. Totul se intampla cu forta implacabila cu care ziua urmeaza noptii. Burta creste victorioasa. Bucurie! Ne ramane libertatea de alegere. Oare? Sunt cuprinsa de magia din Fowles si astfel am renuntat la crimele lui Truman. Temporar!

Vesti bune umbrite de revenirea unor ganduri vechi si rele. “Dilema veche” discuta despre URA saptamana asta. URA in toate formele ei. Gelozia este clar un tip de ura. Ura se intoarce ca un bumerang la tine si iti inchide gura fara drept de apel. Nu mai poti sa alegi! Este cum este.

Se repeta reveria cu izolarea intr-o camera plina de carti. Mi-e frica de nebunie. Voua? Pana atunci ne luptam cu ura, cu gazul putin, cu salarii versus pensii si coruptie.

Sunt cateva filme care cred ca ma vor destinde. Pe “Happy feet” l-am lasat neterminat, dar reiau azi caci imi place “copilul-pinguin” muuult!

In rest, imi cultiv viata sociala. Proust!

2009

In mini-vacanta asta de Craciun, am citit numai biografii cu, de si despre barbati: “Jurnalul unui om dezamagit” (W.N.P. Barbellion), “Copii in miez de noapte” (Salman Rushdie) si “Bun venit printre maimute” (Kurt Vonnegut – povestiri umoristic taioase de barbat). Acum am inceput “Cu sange rece” (Truman Capote) dupa ce am re-vazut la PrimaTV, “Breakfast to Tiffany’s”. Ma adancesc in tenebrele unei crime si in estetica complicata a lui Capote. E fascinant! O sa urmeze “Magicianul” (John Fowles) si apoi probabil o sa iau o pauza cu cateva carti despre bebelusi pentru o perioada. O pauza asa cum am luat-o si fata de blog. La un moment dat (zilele trecute) ma gandeam sa il sterg de tot, sa intru in 2009 fara blog si poate cu promisiunea altuia nou, sub un alt pseudonim. Pana la urma lenea a invins si… frica, frica sa nu imi para rau. Asa ca nu l-am sters si am publicat poezia mamei aici. Poezia a aparut intr-o revista comunista de liceu (“Cutezatorii” parca… nu mai stiu sigur pentru ca nu mi-a ramas si coperta), prin 1970 si a fost singura scrisa de Gheorghiu Alexandra. Nu cred ca are vreo valoare literara, dar pentru mine semnifica strigatul ei de bucurie de a trai. Un strigat plin, frumos, rotund. Si un cantec de lebada… o premonitie insinuata printre putinele cuvinte ale poeziei. Mi se amesteca in cap aventurile de Seherezada a copilului “tandarel-de-luna” a lui Rushdie cu “sangele rece” al criminalilor lui Capote, si ajung sa visez ca o sa nasc un baiat cu urechi fabuloase sau cane mutam la o ferma “undeva-departe”, in desertul-pustiu american. Au fost zile de lectura neintrerupta si de alintari casnice. Probabil va fi un an linistit. Chiar din prima zi m-am jucat cu un bebelus si am gangurit pe langa el, asa ca probabil cam asta voi face in continuare, tot anul.

Autobiografie

Ieri… m-am nascut:

un trup de lut…

Azi… vreau sa stiu:

ce-a fost, ce va fi mai tarziu.

Maine… de ma voi sparge:

chip de lut…

Ca Decebal voi rade!

… e inca Azi…

iubesc

muncesc

si cant…

Traiesc!

Alexandra Gh. Gheorghiu – anul III B, Liceul “Nicolae Iorga”, Braila

(Rase ea diabolic)

Ma intretineam intr-o discutie interesanta si plina de aplomb, pe messenger, cand mi-a venit ideea de a o completa si asezona cu observatii de genul: (rase ea diabolic), (zise el incruntat) in loc de emoticoane. Probabil nu este o idee noua, nici vreuna notabila dar iata ca mi-a dat motiv sa mai scriu pe blog. L-am parasit treptat, pe nesimtite si m-am trezit intr-o dimineata ca sufar. Noaptea adorm prea repede ca sa imi dau seama. Iar in ultima vreme m-au insotit evreii din “.. intuneric si dragoste” in noptile si zilele mele negre. Ma lovesc tot timpul de oameni pe metrou sau in autobuz. Uneori ii iubesc cu mirosul sau cu pipaitul involuntar, alteori raman surprinsa de animalele si raceala care mi se aseaza alaturi. Am crezut ca atunci cand nu mai ai cuvinte, se asterne tacerea. Dar si tacerea poate fi activa. Am vazut “Ducesa” si m-am revoltat. Societatea asta despotica, patriarhala isi mai arata coltii inca si azi. De curand a aparut o campanie buna pentru “Femeile din umbra. Umbre.” Iar putin mai demult, s-a vorbit despre femeile din blogosfera si promovarea lor. Am ratat atunci leapsa. Eram cu cateva cuvinte in minus la mine. Sunt fericita ca sunt femeie.

Framantari

Iar am ore in care nu prea pot sa dorm si stau cu ochii deschisi pe intuneric gandindu-ma la singurul aliment care s-a incapatanat sa stea in frigiderul nostru (un iaurt!), dar fiindu-mi prea lene sa ma ridic din pat si sa ii acord toata atentia mea. In rest, imi visez pe rand problemele - in fiecare noapte cate una. In vis, fiecare problema are cate o rezolvare mai mult sau mai putin fericita. Sper ca in viata reala toate sa aiba un final fericit. Infrunt fiecare zi cu curaj sau cel putin asa mi se pare mie. De citit? Am de gand sa fac un drum la Kilipirim in weekend si cam atat (tot cu Marquez sunt!). Am auzit o stire la radio conform careia se va face film dupa cartea lui Salman Rushdie – “Copii in miez de noapte” – cu colaborarea autorului la scenariu. Azi a inceput si postul Craciunului. Planuri de sarbatori? Well, se vede ca n-am chef. Inca o noapte lunga dinaintea unei zile cu soare.

Plimbare, planuri

Azi ma simt ca in concediu. Spre impunatoarea cladire de birouri in care imi petrec aproape toata ziua (in fiecare zi!), te indruma o strada care este galbena acum si de o liniste incapatoare. Ea m-a insotit in plimbarea mea de pranz si m-a facut sa cred pentru o clipa ca ma aflu in orasul meu natal. Acolo, duminica dupa-amiaza toata lumea isi face siesta in casa, in spatele usilor metalice inchise, iar toamna colorata mai poate sa intre doar pe geam. Astfel mirosul anotimpului se impleteste rusinos pe aromele de mancare gatita iesite din ochiurile de bloc. Este momentul in care rascolesti cu varful bocancului frunzele moi si rosii care imbraca strada, si te uiti in sus, la cerul albastru deschis, si zambesti. Imi place mult sa merg pe jos.

In scurta-mi plimbare mi-am revizitat foarte renovata facultate, am asistat la aceleasi interminabile discutii dintre secretare si studenti, iar la final, am plecat de-acolo fara sa fi rezolvat ceva (desigur!), doar cu vorba lui Eminescu in gand: ”toate-s vechi si noua-s toate”! Insa am facut un ocol apreciabil ca sa miros cartile noi dintr-o librarie si am si plecat victorioasa cu una sub brat (“Despre dragoste si intuneric”-Amos Oz – pentru ca mi s-a parut luminoasa ca ziua de azi) asa ca am planuri mari pentru noua mea biblioteca. Sunt nerabdatoare!

Dezamagire sau nu?

Am aflat aseara, in timpul unei placute vizite, ca a aparut in ziare o stire conform careia Milan Kundera ar fi facut politie politica. Blondul m-a intrebat repede, grijuliu: “Te afecteaza asa rau?”

Preiau AICI un articol – primul peste care am dat la o cautare rapida pe google – si imi raspund in gand cu un hotarat: NU.

Indiferent care este adevarul, voi continua sa-i recitesc cartile si sa le recomand. Eu cred ca din suferinte mari se nasc opere de arta.

Boogie (sau “scene de casnicie”)

Filmul incepe abrupt pe plaja, cu un zmeu facut din ziare de catre tata pentru fiul sau. Scena este obisnuita, si daca s-ar fi prelungit cu cateva minute mai mult, risca sa piarda atentia spectatorului. Noroc ca se ajunge repede la punctul culminant: intalnirea celor trei prieteni dupa multi ani. Tzup, tzup, tzup… cam la asta se reduce toata dinamica filmului. Aaah, ba nu! Mai e si cearta casnica dintre cei doi tineri parinti. Discutia in contradictoriu este amuzanta, reala si mult mai reusita decat in serialul antenist al scenelor fortate (sau frustrate) de casnicie. Aici poti sa te identifici linistit cu reactiile unuia dintre cei doi. Apoi noaptea continua pentru cei trei prieteni reuniti. Boogie isi ineaca tot amarul in vin alb sec, in discutii sterile, iar in final, alaturi de Ramona – curva cumparata cu 700 de ron pentru toti trei timp de o noapte. Boogie se intoarce apoi dimineata acasa, dupa sexul oral constiincios cu Ramona, si se joaca bucuros cu baietelul lui de 4 ani in timp ce sotia ii arunca priviri recunoscatoare. Injuraturile prisosesc, replicile dintre cei trei sunt tari, mistocaresti, iar scula lui Boogie este personaj secundar in film. Camera intarzie de multe ori pe cate o scena (ca in “Tanar si nelinistit”) si atunci privitorul ar trebui sa fie impresionat de profunzimea lucrurilor dar din pacate, exact atunci regizorul risca sa il piarda. Pelicula se intinde astfel pe 114 minute si povesteste o zi si o noapte. Eu am plecat de la cinematograf cu un sentiment echivoc: sigur puteam sa dau banii pe un film mai reusit decat “Boogie”, dar nici nu-mi parea rau ca l-am vazut. Am ras pe alocuri si a fost romanesc.

Femei in literatura

Din Grecia am ramas cu mai multe lucruri. Nu o sa povestesc aici excursia ci vreau sa pun pe foaie lucrurile pe care nu vreau sa le uit.

Restaurantele in aer liber, cu mese patrate si fete de masa cu alb si albastru, au fost un moment delicios, in care relaxarea imi cuprindea fiecare muschi si din interior navalea o bucurie mare. Atunci il priveam pe blond cu toata fata razand si nu mai aveam nevoie de nimic altceva!

Apoi a fost grupul vesel format din trei cucoane solide, venite in vacanta sa se distreze. Au inseninat toate excursiile, cu accentul lor de Iasi, cu masivitatea lor purtata atat de firesc, cu glumele facute cu atat stradanie si exclamatiile lor de copil in fata oricarui obiectiv turistic. Doamnele mele, sper sa imi pastrez si eu la fel optimismul atunci cand voi ajunge la varsta dumneavoastra!

Ah, si marea… am privit-o pe ploaie, pe soare si pe vant. De fiecare data desena pe nisip forme trecatoare. In miscarea ei mi s-a parut ca inteleg pentru o clipa sensul lumii. Am fost fericita. Marea insa mi-a sublimat orice inspiratie. Blondul imi cumparase caiete albastre sa scriu.

Drumul de intoarcere din Grecia a fost marcat de o discutie lunga cu ghida. Raul meu de masina si starea precara in care ma gaseam, au favorizat frumoasa conversatie. Printre altele, am dezbatut si subiectul feminist (sau nu): “numai barbatii fac literatura?” (sau “sunt si femei care scriu?”). De cel putin cateva scriitoare, eu sunt absolut indragostita: Isabelle Allende, Anais Nin, Monica Lovinescu (ordinea este aleatoare). Cand am ajuns acasa, m-am uitat in mica mea biblioteca si intr-adevar, domina barbatii. Mai stiu de Doris Lessing – cea cu Premiul Nobel pentru literatura – pe care insa nu am citit-o inca. Mai stiu pe Margaret Mitchell care si-a petrecut o viata ”Pe aripile vantului” dedicandu-si-o scrisului. Si in mod cert, enumerarea ar putea continua. Sunt femei puternice, care au daruit mult. Atunci de ce statistica este aici in favoarea barbatilor? Oare afectul femeilor, plusul lor de simtire le dezavantajeaza atunci cand incearca sa il expuna in scris? Barbatii sunt oare mai obiectivi si de aici, povestitori mai prolifici? Oricum ar fi, e bine sa citim din ambele genuri. Cititul – asa cum am vazut scris undeva si mi-a placut – inseamna invatare fara suferinta.

Amar

De la un timp ma trezesc noaptea si sub nici un chip nu mai adorm la loc. Doua ore lungi de insomnie. Singurul lucru bun este ca noaptea miroase frumos. Zambesc.

Dupa ce s-a vazut prizoniera propriului corp, am inceput sa ma gandesc la ea cu groaza. Am avut vise proaste in care imi aparea cu parul ei rosu si fata schimonosita facandu-mi preziceri nefaste. Ma simteam prinsa intr-o carte de-a lui Stephen King, scalva monstrului din ea. Dar disperarea si frica mea s-au transformat pe nesimtite in mila. Inca nu cred ca as putea sa ma uit la “Scafandrul si fluturele” pentru ca as muri de plans. Acum ma chinui sa ii trimit mesaje bune, imi ocup mintea cu tehnici oculte de transmitere a gandurilor si sper ca telepatia atat de mult ridicata in slavi toata viata ei, sa functioneze. Atunci cand eram mica si treceam prin perioade mai grele, oricat de disperate ar fi fost, obisnuiam sa ii soptesc ca “O sa fie bine!”. Mai am acest tic si acum. Il folosesc din pacate exact atunci cand ma incearca un sentiment de fatalitate, dar nu pot sa mi-l inving deocamdata. Cred ca se intampla asa pentru ca ea niciodata nu ma credea. Radea rautacios si atat. Degradarea umana ma sperie, iar batranetea poate fi foarte urata. Visam la o bunica simpla, luminoasa, cu fata rotunda si parul alb, si cu un cuvant bun de spus oricand si oricui. Cartile de povesti nu amintesc boala si singuratatea care duc uneori la nebunie. Ii plang destinul. Franta, cea cu parul rosu, este acum pe un alt taram, hoinareste singura prin labirintul fostei ei vieti inchipuite. Daca macar am putea sa ne pastram sanatatea imaginand la final o alta viata. Incer sa ii propun asta in gand. Nu stiu daca ma aude. Concentrarea mea se pierde repede in somn. Pa, mama! Noapte buna!

Noaptea continua sa miroasa frumos. Zambesc in vis.

Repaos prelungit

Nu mai sunt interesanta sau cel putin n-am mai “facut pe interesanta” pe blog de ceva timp. Dar inca imi place de mine! De la o prietena am primit o sugestie de petrecere a timpului liber intr-un mod cat se poate de intelectual plus o posibila si frumoasa explicatie a blogurilor despre lectura si carti. Intre timp, am fost in Grecia unde am mancat mult, am facut alergie la “mersul cu autocarul” si am respirat flori rosii, mare sarata si paine calda. Mai jos am pus o poza din cea mai frumoasa zi de care am avut parte acolo si cu marea cea mai limpede si mai verde pe care o pot naste “vederile de trimis acasa”. 

Marea asta mi-a sublimat cu totul imaginatia. O sa revin cu lecturi noi, daca nu cu alte vesti!

Cadou

Mi-am facut un cadou si am inceput sa citesc viata lui Marquez: “A trai pentru a-ti povesti viata”. Universul lui ma fascineaza, iar fluenta pe care o are la povestit mi se pare incredibila. As vrea uneori ca timpul meu sa se imparta numai intre blond si carti (in ordinea asta!)…. mmm, poate si spalat vase (pentru relaxare). Lucruri bune se anunta: o nunta, un botez si un concediu. Intre timp, cartile stau stivuite frumos si m-asteapta. Viata este atat de frumoasa si de bogata! Mi-e somn acum. Pe curand!

Mini-vacanta

Am citit greu pe T.O. Bobe pentru ca am fost preocupata saptamana trecuta sa imi distrez matusa. Matusa e ca mama: o femeie mica, rotunda, voluntara si vesela, cu un ras zglobiu chiar si la cei peste 50 de ani ai ei. Matusa mea e Sandita iar pentru mine numele ei semnifica bunatate, dragoste si bucatarie. Oooh, da, adora sa gateasca! Nu stiu cum s-a nimerit si prin ce noroc am reusit sa o scot totusi din incaperea plina de mirosuri si bunatati, si am ajuns impreuna la Chocolat, la Mall iar intr-un apoteotic final - la munteeee! A fost bucuroasa de toate ca un copil, iar eu m-am purtat – culmea! - ca un om mare. Am fost prea serioasa si de cateva ori, chiar didactica cu ea. Starea mea nu a fost una tocmai fericita pentru ca imi era blondul plecat si tanjeam dupa el, desi nu vroiam sa recunosc. Sandita a stat cuminte si a ascultat fascinata cantecul indienilor aflati seara in centrul statiunii Sinaia. N-a comentat prea mult nici cand am obosit-o pe pantele dinspre Manastirea Sinaia si Peles. I-au placut enorm mesele regale de cate douasprezece persoane aranjate cu fast in “living”-ul Pelesului. A mangaiat dragastos lemnul masiv sculptat atent si s-a umplut de veneratie pentru regi si generatia de odinioara. A infricosat-o telecabina de era sa renuntam chiar cand eram in pragul ei. Dar noroc ca i-a fost rusine de supraveghetorul care a invitat-o politicos: “Urcati, doamna!” ca altfel, pe mine nu m-ar fi ascultat - se inmuiase toata! Si ce victorie pentru ea! Am ajuns la Babele si la Sfinx pe care a pus mana ca sa ii aduca sanatate si noroc. Am tremurat putin acolo pentru ca era o ceata deasa si un friiiiiiig, am baut repede un ceai de lamaie si am coborat – iar de data asta, a fost prima care a pasit in telecabina! N-am facut multe poze caci aparatul era la blond. Dar mi-au ramas in suflet privirea si zambetul ei. La anul, o luam in Grecia, la plaja!

Critici

T.O. Bobe marturiseste ca a inceput sa scrie cartea “Cum mi-am petrecut vacanta de vara” datorita unui blocaj scriitoricesc. Eu mi-am petrecut ultimile doua saptamani alaturi de Luca si de peripetiile lui reale si inchipuite. Si in timp ce citeam, ma miram de una singura cate lucruri pot exista in capul unui copil fara ca parintele macar sa banuiasca sau – ca in roman – macar sa il intereseze. Este destul de ingrijorator! Ah, dar era nevoie de o carte ca sa ne arate cat de disfunctionale sunt familiile si cum sunt tratati copii nostri cand avem zilnic “stirile de la ora 5″?!? Nici o critica nu este suficienta, nici un efort indeajuns daca vrei sa schimbi o comunitate, un sistem prost sau o societate in ansamblul ei. Stiu ca stau bine cu teoria dar si practica ma ajuta pentru ca ma confrunt acum cu o situatie tipica Romanicai si sistemului sanitar de care beneficiaza cetatenii ei: doua laboratoare – doua rezultate complet diferite: unul spune ca sunt sanatoasa-tun si fara probleme, pe cand celalalt – imi da tratamente peste tratamente de parca mai am putin si mor. Iar cele doua laboratoare sunt cele mai bune si recunoscute pe tara, pentru specializarea respectiva. Asa ca tu, ca pacient, ce ar trebui sa faci? Eu ma gandesc sa plec din tara! Deunazi am citit in Dilema Veche ca si altii au ajuns la aceeasi solutie – unica si trista solutie!